I. Din viaţa Sfântului Teodosie Chinoviarhul

1. Praznic era, întâiul dintre praznice şi domnul lor, adică înseşi Dumnezeieştile Paşti. Şi era chiar în ajunul sfinţitei nopţi, iar ucenicilor Marelui Theodosie din cele de nevoie spre mâncare nimic nu era, nici pâine, nici untdelemn, nici altceva din cele de mâncare, nimic. Şi se necăjea ceata ucenicilor, doisprezece la număr fiind ei, şi se necăjeau nu numai pentru dânşii, ci şi pentru lipsa prescurilor spre aducerea de jertfă, Pastile fiind pe cale să se jertfească fără de Trupul lui Hristos; şi, împrejurul dascălului stând ei, vesteau lipsa.

2. Iar el a zis acestea: "Se cuvine ca sfinţita masă să fie gătită numai, şi, de aici înainte, nimănui pentru nimic să nu-i fie grijă; că Cel ce oarecând în pustie pe Israil, atâtea mii fiind el, apoi şi pe urmă nu mai puţină mulţime a hrănit, încă şi spre prisosinţă (cf. leş. 16: 35; Matei 14: 20), Acela dar şi de noi va purta de grijă acum, că nici la putere mai slab nu S-a făcut acum, nici către dăruirea celor de nevoie mai pregetă tor".

3. Acestea zicând el, iată, graiurile lui şi în puterea lucrurilor degrab s-au împlinit, şi astfel aşteptările ucenicilor lui nu le-a înşelat, precum va spune şi cuvântul. Că, precum de demult, un berbec într-un tufiş înaintea lui Avraam înainte a stat gata de jertfă (Fac. 22:13), tot aşa şi la Fericitul.

4. Soarele acum de pe pământ lipsind, veni oarecine cu o căruţă trasă de catâri, aducând o sarcină cu fel de fel de hrană potrivită nevoitorilor; şi aşa nici pâinea cea văzută şi gândită a sfintei mese nu lipsea, ci împreună cu celelalte era, pentru care şi mai mulţi ucenici s-au bucurat; iar cele aduse leau ajuns până la Rusalii.

5. Altădată iarăşi, un oarecare bărbat din cei bogaţi şi cu fapte bune cunoscut a fi îndestulat, pe a sa avuţie spre blagoslovenie o a semănat şi aşa materia banilor o făcea materie de mântuire a sufletelor. Deci tuturor în nevoie, mai vârtos celor ce vietuiau după Dumnezeu şi care sunt departe de lume, şi pentru că se apropie mai mult de Dumnezeu, cu îndestulare dându-le, pe cei ai lui Theodosie, pentru uitare sau neştiinţă, din facerea de bine nu i-a făcut părtaşi, poate şi pentru că Dumnezeu îl ispitea pe sfântul în chip preaslăvit.

6. Deci apropiindu-se ucenicii, supărau pe Păstorul, şi cu multă sârguinţă îl sileau arătat aceluia să se facă şi pe sine şi pe ei, căci de aici înainte nu vor avea cu ce să se hrănească, având doar puţine roşcove; iar uneori lipsind şi acelea, sâmburi de finice din cele rămase fierbând, le era lor mângâiere a foamei.

7. Aşa aceia, pentru micşorarea de suflet, pe cel ce de-a pururea se sârguia a se ascunde de om îl sileau arătat să se facă şi pe cel obişnuit a-şi ridica ochii către Dumnezeu îl nevoiau acum către oameni să-şi întindă mâinile mojiceşte, părăsind adică mâna cea deschisă care umple pe tot vieţuitorul de bunăvoinţă (cf. şi Psalm 103: 29; 144: 15-16) şi osândind atuncea deodată şi strâmtorarea şi puţinătatea ce era la dânşii.

8. Iar dacă ei se necăjeau, el, încetişor sfătuind, zicea: "Cine, vreodată, nădăjduind la Dumnezeu până în sfârşit a fost părăsit? Sau cine, aşteptându-L pe Dânsul până în sfârşit, nu s-a mângâiat? Pe Cel adică care satură tot sufletul însetat şi îndestulează pe cel flămând (Ier. 38: 25), Care găteşte mâncare corbilor şi puilor de corbi (cf.; Iov 38: 41; cf. şi Psalm 135: 25; 106: 9; 146: 10), ca aşa pe Iov împreună şi pe dumnezeiescul David să-i aduc să grăiască împreună cu mine.

9. Să cunoaştem, dar, care este măsura sârguinţei omeneşti şi care cea a Proniei celei Dumnezeieşti, că până şi la cele depărtate aude, şi vom cunoaşte cum de cele ce de voie pentru Hristos ne-am lepădat de acestea iarăşi după Pronia lui Dumnezeu ne îndulcim cu îndestulare".

10. Acestea zicând el, după puţin s-a ivit oarecine ducând un dobitoc, care mergea nu către mănăstirea Marelui, ci scopul lui era a trece pe lângă dânsa şi într-altă parte oareunde a descărca povara. Iar când, iată, aproape era de mănăstire, chiar nevrând omul, 1-a oprit pe el dobitocul, căruia şi multe lovituri cu biciul dându-i, acela asemenea pietrelor nemişcat era.

11. Deci bine-socotind omul că nu nedumnezeiesc lucru este acela, întorcând îndată rânduială, ca pe un povăţuitor şi 1-a făcut pe dobitoc: şi, frâul slăbindu-1, i-a dat drumul a se duce unde îi era pornirea; aşa făcând el, dobitocul într-altă parte nicidecum nu mergea, ci, de ca şi cum oarecine de frâu îl trăgea şi-1 îndrepta, îndată spre mănăstire a plecat.

12. Unde şi intrând bărbatul, a aflat de multa lipsă care-i ţinea pe dânşii şi, de negrăita Pronie a lui Dumnezeu mirându-se - cum acelora adică întristarea lipsei a meşteşugit pricinuiri de cununi, iar lui dezlegarea întristării -, era limpede că spre aceasta era nesupunerea dobitocului, Pronia chemându- 1 pe dânsul să hrănească sufletele ce slujeau lui Dumnezeu, care sufereau pentru lipsa şi slăbiciunea trupului celui slujitor.

13. Deci de acestea înştiinţându-se acela, numărul celor ce le-a dat era îndoit faţă de cel dintâi împărţitor ce dăduse milostenie. Iar de atunci, încetând ucenicii de a-1 mai supăra pe dânsul şi de a se împuţina cu sufletul, acum mai vârtos se sârguiau a urma şi a râvni părintelui, cu nădejdea cea către Dumnezeu şi prin credinţă.


II. Din viata Sfântului Sava

1. Preafericitul Sava, sârguinduse a zidi mai multe chilii în cetatea sa, şi locul spre Chinovie a-1 găti; deşi se ostenea foarte pentru cei de sub dânsul, nimeni însă nu se îngrijea de cele de neocolită trebuinţă. Dumnezeu însă, Căruia după socoteală locul I se făcea de locuit şi a Cărui poruncă este de a nu ne îngriji ce vom mânca şi ce vom bea (cf. Matei 6: 31), Cel ce este mai iubitor de fii decât mama şi tatăl, Acesta a trimis lui Marchian o vedenie ce-1 trăgea spre aceasta [cetate], celui adică întru toate bun, care şi egumen era al chinoviilor din Vitleem şi, îndeobşte, pentru călugării cei de pretutindenea multă purtare de grijă punea.

2. Deci, într-o noapte, acesta a văzut o îngerească vedenie cu străină închipuire, dulce şi preafrumoasă strălucind, ce striga către dânsul unele ca acestea: "Tu, Marchiane, zicea, fără întristare şi fără durere treci noaptea, de nimic din cele trupeşti fiind lipsit, iar robul lui Dumnezeu Sava, pentru multa dragoste cea către Stăpânul, multe trude răbdând împreună cu fraţii în cetate, multă îi este lipsa celor de nevoie şi nimenea nu este măcar cu puţin să le ajute lor la cele spre trebuinţă. Deci dă-le lor din cele ce ai, niciun pic zăbovind, ca nu mai mult cu lipsa să se strâmtoreze".

3. Aşadar acestea (a zis) vedenia; iar Marchian, deloc zăbovind, trimise multe din cele trebuincioase la Sava cu dobitoacele ce slujeau mănăstirii sale spre a duce cele poruncite. Iar Sava, primind cele trimise şi de pricina trimiterii înştiinţându-se, l-a socotit şi pe acesta semn al grijirii lui Dumnezeu pentru locuirea locului. Şi aşa deodată se ţinea şi de mulţumirea cea fierbinte către Stăpânul, încă şi zidirea mănăstirii mai grabnic o punea.

4. Iar după aceasta, şi Ilie, Patriarhul Ierusalimului, sârguinţă făcând ca să adune lângă sine la episcopia [bisericii] Sfintei învieri pe cei mai sârguitori dintre monahii cei risipiţi în oareşicare chilii din jurul Turnului lui David, adunându-se acolo toţi călugării, Dumnezeiescul Sava, după ce a cumpărat multe din chiliile dintru care ieşiseră călugării, le-a prefăcut a fi spre găzduirea celor ce mergeau în Ţara Sfântă.

5. A voit a cumpăra şi altele, trebuincioase fiind şi acelea Lavrei şi potrivite scopului, dar lipsa aurului stătea înaintea voirii; chiar şi prea fierbinte aflându-se pentru agonisirea acestora, nu avea însă şi o mână spre ajutor, că nimic altceva nu rămăsese, fără numai o jumătate de galben.

6. Dar ştiind acela îndestularea lui Dumnezeu, înţelepciunea şi puterea Lui către toate, Aceluia pe toate lăsându-le, ceea ce deocamdată avea a dat arvună stăpânilor chiliilor, făgăduindu-se ca, de nu va da şi pe ceilalţi în ziua următoare, şi ceea ce dăduse să se piardă.

7. Deci tocmindu-se el aşa cu călugării, către singură Dreapta cea nedeşertată privea. Şi a venit oareşicare străin, necunoscut de nimeni; a venit ca cum din Dumnezeiasca trimitere şi, nimic zicând şi nici de la dânsul auzind, acela îi dăruieşte o sută şaptezeci de galbeni; iar după ce i-a dat pe aceştia, îndată s-a dus, nefăcându-şi cunoscut nici numele.

8. Şi pricepând Sava îndată de unde şi cum a fost cu putinţă o grabnică dăruire ca aceasta şi aflând că arătat e de la Dumnezeu, numaidecât preţul chiliilor l-a dat şi îndată a zidit o casă spre primirea altor monahi ce veneau din pământ străin; încă şi două metocuri a agonisit cetăţii sale, unul lângă Sfânta Cetate, iar altul în Ierihon.

9. Apoi, după acea nedreaptă izgonire a lui Ilie, proestosul Palestinei, foamete mare şi lipsă de cele de nevoie, încă şi secetă şi lăcustă şi grele biciuiri [pedepse] au strâmtorat Palestina vreme de cinci ani. Iar şapte fiind mănăstirile cele cuprinse sub supravegherea dumnezeiescului Sava, în tot acest timp niciuneia din ele nu i-a izvodit niciun venit, ci toată grija pentru petrecerea lor a lăsat-o Proniei Dumnezeu.

10. Şi acelea cu lipsa celor de nevoie strâmtorându-se, acela nu numai că nici ceva împuţinat sau potrivit vremii a pătimit sau a grăit, ci, şi chemând pe egumenii mănăstirilor, îi sfătuia a nu slăbi de scârbă întru acestea, nici de cele trupeşti a se îngriji cumva, ci Părintelui, Celui ce ştie că avem trebuinţă de acestea, a crede, iar dăruirea lor de Dreapta Lui cea mult-îndestulată să o atârne.

11. Deci aşa cu bună-cunoştinţă de acestea şi vitejeşte aflându-se Sava, atât de mult au lipsit odată cele de nevoie şi în Lavra cea de sub dânsul, încât nici prescuri spre jertfă şi aducere lui Dumnezeu nu se aflau. Şi s-a apropiat cel ce îi era încredinţată slujba aceasta, vestindu-i lui primejdia, împreună şi pentru duminica ce se apropiase tare adeverindu-1 cum că nesăvârşite vor fi atunci Dumnezeieştile Taine, nici prescuri spre jertfă nefiind în Lavră, nici altceva din cele de nevoie.

12. Acela dar acestea le zise. Iar cu adevărat marele şi minunatul suflet, nici aşa nu se deznădăjduia de grija lui Dumnezeu şi de căile cele negrăite ale Proniei: "Ci eu, zicea către dânşii, nicidecum Liturghia lui Dumnezeu nu o voi opri, iar dacă atâta e lipsa celor de nevoie, să se dea un odor din cele sfinţite, din cele dăruite de pelerini, pentru a vă cumpăra vouă cele spre Liturghie. Cu toate acestea, credincios e Cel ce ne-a poruncit nouă ca ziua de mâine să rămână slobodă de grijă pentru câte spre trebuinţa trupului (cf. Matei 6: 34)", a zis el.

13. Şi încă nesosind duminica, au venit oarecari către dânsul, ca de Pronie trimişi, treizeci de poveri pe dobitoace deodată aducând; iar povara era grâu, vin şi untdelemn şi alte potrivite spre hrană bărbaţilor călugări, încât aproape că Lavra se făcea neîncăpătoare cu cele de mâncare.

14. Deci îndată Dumnezeiescul Sava, celui ce cu puţin mai-nainte îi vestise lipsa cu micime de suflet, i-a zis: "Ce zici, oare vom lăsa Liturghia?" Iar el, pricepând că întrebarea era mustrare a gândurilor lui nesănătoase spre a nădăjdui către Dumnezeu, a căzut la picioarele aceluia cerând iertăciune şi, în locul împuţinării de suflet celei aşa mojiceşti, pocăinţă fierbinte a adus.

15. Iar acela, îndată iertând pe ucenic, îl sfătuieşte cele cuviincioase, zicându-i a nu se împuţina aşa cu sufletul, ci de dumnezeieştile nădejdi cu îndrăzneală să se ţină, şi de cea a lui David, a arunca adică grija spre Dumnezeu (cf. Psalm 54: 25), Căruia cu mult mai mult îi pasă pentru noi decât părinţilor noştri.


III. A Sfântului Efrem

1. Frate, de ţi se va întâmpla să cazi în boală, nu scrie pentru cele trebuincioase la rudeniile tale cele trupeşti sau altor cunoscuţi sau prieteni în lume, nici nu alerga spre ajutor mort şi acoperământ omenesc, ci rabdă-îndelung, mai vârtos nădăjduind spre Domnul şi aşteptând de la Dânsul milă, ca să te chivernisească după toate.

2. Că, Cel ce te-a lăsat cu folos a te îmbolnăvi, El va şi purta de grijă de tine şi nu te va lăsa să fii ispitit mai presus decât poţi, după Scriptură (cf. I Cor. 10: 13); deci Acestuia să ne sârguim a-I plăcea întru toate, că a Lui este grija pentru noi.

3. Că ştiu un frate care, bolnăvinduse odată, se silea la lucru şi, plângând deosebi în chilia sa, ruga pe Domnul ca să-i dăruiască lui sănătate, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, ştiu că boala trupului spre tămăduirea sufletului meu este, iar ca să nu fac greutate fraţilor mei, rogu-mă Ţie, iubitorule de oameni, însuţi cu harul Tău vindecă sufletul şi trupul meu, că Tu eşti Dumnezeul milei şi Doftorul sufletelor şi al trupurilor noastre, şi primeşte pocăinţa mea, şi arată întru mine mărirea Ta şi nesfârşitele şi neurmatele milele Tale, care nu au număr".

4. Şi, aşa rugându-se lui Dumnezeu, îndată şi cu lucrul s-a tămăduit.


IV. A lui Avva Isaia

1. Frate, ia aminte de sine cu deadinsul, ca şi cum ai fi înaintea lui Dumnezeu de-a pururea, ca de la nimeni nimic să nădăjduieşti, fără numai de la Dânsul singur cu credinţă; şi, orice îţi trebuieşte, roagă pe Dumnezeu ca să-ţi facă trebuinţa ta după voia Lui, şi, întru cele ce vei afla, mulţumeşte lui Dumnezeu totdeauna, căci El [e Cel ce] ţi-a dat.

2. Şi de vei fi lipsit de ceva, nicidecum să nu nădăjduieşti spre om, nici să te întristezi, nici să cârteşti asupra cuiva, ci suferă cu osârdie şi cu netulburare, socotindute [şi zicând]: "Că vrednic sunt de multe necazuri pentru păcatele mele, însă, de va voi Dumnezeu, poate a mă milui". Şi, aşa jeluindu- te tu, El va împlini toată trebuinţa.

3. Când om pe om foloseşte în cuvinte sau în lucruri sau în fapte, al lui Dumnezeu a fi harul să mărturisească amândoi, iar cel ce nu înţelege aceasta, de către ce înţelege va fi stăpânit.

4. Cel ce laudă pe aproapele după oareşicare făţărnicie sau hatâr, pe acelaşi îl va ocărî pe dânsul la o vreme, şi însuşi se va ruşina.

5. Atunci când pentru o trupească dăruire, pe om, ca pe un bun afară de Dumnezeu, îl vei lăuda, mai pe urmă acela rău ti se va arăta tie.

6. Tot binele de la Domnul cu iconomisire vine, iar cei ce îl aduc pe dânsul sunt diaconii [slujitorii] cei buni ai lui.

7. Sobolul [cârtiţa] cel orb sub pământ târându-se, la stele a se uita nu poate; şi cel ce nu crede pentru cele vremelnice, nici pentru cele veşnice nu poate crede.

8. Harul cel mai-nainte de har se dădea oamenilor ca o adevărată cunoştinţă de la Dumnezeu, învăţând înainte de toate pe părtaşii ei a crede Celui ce o a dăruit.

9. Pentru cele ce a nădăjduit cineva spre Dumnezeu, nu se va mai certa cu aproapele pentru acelea.

10. înaintea tuturor răutăţilor merge necunoştinţa, iar după dânsa merge necredinţa.


V. A Sfântului Isaac

1. Dacă crezi că Dumnezeu face purtare de grijă [proniază] pentru tine, ce te grijeşti [frămânţi fără rost] şi porţi de grijă pentru cele vremelnice şi pentru trebuinţele trupului?

2. Iar de nu crezi că Dumnezeu face purtare de grijă pentru tine şi, pentru aceasta, afară de Dânsul, te îngrijeşti de trebuinţele tale, eşti mai ticălos decât toţi oamenii, şi deci pentru ce mai trăieşti?

3. Aruncă spre Domnul grija ta (Psalm 54: 23), şi nu te vei speria de spaima ce vine peste tine (Pilde 3: 25); ca unul care te-ai afierosit pe sine lui Dumnezeu, petrece întru odihna mintii.


VI. A Sfântului Maxim

Pe tot omul din suflet se cade a-1 iubi, iar nădejdea spre singur Dumnezeu se cade a o pune şi din toată puterea a-I sluji; că dacă El pe noi ne va păzi, şi prietenii toţi ne vor fi nouă ocrotire şi ajutor, atunci şi vrăjmaşii noştri nu vor putea asupra noastră. Iar dacă El dinspre noi Se va întoarce, atunci şi vrăjmaşii noştri se vor întoarce împotriva noastră.


VII. Din Pateric

1. Zis-a un bătrân: "Sfinţii, având pe Dumnezeu întru eişi, prin nepătimire le moştenesc şi pe cele de aici, şi pe cele de acolo; fiindcă şi acestea, şi acelea, ale lui Hristos sunt, şi cei ce îl au pe Dânsul le au şi pe cele ale Lui; iar cel ce are lumea, adică patimile, măcar că are lumea, nimic nu are, fără numai patimile ce-1 stăpânesc pe dânsul".

2. Zis-a Avva Evprepie: "Dacă crezi pe Dumnezeu a fi credincios şi puternic, întru Dânsul singur nădăjduieşte, şi vei avea parte de cele ale Lui, iar dacă te împuţinezi, arătat este că nu-L crezi pe Dânsul a fi Unul ca Acesta [astfel]; iar de nu crezi în lucrurile de lângă tine, cum întru cele străine nu vei crede că Dânsul este puternic şi toate le poate?"

3. Se spunea în Schit despre Avva Moise că atunci când voia să intre în Piatră, adică în peştera în care voia a locui, călătorind până acolo, a ostenit şi zicea întru sine: "Cum pot să-mi aduc apă aici?" Şi i-a venit lui glas zicând: "Intră, şi de nimic nu te griir.

4. Deci a intrat; iar după aceasta au venit la dânsul oarecari din Părinţi, şi nu avea decât o năstrapă de apă, şi, fierbând el puţine linte, s-a cheltuit toată; iar bătrânul se necăjea; şi, intrând şi ieşind, se ruga lui Dumnezeu şi, iată, era un nor deasupra acelei pietre şi a plouat atâta cât şi-a umplut toate vasele lui.

5. Iar după aceea i-au zis lui Părinţii cei ce merseseră la dânsul: "Spune-ne nouă, pentru ce adeseori ieşeai şi intrai?" Răspuns-a lor bătrânul: "Judecată făceam cu Dumnezeu, zicând: «M-ai adus aici şi, iată, apă nu am ca să bea robii Tăi», şi pentru aceasta intram şi ieşeam, rugând pe Dumnezeu, până când ne-a trimis nouă apă".

6. Zis-a Avva Siluan: "Eu rob sunt, şi Domnul mi-a zis mie «lucrează lucrul Meu, şi Eu te voi hrăni pe tine, iar de unde, nu căuta ». Deci eu> dacă lucrez, din plata mea mănânc, adică din mila lui Dumnezeu".

7. Adus-a oarecine unui bătrân puţini bani, zicând: "Ţine-i pe aceştia spre cheltuiala ta, că ai îmbătrânit şi eşti bolnav (căci era bubos)". Răspuns-a lui bătrânul: "Şaizeci de ani am în boala aceasta şi de nimic n-am fost lipsit, Dumnezeu dându-mi şi hrănindu- mă pe mine fără lipsă, şi tu acum ai venit ca să iei pe Hrănitorul meu?" Şi n-a primit.

8. Povestit-au bătrânii despre un grădinar că lucra şi toată osteneala grădinii sale o dădea de pomană, oprindu-şi numai spre cheltuiala sa. Iar mai pe urmă i-a vârât lui Satana în gând, zicând: "Strânge-ţi ţie puţintele parale, ca nu cumva să îmbătrâneşti şi să te îmbolnăveşti şi să ai trebuinţă de cheltuieli". Şi a adunat şi a umplut un borcan de parale.

9. Iar după aceea i s-a întâmplat lui a se bolnăvi şi a-i putrezi piciorul lui (bătrânul era adică lepros); şi a cheltuit paralele sale la doftori şi nimic nu s-a folosit. Iar mai pe urmă a venit un doftor iscusit şi i-a zis lui: "De nu se va tăia piciorul tău, tot trupul tău va putrezi". Şi s-a hotărât să i se taie a doua zi piciorul lui.

10. Iar în noaptea aceea, venindu-şi grădinarul întru sine şi căindu-se de cele ce a făcut (adunând paralele şi nădăjduind spre dânsele mai vârtos decât spre Dumnezeu, Cel ce iconomiseşte şi hrăneşte toate), suspinând, a plâns şi a zis: "Adu-Ţi aminte, Doamne, de proastele mele lucruri de dinainte pe care le lucram şi le dam fraţilor mei, iar mai vârtos, întâi de toate, de bunătatea Ta şi de nemărginitele Tale îndurări şi mă miluieşte după mare şi bogată mila Ta!"

11. Şi acestea zicând, i-a stătut înainte îngerul Domnului şi i-a zis: "Unde sunt paralele pe care le-ai adunat şi unde sfatul pe care l-ai sfătuit?" Iar el, foarte umilinduse şi lăcrimând, a zis: "Greşit-am, Doamne, iartă-mă, şi de acum nu voi mai face aceasta!" Atunci s-a atins îngerul de piciorul lui şi îndată s-a vindecat; şi, sculându-se de dimineaţă, s-a dus în ţarină să lucreze.

12. Şi, după puţin, a venit doftorul, precum era tocmeala, ca să-i taie piciorul lui. Şi, neaflându-1, întreba pentru el; şi i-au spus lui că s-a dus de dimineaţă să lucreze la ţarină; iar doftorul s-a dus în ţarina întru care lucra acela, vrând a-1 vedea pe dânsul. Şi, văzându-1 pe el săpând pământul, a slăvit pe Dumnezeu, Cel ce cu preaslăvire l-a tămăduit pe dânsul.

13. Un sihastru, luptat fiind de iubirea de argint, lucra mult, ostenindu-se foarte, şi din rucodelia sa a adunat un galben, apoi doi, apoi trei, apoi s-a sârguit şi a făcut cinci; şi, adunând cei cinci galbeni, îndată a căzut în patimă trupească, adică în boală, şi pe picior s-au făcut răni ce scoteau puroi.

14. Iar el, trimiţând, a chemat doftorul şi a cheltuit cei cinci galbeni fără a se vindeca de boală, ba mai rău făcându-ise aceasta, piciorul lui putrezind cu totul. Venind mai pe urmă un doftor, i-a zis lui: "Piciorul tău trebuie şă se taie, Avva, fiindcă altminteri tot trupul tău va putrezi". Iar el, pentru nevoie, s-a plecat tăierii.

15. Iar peste noapte, plângând el şi rugându-se lui Dumnezeu, a stătut înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: "Ai făcut ceva cu cei cinci galbeni?" Şi, ca întru uimire făcându-se el, i-a apucat îngerul piciorul şi, cu mâna netezind patima, îndată l-a tămăduit, după care s-a făcut nevăzut. Iar el, venind întru sine şi cunoscând că s-a vindecat, mulţumea lui Dumnezeu.

16. Deci, venind doftorul dimineaţa, după tocmeală, a bătut în uşă, iar el, sculându- se, l-a întâmpinat pe el. Şi văzându-1 doftorul umblând, s-a mirat şi, aflând de ceea ce se făcuse, se făcu Creştin, fiindcă era Ellin.