1. PRICINA ÎNTÂI: Că nu se cuvine a osândi pe cineva în urma unor bănuieli sau, îndeobşte, a crede în bănuieli 2. PRICINA A DOUA: Că nu trebuie a osândi nici a defăima pe cel ce păcătuieşte la arătare, ci a lua aminte de sine şi a nu iscodi cele străine; că cel ce ia aminte la răutăţile sale, nu [mai] poate osândi pe aproapele 3. PRICINA A TREIA: Că nu trebuie a sminti pe cineva întru cele ce nu sunt după poruncă; şi despre ce înseamnă numele smintelii; şi cum că nu se cuvine să ne smintim, iar pe cei ce smintesc să-i tămăduim 4. PRICINA A PATRA: Se cade ca creştinul să-şi robească toată înţelegerea întru Hristos; şi că cei duhovniceşti şi din cugetările cele mireneşti sau şi din lucruri rele întru cugetări bune se povăţuiesc 5. PRICINA A CINCEA: Despre vicleşug şi răutate, simplitate şi nerăutate, de unde se nasc, şi ce folos şi vătămare este dintr-însele; şi despre pizmă 6. PRICINA A ŞASEA: Că cei ce defăima şi iau în batjocură pe bărbaţii cei neprefăcuţi şi simpli, care pe sine se smeresc, prea mult păcătuiesc 7. PRICINA A ŞAPTEA: Că se cade ca credinciosul, pe cele ce le face, cu bună-conştiinţă să le facă şi nu cu rea; că Dumnezeu judecă fapta fiecăruia nu precum se vede, ci după scopul celui ce o face 8. PRICINA A OPTA: Mare bunătate este conştiinţa, ce ni s-a dăruit nouă de la Dumnezeu, şi mult ajută celui ce o ascultă pe aceasta 9. PRICINA A NOUA: Că trebuie de-a pururea a lua aminte şi de pretutindenea a ne păzi pe înşine, că vrăjmaşul de pretutindenea şi prin toate năvăleşte 10. PRICINA A ZECEA: Că se cade a ne cerceta pe înşine şi greşalele a le îndrepta, iar pe cele bune a le spori 11. PRICINA A UNSPREZECEA: Că nu fără de primejdie este credinciosului călcarea unei singure porunci, ca unul ce a luat putere a le lucra pe toate, mai vârtos că aceasta i se cere cu deosebire [de Domnul] şi că o mică răutate prea mult vatămă 12. PRICINA A DOUĂSPREZECEA: Că monahilor celor cucernici şi, îndeobşte, celor ce au primit dumnezeiasca cunoştinţă, şi păcatele cele mici cu mari munci li se cercetează 13. PRICINA TREISPREZECEA: Că se cade bărbăteşte a sta împotriva trândăviei [akediei] şi a întristării celei de la draci; şi despre răbdare 14. PRICINA A PAISPREZECEA: Că se cade ca nevoitorul, chiar bolnav fiind cu trupul, nu cu totid să se slobozească dulceţilor, nici să facă dezlegare la rânduială, sau în doftorii să-şi nădăjduiască sănătatea, ci în Dumnezeu, cu a Cărui iconomie şi boalele vin către noi 15. PRICINA A CINCISPREZECEA: În ce chip, când şi ce doftorii se cuvine a folosi, şi că nu se cade monahului să plece din mănăstire pentru tămăduirea trupească, ci, odată bolnăvindu-se într-însa a răbda, îndestulându-se de îngrijirea fraţilor 16. PRICINA A ŞAISPREZECEA: Că nu se cuvine ca monahul, fără de mare nevoie, a se scălda sau a se dezgoli 17. PRICINA A ŞAPTESPREZECEA: Ca la Dumnezeu nu este ceva nehotărât, ci toate cele ce se fac, şi înseşi morţile cele de năprasnă, cu pre-cunoştinţa lui Dumnezeu sunt Iiotărâte [rânduite] 18. PRICINA A OPTSPREZECEA: Despre răbdarea în boale şi folosul cel dintr-însele, şi cum unora din cei îmbunătăţiţi li se aduce de la Dumnezeu pedepse iconomiceşti spre desăvârşita curăţenie 19. PRICINA A NOUĂSPREZECEA: Pentru oarecare folos, de multe ori şi drepţii se dau (de Dumnezeu) la moarte silnică 20. PRICINA A DOUĂZECEA: Că nu se cade a se mira cineva atunci când ceva primejdios li se întâmplă bărbaţilor celor drepţi 21. PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA: Că se cuvine credinciosul, chiar de va fi şi lipsit vreodată de cele de folos şi de nevoie, să nu se împuţineze îndată, ci să mulţumească şi să aştepte pe Domnul, şi fără de îndoială să nădăjduiască că Bunul Dumnezeu negreşit va purta grijă de dânsul. Şi cum că ruşine este nevoitorului, odată ce slujeşte lui Dumnezeu, să se apropie de mireni şi a cere cele de trebuinţă, chiar de seva şi îngreuia cu lipsa 22. PRICINA A DOUĂZECI ŞI DOUA: Cine este cel care nebuneşte nădăjduieşte în Hristos 23. PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA: Că nu se cade a lepăda nici cea mai mică poruncă pentru oarecare trebuinţă trupească - măcar de mult ne-ar sili aceasta - sau pentru vreo frică omenească 24. PRICINA A DOUĂZECI ŞI PATRA: Că nu se cade ca credinciosul, măcar şi în tulburări [lumeşti] de va cădea vreodată, să se prefacă [închipui] după lucrurile cele din afară, ci către Dumnezeu să privească şi plăcerea Aceluia să o facă 25. PRICINA A DOUĂZECI ŞI CINCEA: Se cade ca, cel ce caută a plăcea lin Dumnezeu, necinstirile şi cinstele de la oameni ca nimic a le socoti 26. PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA: Că se cuvine ca fapta bună întru ascuns a o lucra şi a nu o vădi, nici a ne făli pentru slavă-deşartă şi [sau] slavă omenească; şi de unde se naşte slava-deşartă, cum lucrează şi cum se aprinde 27. PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA: Că nu se cade a căuta prieteşugurile celor mai mari din lume 28. PRICINA A DOUĂZECI ŞI OPTA: Că nu se cuvine ca, din plăcerea de sine, a face ceva mai presus de ceilalţi fraţi ce sunt în mănăstire 29. PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA: Că şi singură mândria poate a pierde pe creştin şi cum că cei ce se îngâmfă pentru îndreptări, părăsiţi fiind de har, cad 30. PRICINA A TREIZECEA: De unde se naşte hula şi cum se tămăduieşte 31. PRICINA A TREIZECI ŞI UNA: Că prea mare între faptele bune este dreapta-socoteală, iar cele ce le face credinciosul se cuvine a le face după dansa; că cele ce se fac fără dreaptă-socoteală şi fără scop, măcar bune de-ar fi, la nimic nu folosesc, ba uneori pricinuiesc şi vătămare 32. PRICINA A TREIZECI ŞI DOUA: Că, fără de ajutorul cel de sus, nici izbăvire de răutate, nici dobândire de faptă bună nu se face celui ce se nevoieşte şi cum că înfierea, nu din lucruri, ci din har se face 33. PRICINA A TREIZECI ŞI TREIA: Care este pricina ispitelor, care este folosul dintru acestea şi cum se deosebesc [de ce fel sunt] 34. PRICINA A TREIZECI ŞI PATRA: Cum se cade a sta împotriva ispitelor, şi că nu se cuvine a se arunca cineva într-însele; când se cade a fugi de ispită şi în ce împrejurare se cuvine a fugi sau a o primi pe aceasta 35. PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA: Că nu este bine a alerga către făcătorii de minuni, ci, din smerenie, a ne lepăda de aceştia; şi nici osebite daruri [harisme] nu se cade a dori sau a cere; iar de se va învrednici cineva de acestea, să nu cugete înalt, ci să se păzească prin smerenie; şi cum că cei ce arată vieţuire dumnezeiască nu sunt cu nimic mai prejos decât cei ce fac semne; şi că, afară de facerea de minuni, sunt alte daruri, mai mari, din care se cunosc cei duhovniceşti 36. PRICINA A TREIZECI ŞI ŞASEA: Că mai mare decât toate faptele bune este dragostea şi că cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte folosul sau odihna aproapelui său întru toate mai mult decât le cinsteşte pentru sine 37. PRICINA A TREIZECI ŞI ŞAPTEA: Că se cade ca pentru aproapele a pune şi sufletul 38. PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA: Că cel ce intru Domnul are dragoste şi smerenie se sărguieşte nu numai a nu întrista pe aproapele, ci şi a-l ajuta în tot jelui, şi pe toate cele ale lui a le face ca pe ale sale 39. PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA: Că cel ce după Dumnezeu are dragoste se sărguieşte a face bine aproapelui, chiar şi neştiind acesta 40. PRICINA A PATRUZECEA: Că se cuvine credinciosului, atunci când cumpără sau vinde sau altceva de acest fel face, a avea pe Dumnezeu înaintea ochilor, şi paguba aproapelui a nu o îngădui, măcar de ar zice acela că „nu mi se face strămbătate", şi se cade ca întru dragoste a păzi neîndrăzneala, şi mai vârtos cei tineri, încă şi de tovărăşii în obşte [a se păzi credinciosul], ca de unele ce sunt pierzătoare 41. PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA: Ce se cade a face către cei ce vin şi cum a-i întâmpina pe dânşii şi a vorbi cu ei 42. PRICINA A PATRUZECI ŞI DOUA: Că întru venirile celor ce vieţuiesc după Dumnezeu, mulţi Părinţi, pentru odihna celor ce veneau, lăsau puţin din nevoinţa, cu nimic vătămăndu-se din aceasta, pentru nepătimirea lor; iar unii dintr-înşii, pentru acea puţină răsuflare [odihnă], mai pe urmă se chinuiau pe eişi; şi că cel ce întru veniri şi mângâieri păzeşte nevoinţa sa nedezlegată sau dezleagă puţin, vrednic de laudă se face de aici, căci bine a judecat; şi cum că cei ce se silesc peste măsură nu se cuvine a se pleca întru mângâieri 43. PRICINA A PATRUZECI ŞI TREIA: Că celor ce vin la vreo obşte, măcar şi călugări de vor fi, nu se cuvine a li se da voie să vorbească cu fraţii fără opreală sau să locuiască cu ei; încă şi despre ce se cuvine a păzi fraţii către cei ce vin 44. PRICINA A PATRUZECI ŞI PATRA: Că nu se cuvine a mânca împreună cu bărbaţii cei nebăgători de seamă [nepăsători] şi că, de cei ce întreabă şi nu fac, după întâia şi a doua vorbă trebuie a ne lepăda 45. PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA: încă şi pentru înşişi cei ce vin: care este petrecerea cea cuviincioasă în străinătate şi cum se cade a călători cu fraţii 46. PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞASEA: Că se cuvine ca pe tot cel ce se apropie de noi pentru a câştiga milă a nu-l întoarce deşert, ci ca pe un trimis de la Dumnezeu să-l primim cu blândeţe şi să-i dăm din cele ce avem; şi, măcar că el obrăzniceşte, să fim fără de răutate şi să nu ne mâniem, după asemănarea lui Dumnezeu; şi că Dumnezeu pe cei milostivi de multe ori îi răsplăteşte; şi cum trebuie să se facă împărţirea în chinovie, şi de cine să se facă 47. PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞAPTEA: Că nu se cuvine ca monahul, cu pricina milosteniei, să aibă bani sau să primească cele ce i se dau, şi care este milostenia cea cuviincioasă călugărului 48. PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA: Că de multe ori unii, întru sărăcie fiind, dar după putere miluind, apoi, îndestulându-se de bani şi cu iubirea de argint biruindu-se, şi milostenia pe care o aveau o au pierdut 49. PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA: Că nu se cade monahului a lua fără de socoteală de la tot omul, nici peste trebuinţă, şi că dator este ca cel ce ia să se ostenească pentru cei ce dau 50. PRICINA A CINCIZECEA: Că se cade, de cele ce nu ne folosesc sau ne sunt străine, ca de nişte [lucruri] pierzătoare a ne depărta