I. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Intrebi, Petre, de se poate şi acum a se afla bărbaţi de felul Părinţilor noştri celor Purtători de semne? Eu cred că unii ca aceştia sunt şi acum în lume; că nu fac şi semne ca acelea, nu vom socoti de aici că nu sunt întocmai ca aceia; căci cunoaşterea vieţii celei Dumnezeieşti stă întru puterea lucrurilor, iar nu întru arătarea semnelor. Ştii bine că Pavel Apostolul era frate întru apostolie cu Petru Verhovnicul şi că Petru a umblat pe mare cu picioarele, iar Pavel a naufragiat într-însa (cf. Matei 14: 29; Fapte 27:14-44). Deci într-unui şi acelaşi loc, Pavel n-a putut trece cu vasul, iar Petru a mers cu picioarele pe apă. Cu toate acestea, dacă în pricina minunii puterea amândurora nu este deopotrivă, vrednicia amândurora din cer este deopotrivă.

2. Petru: Negreşit, adevărate sunt cele zise; însă, dintre toate minunile, aceasta o socotesc mai minunată: adică ca cel ce a murit să învieze iarăşi şi către viaţa aceasta de acum să se întoarcă.

3. Grigorie: Dacă vom lua aminte numai la cele văzute, Petre, cea mai de nevoie de crezut ar fi aceasta, iar dacă vom cumpăni pentru cele nevăzute, e limpede că a propovădui cuvântul şi a ne ruga, pentru că a se întoarce cel ce a greşit este o minune mult mai mare decât a învia cu trupul pe cel mort. Că la aceasta din urmă se ridică iarăşi trupul care a murit, iar la prima înviază sufletul, care viază în veci.

4. Deci două feţe pun înainte, ca printr-însele să înţelegi în care din ele s-a făcut minunea cea mai mare întru putere: pe Lazăr, pe care Domnul l-a înviat trupeşte, şi pe Saul, pe care Domnul l-a ridicat în chip gânditor [cu duhul] din păcat. Despre puterile [minunile] lui Lazăr de după învierea lui, nu ştim nimic, însă, dacă socotim învierea sufletului lui Pavel, cugetul nostru nu poate încăpea câte puteri a făcut în cuvântul cel sfinţit:

5. Cum gândurile lui cele crude s-au întors întru milostivirile blagocestiei, cum poftea a muri pentru fraţii de a căror moarte mai-nainte se bucura (cf. Rom. 9: 3), cum, de toată Scriptura şi cunoştinţa fiind plin, se judeca pe sine a fi nimic şi socotea că nu are altă cunoştinţă, fără numai pe aceea a lui Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (cf. I Cor. 2: 2), în câtă înălţime de cinste apostolească fiind, pe sine se numeşte mai mic decât toţi ucenicii (cf. I Cor. 15:9), cum până la al treilea cer înălţându-se cu ochiul minţii (I Cor. 12: 2), iarăşi s-a plecat pe sine cu împreunăpătimire spre a sfătui despre patul de însoţire (cf. II Cor. 12: 2), cel ţinut în chip gânditor de sobor de îngeri nu se lepăda a chivernisi şi a griji de lucrurile celor trupeşti (I Cor. 3: 1 ş.u.), cel ce de munci se bucura şi întru neputinţă se lăuda (cf. II Cor. 12:9-10), iar a trăi era Hristos şi a muri dobândă (Filip. 1: 21), şi viaţa pe care o avea în trup afară de trup era (cf. Gal. 2: 20).

6. Şi uită-mi-te acum cum trăieşte: căci din iadul minţii către viaţa milostivirii s-a întors. Aşadar, a învia pe cineva cu trupul din morţi este mult mai prejos decât această minune. Prin urmare, a învia cineva cu trupul nu este o vrednicie aşa de mare, ci poate numai atunci când alături de învierea trupului înviază şi mintea, o minune din afară ca aceasta slujind astfel şi la învierea duhului celui dinlăuntru.

7. Petru: Acum am cunoscut cu cât este mai mare minunea aceasta faţă de minunea cealaltă.


II. Din Pateric

1. Zis-a Marele Antonie: "Nu se cade a se făli cineva pentru scoaterea dracilor, nici a se îngâmfa pentru oarecari tămăduiri, nici noi, la rândul nostru, de cel ce scoate draci a ne minuna, iar pe cel ce nu scoate a-1 defăima, ci cel ce voieşte a se folosi să voiască a înţelege nevoinţă fiecăruia şi, aşa, ori să o urmeze sau s-o râvnească, ori să se îndrepteze; iar a face semne nu este lucru al nostru, ci al Mântuitorului nostru. Că zicea ucenicilor Săi: Nu vă bucuraţi că vi se pleacă duhurile, ci pentru că numele voastre s-au scris în ceruri (Luca 10: 20).

2. Că a se scrie numele noastre în cer este mărturie a faptei noastre celei bune şi a vieţii noastre, iar a scoate draci este al Mântuitorului, Celui ce a dat har. Drept aceea celor ce nu în fapta bună, ci în semne se fălesc şi zic: Doamne, au nu cu numele Tău draci am scos şi puteri multe am făcut? (Matei 7: 22), acelora le-a răspuns: Amin, amin zic vouă: nu vă ştiu pe voi! (Matei 7: 23). Că Domnul nu Se recunoaşte în căile necredincioşilor, căci aceia n-au mers în căile Lui, şi nimeni din noi nu se judecă pentru că n-a scos draci sau că n-a avut înainte-cunoştinţă, ci fiecare se va judeca de a păzit credinţa şi dacă poruncile le-a împlinit bine.

3. Drept aceea, nu trebuie ca pentru acestea mult a ne minuna, sau pentru acestea a ne durea, ci a ne nevoi ca să plăcem lui Dumnezeu prin buna noastră petrecere şi a ne ruga neîncetat, ca Domnul să Se facă nouă împreună-lucrător spre biruinţa asupra Diavolului".

4. într-o zi, Sfântul Palamon, împreună cu ucenicul său, Pahomie, priveghind şi foc aprinzând, a venit de afară un frate vrând ca să rămână la dânşii. Şi, sculându- se, a zis lui Palamon: "Dacă cineva dintre voi are credinţă, să stea pe cărbunii aceştia şi să zică pe rând glasul Evangheliei". Dar, pricepând bătrânul mândria lui, l-a certat zicând: "Conteneşte din semeţia ta, frate, şi nu grăi unele ca acestea, că te-ai amăgit". Iar el, mai mult îngâmfându-se, s-a suit pe jăratic fără a-i porunci cineva; şi, cu slobozirea lui Dumnezeu şi din lucrare drăcească, nicidecum nu s-a ars; iar această sporire a semeţiei lui se făcu după cea scrisă: Către cei îndărătnici, îndărătnice căi trimite Dumnezeu (Pilde 21: 8).

5. Apoi, vrând a purcede din chilie, de ca şi cum i-ar ocărî pe dânşii, zicea: "Unde este credinţa voastră?" Deci după ce l-a văzut dracul pe dânsul desăvârşit amăgit şi cu lesnire plecându-se lui, închipuindu-se într-o femeie frumoasă, îmbrăcată în haine strălucitoare, a venit la dânsul. Şi, stând ea dinafară de chilia lui, a ciocănit la uşă, iar el, după ce a deschis, i-a zis dracul lui: "Fiindcă sunt supărată de cămătari (creditori) şi mă tem să nu mă primejduiesc că nu am de unde să plătesc datoria, te rog să mă primeşti în chilia ta, că Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă mântuiesc".

6. Iar el, fiind cuprins de orbirea cugetului, n-a putut desluşi cine este cel ce vorbeşte cu dânsul şi a primit-o pe ea. Iar dracul, fiindcă de acum cunoştea aplecarea lui spre răutate, poftă scârnavă a băgat întrînsul şi, bucurându-se cu gândul, a adăugat la aceasta şi păcatul [cu lucrul]. Şi, cum s-a apropiat el de dânsa, ea îndată l-a primit, şi dracul l-a aruncat pe pământ, zăcând acum ca un mort fără de glas.

7. Apoi, după câteva zile, luând simţire de nebunia sa, a venit către Sfântul Palamon, tânguindu-se acestea către dânsul şi zicând: "Ştiu că însumi m-am făcut pricină de pierzare; că tu, Părinte, mult m-ai sfătuit, şi eu te-am ascultat. Pentru aceasta mă rog, cu cuvioasele voastre rugăciuni a-mi ajuta mie păcătosului, celui ce mă primejduiesc a fi ucis de dracul".

8. Şi încă grăind el, şi ei din milostivire lăcrimând pentru dânsul, de năprasnă de la necuratul drac fiind scuturat, a sărit din chilie, alergând pe munte şi, gonit fiind, a ajuns în cetatea ce se numeşte Panos, iar acolo, după o vreme, dracul l-a aruncat în cuptorul feredeului [băii publice] şi, îndată arzându-se cu totul, a pierit.

9. Odinioară a venit la mănăstirea Sfântului Pahomie oarecari eretici pustnici, care pe lupul cel dinlăuntru îl acopereau cu haine de păr; stând ei înaintea porţii, ziceau către fraţi că sunt trimişi de părintele lor către Marele [ca să-i zică acestea]: "Duceţi- vă la el şi-i spuneţi că, «dacă cu adevărat eşti omul lui Dumnezeu, şi eşti încredinţat că Dumnezeu te ascultă pe tine, vino cu noi şi să trecem râul acesta cu picioarele deasupra apei, ca să cunoască toţi cine dintre noi are mai multă îndrăzneală către Dumnezeu»".

10. Şi vestind fraţii acestea lui Pahomie, scârbindu-se, a zis către dânşii: "Spuneţi-mi, nu cumva v-aţi plecat urechile către dânşii [socotind îndreptăţite cererile lor]? Au n-aţi cunoscut că aceste puneri-înainte sunt străine de Dumnezeu, şi străine cu totul, nu zic că numai de petrecerea noastră, ci şi de a mirenilor celor ce bine-cugetă şi sunt cu adevărat Creştini? Căci care lege ne porunceşte nouă a pune unele ca acestea înainte şi a le face? Ce lucru este mai ticălos decât nebunia aceasta care să poată să stea? Să părăsesc eu oare tânguirea păcatelor mele şi să fug de veşnica muncă căreia m-am îndatorat, a mă copilări astfel în minte şi a primi nişte puneri-înainte ca acestea?

11. Zis-au fraţii către dânsul: "Deci, dacă aceştia sunt eretici şi străini de Dumnezeu, cum au îndrăznit a te chema la atâta înălţime?" Iar el, răspunzând lor, a zis: "Cu adevărat, a ereticilor este această punere- înainte. N-aţi citit zicerea apostolească care zice: Şi după învârtoşarea lor şi după inima lor nepocăită, i-a dat Dumnezeu pe dânşii întru minte neiscusită, ca să facă cele ce nu se cuvin (Rom. 1: 28; 2: 5)? Aceştia, după slobozirea lui Dumnezeu, poate că ar putea să treacă râul ca pe uscat - ajutându-le lor diavolul, spre a se adeveri eresul necredinţei lor, al celor ce se reazemă de dânsul - şi cu pehlivănia aceasta să încredinţeze pe oarecari din cei amăgiţi de dânşii, însă mie nu-mi este de nevoie aceasta.

12. Deci, ieşind, spune-ţi-le lor aşa: "Acestea zice robul lui Dumnezeu, Pahomie: «Nevoinţa mea şi toată sârguinţa mea nu stă în a merge deasupra râului, sau în a desface munţii, sau a porunci fiarelor, ci a lua întru sine judecata lui Dumnezeu şi a sări peste meşteşugirile cele diavoleşti cu puterea Domnului, a Celui ce a poruncit a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10: 19); că odată ce acestea îmi vor fi dăruite de la Domnul, şi toate celelalte vor urma»".

13. Şi acestea zicând, chezăşuia pe fraţi: "Să nu cugetaţi mare despre propriile îndreptări, nici să vă spăimântaţi de oareşicare vedenii, nici să ispitiţi Dumnezeirea prin nişte cereri ca acestea - că multe sunt măiestriile potrivnicului şi că unele ca acestea toate la tot omul sunt de prisos şi primejdioase -, zicând către vrăjmaşul mântuitorul cuvânt: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău (Matei 4: 7; Luca 4:12).

14. Frate, de te vei învrednici de vreun dar, nu cugeta înalt; că nimic bun nu ai pe care să nu-1 fi luat de la Dumnezeu (cf. I Cor. 4: 7); şi, de nu vei umbla după voia Lui, El va lua de la tine darul Său şi îl va da celui mai bun şi mai smerit.

15. Se spunea despre un Bătrân că şapte ani a rugat pe Dumnezeu pentru un dar, şi i s-a dat lui; şi s-a dus la un Bătrân mare şi i-a vestit lui despre dar, iar acela, auzind, s-a întristat şi a zis: "Mare osteneală!" Şi a zis Bătrânului: "Du-te şi fă alţi şapte ani rugând pe Dumnezeu ca să se ia de la tine darul, că puţin îţi foloseşte ţie". Şi, ducându- se, a făcut aşa, până când s-a luat de la dânsul.

16. Unui Bătrân, din multa smerenie pe care o avea, Dumnezeu i-a dăruit darul vederii cu mintea [străvederii]; şi, înaintecunoscând Bătrânul pe oarecari care veneau să-1 cerceteze pe dânsul, s-a mâhnit; iar după ce s-au dus aceia, s-a rugat lui Dumnezeu ca să se ia darul de la dânsul. Ducânduse şi la un Bătrân mare, l-a rugat, zicând: "Osteneşte-te împreună cu mine ca să se ia lucrul de la mine". Şi, şezând fiecare în chilia sa, s-au rugat lui Dumnezeu pentru aceasta. Şi a venit un glas stareţului, zicând: "Iată, îl iau de la tine, iar când voieşti, îl poţi avea iarăşi".

17. Unui frate i s-a arătat Diavolul închipuindu-se în înger de lumină şi a zis către dânsul: "Eu sunt Gravriil şi sunt trimis către tine". Iar el a zis: "Nu cumva eşti trimis către altul, că eu nu sunt vrednic să văd înger întru păcate vieţuind?"

18. Lui Avva Longhin i-au adus unii odinioară un îndrăcit, iar el a zis către dânşii: "Dar eu ce să vă fac vouă? Mai vârtos duceţi-vă la Avva Zinon". Iar după ce s-au dus la acela, a început Avva Zinon a certa pe dracul ca să iasă din om, şi se ruga asupra lui întins, iar dracul a strigat, zicând: "Socoteşti acum, Avva Zinone, că pentru tine ies? Iată, acolo Avva Longhin se roagă împotriva mea vorbind, iar eu, temându-mă de rugăciunea lui, ies, fiindcă ştie că nu ţi-am dat niciun răspuns".

19. Altădată iarăşi o femeie având o patimă ce se zice brâncă, auzind despre Avva Longhin, cerca să vorbească cu dânsul; iar atunci Bătrânul şedea la nouă semne de Alexandria; şi, căutând să vorbească cu dânsul, s-a întâmplat că Bătrânul aduna lemnişoare. Şi, aflându-1 femeia pe dânsul, i-a zis: "Avva, unde petrece Avva Longhin, robul lui Dumnezeu (neştiind că el este)?" Iar el a zis: "Ce voieşti de la înşelătorul acela? Nu te duce la el, că este amăgitor".

20. Iar femeia i-a arătat patima, iar el, pecetluind locul cu semnul sfintei Cruci, i-a dat drumul zicând: "Du-te, şi Dumnezeu te va tămădui, că Longhin nu te poate folosi". Şi s-a dus femeia crezând cuvântului, şi s-a tămăduit îndată. Iar după aceasta, povestind ea la oarecine lucrul şi de semnele Bătrânului zicând, a cunoscut că acela era însuşi Avva Longhin.

21. Venit-a oarecare îndrăcit în Schit, şi s-a făcut rugăciune în biserică pentru dânsul, şi dracul nu ieşea, că era aspru. Şi au zis clericii: "Oare ce să facem dracului acestuia?" Nimeni altul nu-1 poate scoate, fără numai Avva Visarion; însă, de-1 vom ruga, nici la biserică nu vine. Să facem aceasta: mâine, mai-nainte de toţi, el va veni la biserică; să facem pe cel ce pătimeşte să şadă dormind în locul lui şi, când va intra, să stăm la rugăciune şi să-i zicem lui: "Deşteaptă pe fratele, Avva". Şi au făcut aşa; şi, venind bătrânul dimineaţa, a zis către dânsul: "Scoală de ieşi afară!" Şi îndată a ieşit dracul dintr-însul, şi s-a tămăduit omul în ceasul acela.

22. Odinioară, un mirean se ducea la Avva Sisoe având cu sine pe fiul său; şi Bătrânul era în muntele lui Avva Antonie, şi pe cale s-a întâmplat de a murit fiul său, iar el nu s-a tulburat, având credinţă către Bătrânul. Şi a căzut la pământ împreună cu dânsul de ca şi cum ar fi făcând metanie, ca să se blagoslovească de bătrânul. Şi, sculându- se tatăl, a lăsat pe copil la picioarele bătrânului şi a ieşit afară.

23. Iar Bătrânul, socotind că face metanie, i-a zis lui: "Scoală de ieşi afară (că nu ştia că a murit)!" Şi îndată s-a sculat şi a ieşit, şi, văzându-1 pe dânsul tatăl lui, s-a minunat, şi, intrând, s-a închinat bătrânului, şi i-a spus lui pricina. Iar auzind bătrânul, s-a întristat, că nu voia să se facă aceasta, şi i-a poruncit lui ucenicul nimănui să nu spună până la sfârşitul Bătrânului.

24. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: "Cum unii văd descoperiri şi vederi îngereşti?" Şi i-a zis lui Bătrânul: "Fericit este, fiule, cel ce vede păcatele sale totdeauna, pentru că unul ca acesta totdeauna se trezveste". Şi a zis lui fratele: "Eu, Părinte, am văzut deunăzi pe un frate scoţând un drac dintr-alt frate".

25. Şi i-a zis lui Bătrânul: "Eu nu voiesc a scoate draci şi boale a tămădui, ci voiesc şi rog pe Dumnezeu să nu intre întru mine dracul, şi să mă curăţ pe sine de gânduri necurate, şi iată mare m-am făcut. Că dacă cineva îşi va curaţi inima sa de gânduri necurate şi fără pregetare îşi săvârşeşte pravila sa, negreşit acela împreună cu Purtătorii de semne Părinţi se va învrednici împărăţiei cerurilor".

26. Un frate s-a lepădat de lume împreună cu tatăl său cel trupesc şi au petrecut amândoi într-o mănăstire. Deci, după câtăva vreme, frate a auzit despre tatăl său că a tămăduit pe un neputincios îndrăcit şi s-a dus şi a vestit Marelui Stareţ, zicând cu mâhnire: "Avva, tatăl meu a sporit şi a izgonit un drac dintr-un frate, iar eu întru lenevie sunt şi nicio sporire nu este întru mine".

27. Zisu-i-a lui Stareţul: "Cu adevărat, o, fiule, aceasta - a izgoni dracii - nu este sporire, sau pe bolnavi a-i tămădui. Că acestea nu le face omul, ci puterea lui Dumnezeu şi credinţa celui ce a venit. Iar unii, neînţelegând aceasta, au pierit ajungând întru mândrie. Iar eu zic că, de va veni omul întru smerenie adevărată, altă sporire mai mare decât aceasta nu este, niciodinioară căzând ea. Că cel ce odată a smerit jos sufletul său, unde va mai cădea de aici înainte? Iar semnul unuia ca acesta este a suferi necinste de la alţii".

28. Zicea Avva Pitirion ucenicului lui Avva Antonie: "Cel ce voieşte a izgoni draci, mai întâi să-şi robească patimile sale, că pe oricare din patimi o va birui, izgoneşte [şi] pe dracul aceleia. Aşadar, că urmezi ori patimii mâniei, ori a poftei, ori a întristării, aşa se încuibează când voieşte dracul cel îndemânatic al ei; deci, de vei înfrâna patima, ai izgonit şi pe dracul care urmează patimii".

29. Un pustnic şedea de treizeci de ani în pustia cea mai dinlăuntru, având-şi hrana sa dintr-o buruiană; iar mai pe urmă a început a zice întru sine: "Zadarnic pierd zilele şezând aici de atâţia ani. Că iată, am atâţia ani nemâncând nimic, decât buruiana aceasta, şi nici descoperire n-am văzut, nici minune n-am făcut, precum Părinţii călugări de mai-nainte de mine; deci, lăsând cele de aici, mă voi duce spre lume.

30. Acestea cugetând el, a stătut înaintea lui îngerul Domnului, zicând: "Ce gândeşti?" Iar el i-a vestit lui cele pe care le întorcea în gând. Şi a zis îngerul către dânsul: "Şi ce fel de semn voieşti să faci mai mare decât răbdarea şi bărbăţia pe care ţi-a dat-o Dumnezeu? înţelege, dar, Cine este Cel ce te-a împuternicit a răbda atâţia ani în locul acesta din singură buruiana aceasta hrănindu- te; rabdă, deci, şi cere de la Dumnezeu să-ţi dea smerenie". Şi, întărindu-se de înger, a răbdat acolo şi în cealaltă vreme a vieţii sale.