I. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. A zis Fericita Singlitichia către cele ce se adunaseră: "Este o întristare folositoare şi este o întristare făcătoare de stricăciune, întristarea cea de folos este, pe de-o parte, pentru suspinarea pentru păcatele proprii, iar pe de alta, pentru necunoştinţa aproapelui, iar alta, pentru a nu cădea din aşezarea sufletească [de la scop], iar alta, pentru a ajunge la fapta bună cea desăvârşită.

2. Este însă întristare şi vârâtă de la vrăjmaşul, plină de necuvântare [iraţionalitate], care însă şi trândăvie [akedie] se numeşte de oarecari; iar pe aceasta se cade mai vârtos a o izgoni prin rugăciune şi cântare, socotind noi că nimeni nu este în viată fără durere şi fără a cădea în întristarea cea fără de minte.

3. Că zice Scriptura: Tot capul întru durere şi toată inima întru întristare (Is. 1: 5); şi, pentru a zice mai pe scurt, Duhul Sfânt, şi viaţa călugărească şi cea mirenească, pe toate le-a cuprins, că prin durerea capului a zugrăvit petrecerea călugărească, căci chip al capului este partea cea stăpânitoare a sufletului, precum zice şi într-alt loc: Ochii înţeleptului, înm capul lui (Eccl. 2:14), căci se zice că aceasta este partea văzătoare; iar durerea însemnează că toată odrăslirea faptei bune din durere este.

4. Iar prin întristarea inimii, Duhul Sfânt a arătat obiceiul cel nestatornic şi ostenicios al vieţii lumeşti; că precum inima pururea- mişcată este, despre care se zice că este locaş al mâniei şi al întristării, tot aşa şi cei ce trăiesc în lume de nestatornicie şi de întristare niciodată nu se izbăvesc desăvârşit, căci, neslăvindu-se, se întristează, topindu-se a pofti cele străine; săraci fiind, cu greu suferă, bogaţi fiind, se turbează din pricina grijilor şi, de păzirea celor ce le au, nici de somn nu sunt lăsaţi a se împărtăşi.

5. Deci, să nu ne amăgirn cu cugetul zicând că cei din lume sunt fără de grijă, căci, în asemănare cu noi, ei mai mult se ostenesc, însă nu tuturor sunt potrivite cele zise, ci numai celor ce urmează viaţa călugărească; că precum dobitoacelor nu una le este hrana, tot aşa nici oamenilor nu le foloseşte acelaşi cuvânt, că zice: Nu se cade a pune vin nou în burdufuri vechi (Matei 9:17), că într-un fel se ospătează cei ce s-au învrednicit de vedenie şi de cunoştinţă, şi într-alt fel cei ce se nevoiesc la fapta bună cea postnicească119 şi lucrătoare, şi într-alt fel cei din lume.

6. Că, precum dintre jigănii, unele sunt pe uscat, iar altele în apă, iar altele zburătoare, tot aşa şi dintre oameni, unii urmează viaţă de mijloc, precum jigănile de pe uscat, iar alţii spre cele înalte privesc, precum cele zburătoare, iar alţii cu apele păcatelor sunt acoperiţi, precum peştii - că am venit, zice, întru adâncul mării şi viforul m-a cufundat (Psalm 68:3); deci şi noi ca nişte vulturi să ne înaripăm şi de cele mai înalte să dorim.

7. Frate1 2 0 , ai răbdare desăvârşită întru lucrul la care eşti chemat şi nu fi trândav [nu te lăsa cuprins de akedie], urând ostenelile cele pentru Domnul; căci, dacă suntem legaţi [robi] ai Mântuitorului nostru Dumnezeu, să nu ne ruşinăm de lanţul scârbelor celor pentru Dânsul, ci cu bucurie să-1 răbdăm pe acesta, venirea Lui cea din ceruri aşteptând-o, ca şi pe noi să ne numere împreună cu ceata sfinţilor.

8. Că cei ce s-au împărtăşit de patimile Lui, părtaşi vor fi şi mângâierii. Iar dacă pentru osteneala lucrului se îngreuiază cineva, să socotească câţi în lume sunt răniţi la mâini şi la picioare, nu numai bogaţi, ci şi săraci, care nici noaptea nici ziua nu se odihnesc, de nevoia durerilor pururea chinuindu- se şi cu boala aceea ca cu un lanţ pururea fiind ferecaţi.

9. Iar noi să câştigăm durere de bună voie şi răbdare pentru împărăţia cerurilor. Deci statornică inimă pururea să avem şi, de se va întâmpla nouă mică trândăvie [akedie], nu îndată să ne împuţinăm cu sufletul, ci să ne silim pe înşine ca un călător cu bună- inimă: că şi unuia ca acesta, când i se întâmplă vreo moleşire în drum, nu slăbeşte de la scopul drumului, măcar departe de va fi acesta, ci se mângâie pe sine zicând: "încă puţin şi vei ajunge la un han şi te vei odihni". Şi Domnul, văzând silirea lui, îi dă lui vârtute, uşurându-i greutatea; că lenevirea şi pregetarea solitoare sunt ale sărăciei nu numai de darurile cele duhovniceşti, ci şi de trebuinţele cele trupeşti.

10. Deci, să nu ne împuţinăm, fraţilor, slujind unii altora pentru Domnul, că mulţi, îndrăgind o slujnică, au ales a sluji pentru cea iubită121; nici să ne trândăvim şezând în chilie, aducându-ne aminte că sfinţii mucenici erau întemniţaţi şi puşi în cătuşe de fier şi la multe alte munci aduşi.

11. Deci să nu fugim de strâmtorarea chiliei, că Dumnezeu nu este nedrept astfel încât să uite de osteneala ta, ci [ba] şi pentru întunericul pe care-1 suferi în chilie şezând îţi va străluci lumina dreptăţii, precum este scris: Răsărit-a întru întuneric lumină drepţilor (Psalm 111: 4), nici să ne supărăm lucrând, aducându-ne aminte că mulţi dintre sfinţi în ocne erau trimişi pentru Domnul. Deci, dacă am fi fost şi noi în zilele acelea, ne-am fi dat oare viaţa noastră pentru strujiri şi chinuri?

12. Să ne aducem pururea aminte, fraţilor, de facerile de bine ale Dumnezeului nostru, Cel ce ne-a sporit, ne-a hrănit şi ne-a păzit pe noi întru toate, Cel ce scoate vânturi din vistieriile Sale spre slujba noastră, Cel ce ridică nori de la marginile pământului (Psalm 134: 7), Cel ce înmulţeşte jivine zburătoare şi umede [peştii] spre folosul neamului nostru, Cel ce a făcut soarele spre lumina zilei şi luna şi stelele spre lumina nopţii (cf. Psalm 135: 8-9) pentru neamul nostru şi ne-a mântuit prin taina cinstitei Crucii Sale. Să slujim, dar, Lui cu frică şi cu cutremur mult, şi cu nădejde bună, că nemernici suntem în viaţa aceasta, după cel ce zice: Nemernic şi străin sunt, precum toţi părinţii mei (Psalm 38:13).

13. Frate, rabdă în locul în care şezi, împotrivindu-te împuţinării, că nu întru mutare şi întru depărtare îmblânzeşti patimile, ci întru vegherea minţii. De răbdare avem dar trebuinţă, ca, voia lui Dumnezeu făcând, să dobândim făgăduinţele; iar cel ce de trândăvie se poartă împrejur, departe s-a făcut de răbdare, întocmai precum bolnavul de sănătate. Aşadar, fapta bună întru răbdare şi nu întru scârbă se cunoaşte, iar înnoindu- se răbdarea [făcându-se stăruitoare], se întăreşte, îndeletnicindu-se în vederea şi cugetarea celor aşteptate.

14. Că de acolo întărindu-se mintea, primeşte putere, precum şi trupul de bucatele cele simţite, iar dacă neîmpărtăşită ar fi mintea din harul acesta şi din vrednicie, cu adevărat săracă şi neputincioasă ajunge. Deci, scuturând tu împătimirea de cele materialnice, îndeletniceşte mintea ta într-acea lucrare Dumnezeiască şi nu vei mai avea nevoie de a muta trupul din loc în loc, nici de a tăia cugetarea [la lucrurile lui Dumnezeu] cu călătoriile în afară, cu pricină binecuvântată şi din porunca proestosului; că împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este (Luca 17: 21), precum zice Domnul.

15. încă socoteşte, iubitule, câţi din lume sunt în felurite strâmtorări: că unii din pricina sărăciei şi-au pus zălog cele ale lor, iar alţii şi-au pierdut copiii, aceia căzând în mâna celor puternici, care i-au vândut în robie, şi aşa robesc unora mai ticăloşi decât aceia sau şi barbarilor din pământ străin; iar alţii, săraci fiind şi nici hrana cea de peste zi având, sunt aruncaţi în uliţele şi răspântiile cetăţilor, îmbrăcaţi în trenţe proaste, rupte şi murdare, în ger şi în arşiţă ticăloşindu-se, iar unii din ei sunt chinuiţi şi de boale cumplite, ca să nu mai zic de cei închişi în temniţe şi de cei ce rău-pătimesc în ocne. Iar nouă nu mare lucru ne este că avem acest acoperământ pe care ni l-a dăruit Dumnezeu şi negrijă de tulburările şi lucrurile cele mireneşti?

16. Acestea pomeneşte-le şi vei fi mulţumind lui Dumnezeu pentru nenumăratele faceri de bine pe care le-a făcut şi le face cu npi; dar şi înşişi celor ce li se pare a trăi bine în viată, ce bine le dă lor lumea? Fără numai osteneală şi griji nenumărate ale vieţii? Şi-a luat cineva femeie? I se face lui începătură a grijii. A născut un fiu? Altă grijă. A născut altul? Mai multă grijă. A murit un fiu? I-a lăsat pe născătorii săi plângând şi nemângâiaţi. Iar dacă cel ce trăieşte ajunge cu mintea rea, îi doare pe părinţi mai mult pentru dânsul decât pentru cel ce a murit.

17. Şi, în sfârşit, când va veni unui bărbat ceasul morţii, cel ce se săvârşeşte se necăjeşte şi se tulbură în cele dinlăuntru mai mult pentru iubirea cea spre soţia lui şi pentru fii mai mult decât pentru durerea morţii, socotind că o lasă pe aceea văduvă, iar pe aceia orfani. Dar pe noi [monahii] de acestea toate ne-a izbăvit pe noi jugul lui Hristos cel bun şi uşor (cf. Matei 11:30); încă prea mult ne ajută spre oprirea trândăviei şi pomenirea morţii. Deci, se cuvine ca cel ce este supărat de dânsa, întâi adică, să se roage lui Dumnezeu ca să-i dea răbdare şi îndelungă-răbdare, iar apoi să-şi mângâie sufletul zicând: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, Mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu (Psalm 42: 5).

18. Au doară totdeauna vom locui în viaţa aceasta? Auzi pe cel ce zice: Nemernic sunt eu pe pământ şi străin precum toţi părinţii mei (Psalm 38: 12). Socoteşte pe cei ce au locuit mai-nainte întru mănăstirea întru care tu locuieşti acum şi cunoaşte că precum aceia au trecut din veacul acesta, aşa şi noi, cu vrerea lui Dumnezeu, după pribegia aceasta, trebuie să ne ducem, iar adevărata viaţă după sfârşit este; pentru aceea şi Proorocul, după acea viaţă dorind, strigă către Dumnezeu, zicând: în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. (...) Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? (Psalm 41: 2-3).

19. Ca pe o temniţă socoteau sfinţii viaţa aceasta de acum, drept aceea într-alt loc zice: Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău după cuvântul Tău în pace (Luca 2: 29); tot aşa poftea şi Apostolul, ca să se dezlege şi împreună cu Hristos să fie (cf. Filip. 1: 23). Că dacă omul va urî lumea aceasta şi amăgirea ei şi va dori de cele cereşti, rob se pune pe sine înaintea Domnului, cu toată inima sa şi cu sufletul, şi caută către cele dorite a se duce; pentru aceasta niciodinioară nu se va putea împuternici asupra sa trândăvia şi împuţinarea. Dar atâta vreme cât sufletul pe cele pământeşti şi le năluceşte - felurimile poftelor lumii acesteia şi deşartele dulceţi adunându-le într-însul prin gânduri - îşi slăbănogeşte astfel vărtutea sa şi, pentru aceasta, se şi împuţinează.


II. A Lui Antioh Pandectul

1. Dracul trândăviei [akediei] este foarte cumplit şi prea greu; acesta cade peste călugăr la al şaselea ceas, făcând frică peste dânsul şi aducându-i îngreuiere pentru loc, încă mai vârtos şi pentru fraţii cu care locuieşte împreună şi, de tot lucrul, şi de citirea Dumnezeieştilor Scripturi.

2. Şi, citind, cască mult şi spre somn se trage cu lesnire, freacă ochii, îşi întinde mâinile; ochii ridicându-i de pe carte, se uită pe perete şi, iarăşi întorcându-se, citeşte puţin. Şi, deschizând cartea, cearcă începuturile şi sfârşiturile cuvântului, numără foile şi socoteşte capetele, prihăneşte sau laudă scrierea şi împodobirea cărţii, iar mai pe urmă, închizând-o încet, o pune sub cap şi doarme, însă nu foarte adânc, că foamea pe care i-o soleşte lui trândăvia deşteaptă sufletul lui şi nu-1 lasă să doarmă mult.

3. Deci, după puţină vreme sculându- se, socoteşte ceasul, uitându-se adeseori la razele soarelui şi vremea mesei aşteptândo. îşi ciuleşte urechile, luând aminte pentru când se va auzi toaca care cheamă la masă; şi, auzind, osârdnic se face şi strigă cu inima: "Aferim, Aferim!"

4. Monahul trândav e iute la slujbă [la ascultare], iar împlinirea patimii o socoteşte ca pe poruncă ce trebuie împlinită. Precum bolnavul nu se îndestulează cu o singură hrană sau cu un singur fel de mâncare, tot aşa şi călugărul trândav nu petrece numai într-un lucru, ci adeseori se mută dintr- unul într-altul şi tot aşa, apucându-se de toate, nimic nu-i place şi pe niciunul nu-1 săvârşeşte. Şi aşa trândavul monah pune înainte cercetările bolnavilor, vorbirile cele duhovniceşti cu fraţii, pomenirile sfinţilor şi Praznicele [împărăteşti], şi-şi împlineşte scopul său. Norul fără de apă este gonit de vânt, iar monahul ce nu are răbdare, de duhul trândăviei.

5. Călugărul trândav este osârdnic la cuvântarea deşartă, iar la rugăciune foarte neosârdnic. Citindu-şi pravila în chilie, caută pricinuiri pentru oarecari trebi şi zice: "Aceasta nu stă bine, iar aceea nu trebuie să fie acolo". De multe ori, şi de rucodelie ţinându- se, îşi face [în aceeaşi vreme] pravila sa.

6. Ochii trândavului adeseori se uită la ferestre şi cugetul lui pe cei ce-1 cercetează şi-i închipuie. Scârţâie cumva uşa? Acela îndată a sărit! Glas a auzit? Prin fereastră îşi aruncă privirea! Şi nu se depărtează de dânsa până nu va amorţi răzimându-se de ea. Trândăvia se tămăduieşte prin răbdarea în ispite şi a le face pe toate cu stăruinţă şi cu frica lui Dumnezeu.

7. Rânduieşte-te pe sine cu măsură întru tot lucrul şi nu te depărta mai-nainte până ce-1 vei săvârşi; roagă-te cu pricepere şi cu fierbinţeală, şi duhul trândăviei va fugi de la tine; şi, rugându-te, zi graiurile lui David cu pricepere întru simţirea sufletului tău şi cu zdrobire: Degrab auzi-mă, Doamne, slăbit-a duhul meu; să nu întorci Faţa Ta de la Mine, că a smerit vrăjmaşul sufletul meu; pusu-m-a întru întuneric, ca pe morţii cei din veac; măhnitu-s-a întru mine duhul meu, inima mea s-a tulburat (Psalm 142: 7, 3-4). Ci Tu, Doamne, nu mă părăsi, ci caută spre mine şi mă miluieşte; şi fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze, că Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat (Psalm 85:16-17).


III. A lui Isaia Pustnicul

Frate, păzeşte-te de trândăvie [akedie], că aceasta prăpădeşte roadă monahului; deci, dacă te nevoieşti asupra patimii, să nu te moleşeşti, ci aruncă-te pe sine înaintea lui Dumnezeu, zicând: "Nu pot asupra ei, Doamne, ajută-mi mie, ticălosului". Aşa zi cu toată inima ta şi te vei odihni; şi nicidecum să nu intri în chilia fratelui tău, ci şezi în chilia ta luând aminte la rucodelia ta, la citire şi rugăciune; şi să nu socoteşti rucodelia lui: de a lucrat acela mai mult decât tine sau tu decât dânsul.


IV. A Sfântului Marcu

De te mâhneşti, necăjit fiind în multe feluri de răutate, adu-ţi aminte de ieşire şi de cumplitele munci.

Mai bine este a te lipi de Dumnezeu prin rugăciune şi nădejde, decât a avea pomenirile cele din afară, măcar de vor fi folositoare.


V. A lui Avva Cassian

1. Cumplit este duhul mâhniciunii când cuprinde sufletul omului şi-1 întunecă cu totul, că de la toată fapta bună îl opreşte pe el şi de toată răutatea îl umple: că nici a săvârşi rugăciuni cu osârdie nu-1 lasă, nici a stărui pentru folosul sfintelor citiri, ba şi mânios şi turbat spre fraţi îl arată pe om, şi-1 face a arăta urâciune chiar către însuşi cinul monahicesc, şi, pe scurt, mâhniciunea tulbură toate mântuitoarele sfătuiri ale sufletului şi, slăbănogind osârdia şi răbdarea lui, ca pe un nebun şi ieşit din minţi îl lucrează cu gândul deznădăjduirii, îmbrăcându-1 pe dânsul.

2. Şi precum molia haina, şi caria lemnul, tot aşa şi mâhnirea mănâncă sufletul omului (cf. Pilde 25: 20), plecându-1 a se abate de la vorba bună, nelăsându-1 a primi nici de la prieteni vreun cuvânt de sfătuire, nici a le da acelora vreun răspuns bun sau paşnic, ci, tot sufletul apucându-1, de amărăciune şi de greaţă îl umple; iar de aici îl îndeamnă la a fugi de oameni, ca de unii ce-i sunt pricinuitori de tulburare, care nu-1 lasă pe el să cunoască că nu dinlăuntru, ci din afară are grămădită boala, care [mai vârtos] atunci se arată, când ispitele, stând asupră-i prin nevoinţă, o scot pe dânsa la arătare; că niciodată nu se va vătăma omul de la altul, de nu va avea înlăuntru grămădite pricinile.

3. Pentru aceasta şi Domnul nostru Iisus Hristos, Doftorul sufletul, Cel ce cu deamănuntul ştie greşalele cele sufleteşti, ca un Ziditor al nostru, şi Care pune peste acestea doftoriile cele potrivite, nu petrecerile cele împreună cu oamenii porunceşte a le părăsi, ci pricinile răutăţii cele dintru noi a le tăia, cunoscând El că sănătatea sufletului nu întru depărtarea de oameni se îndreptează, ci întru adunarea cu bărbaţii cei îmbunătăţiţi.

4. Deci cel ce pentru oarecari pricini binecuvântate părăseşte pe fraţi să cunoască cu deadinsul că prin depărtare nu va tăia pricinile mâhniciunii, ci mai vârtos le primeneşte prin boala cea grămădită înlăuntru într-însul, care [de acum] prin alte lucruri le ridică; pentru aceasta, pentru tulburările patimilor noastre, să nu punem pricina pe unii din cei dinafară, ci pe înşine singuri; şi toată nevoinţa noastră să ne fie nouă asupra patimilor celor dinlăuntru: că acestea, prin ajutorul lui Dumnezeu din noi scoţându-se, nu numai cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice lesne vom petrece împreună, după cea zisă de Fericitul Iov: Fiarele sălbatice vor în pace cu tine (Iov. 5: 23).

5. Deci mai întâi să ne nevoim asupra duhului mâhnirii, care ne aduce nouă deznădăjduire, ca din inima noastră cu nădejdea cea întru Dumnezeu să-1 gonim; că acesta pe Cain, după uciderea de frate, nu 1-a lăsat a se pocăi, nici pe Iuda după vânzarea Stăpânului. Aşadar, să ne nevoim să urmăm numai acea mâhniciune ce se face spre pocăinţa păcatelor noastre cu nădejde bună (II Tesal. 2: 16), pe cea meşteşugită spre câştigarea bunătăţilor cereşti, care şi de Hristos se fericeşte, Care şi zice: Fericiţi cei ce plâng (Matei 5: 4) şi celelalte, şi de Apostolul se laudă, zicând: întristarea cea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire lucrează, fără părere de rău (IlCor. 7:10)

6. Iar această mâhniciune mântuitoare, care cu nădejdea pocăinţei hrăneşte sufletul, este amestecată cu bucurie, pentru aceasta găteşte pe om osârdnic şi ascultător spre toată lucrarea bună, drăgăstos, blând, nerăutăcios, răbdător spre toată osteneala trupească şi durerea sufletească după Dumnezeu, dintru care de aici se va cunoaşte în el roadele Duhului, adică dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credinţa, înfrânarea (Gal. 5: 22).

7. Iar roadele mâhniciunii celei potrivnice sunt acestea: trândăvia [akedia], nerăbdarea, mânia, urâciunea, împotrivă cuvântarea [sfada], deznădăjduirea, lenevia de rugăciune şi cântare; de care mâhniciune suntem datori a fugi ca de curvie, de iubirea de argint şi de celelalte patimi, iar aceasta se tămăduieşte prin rugăciune şi prin cântare, prin nădejdea cea întru Dumnezeu, cugetarea la Dumnezeieştile cuvinte şi răbdarea întru ispite.

8. Iar dacă demonul nu-1 va afla pe monah păzit cu aceste arme, nestatornic şi risipit îl arată pe dânsul, leneş şi nelucrător; şi-1 face a înconjura [umbla prin] multe mănăstiri, de nimic altceva îngrijindu-se, fără numai a iscodi locurile unde se fac ospeţe cu băuturi; că nimic altceva nu năluceşte mintea trândavului fără decât risipirile cele dintru acestea; iar de aici, şi de Jucruri lumeşti îl leagă pe dânsul şi, puţin câte puţin, îl îndeletniceşte întru lucruri vătămătoare ca acestea, până când din cinul călugăresc desăvârşit îl scoate.

9. Această boală prea grea ştiind-o Apostolul şi voind a o smulge pe dânsa din sufletele noastre, arată mai întâi pricina dintru care se naşte aceasta, zicând: Poruncesc vouă, fraţilor, întru numele Domnului nostru Hsus Hristos, feriţi-vă de tot fratele care umblă fără de rânduială, şi nu după predania pe care o aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum vi se cade a fi nouă următori; că nu am umblat fără de rânduială întru voi, nici pâine în zadar nu am mâncat de la cineva, ci întru osteneală şi sudoare noaptea şi ziua lucrând, spre a nu îngreuia pe cineva din voi; nu că n-am avea stăpânire [dreptul], ci ca pe înşine chip să ne dăm vouă, ca să ne urmaţi nouă. Că şi când eram la voi, aceasta v-am poruncit: că oricine nu voieşte să lucreze, nici să nu mănânce. Că auzim că oarecarii umblă fără de rânduială, nimic lucrând, ci iscodind. Şi unora ca acestora poruncim şi îi rugăm întru Domnul nostru lisus Hristos ca, cu linişte lucrând, să mănânce pâinea lor (II Tesal. 3: 6-12).

10. Să ascultăm cum înţelepţeşte ne arată nouă Apostolul pricinile trândăviei [akediei]: că pe cei ce nu lucrează îi numeşte fără de rânduială, printr-un singur grai arătând multa răutate; că cel fără de rânduială este şi necucernic, obraznic în cuvinte şi lesnicios spre ocărâri şi, de aici, nepotrivit pentru isihie şi rob al trândăviei. Deci porunceşte a se despărţi de dânsul ca de ciumă, iar apoi zice: nu după predania pe care o aţi luat de la noi, prin zicerea aceasta arătându-i pe ei a fi mândri şi nebăgători de seamă şi stricători ai predaniilor Apostolilor. Şi iarăşi zice: Nu am mâncat pâine în zadar de la cineva, ci întru osteneală şi sudoare noaptea şi ziua lucrând, spre a nu îngreuia pe cineva din voi.

11. O, minune! Dascălul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer, care zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia din Evanghelie să trăiască, în osteneală şi sudoare ziua şi noaptea lucra, spre a nu îngreuia pe cineva.

12. Ce, dar, vom face noi, trândăvindu- ne de lucru şi trupeasca odihnă căutândo, cărora nici propovăduirea Evangheliei nu ni s-a dat în mână, nici grija bisericilor (cf. II Cor. 11: 28), ci numai grija de sufletele noastre? Arătând apoi vătămarea care se naşte din nelucrare, a zis: Nimic lucrând, ci iscodind; astfel, din nelucrare vine neorânduiala, iar din neorânduială, toată răutatea. Cu aceste învăţături apostoleşti pedepsindu-se Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu lasă nicio vreme pe monah a fi fără de lucru, şi mai vârtos pe cei mai tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului izgonesc trândăvia, din care îşi scot hrana şi celor lipsiţi le ajută.

13. Că nu numai pentru a loruşi trebuinţă lucrează, ci şi străinilor, şi celor săraci, şi celor din temniţe le dau dintr-a lor rucodelie, crezând că o facere de bine ca aceasta se face jertfă sfântă bine-primită lui Dumnezeu. încă şi aceasta o zic Părinţii: că cel ce lucrează, de cele mai multe ori, se luptă numai cu un drac şi de acesta e strâmtorat, iar cel nelucrător, de nenumărate duhuri se robeşte; şi bine este ca pe lângă acestea să facem şi un cuvânt a lui Avva Moise pe care mi l-a grăit el mie.

14. Şezând eu în pustie, am fost supărat de trândăvie şi am mers la dânsul şi i-am spus: "Ieri, fiind supărat cumplit de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-am izbăvit de dânsa până ce nu m-am dus la Avva Pavel". Şi mi-a răspuns mie Avva Moise la acestea şi mi-a zis: "îndrăzneşte, că nu te-ai izbăvit de dânsa, ci mai vârtos supus şi rob te dăduşi ei; află că te va lupta mai vârtos ca pe un fugar, de nu, de acum înainte, prin răbdare şi rugăciune şi lucrul mâinilor, te vei sârgui a o birui pe aceasta".


VI. A Sfântului Maxim

Toate celelalte patimi ţin de partea cea iuţoasă [iuţimea] a sufletului, sau de cea poftitoare, sau chiar de cea raţională, precum uitarea şi necunoştinţa; iar trândăvia, toate puterile sufletului cuprinzându-le, deodată pe toate patimile le porneşte, pentru aceasta, ea este mai grea decât orice altă patimă; şi bine a zis Domnul, doftoria acesteia dândo: Intru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19).


VII. Din Pateric

1. Avva Antonie, şezând odată în pustie, se făcu întru trândăvie şi în multă întunecare a gândurilor şi a zis către Dumnezeu: "Doamne, voiesc a mă mântui, şi nu mă lasă gândurile. învaţă-mă ce să fac întru necazul meu, cum să mă mântuiesc?"

Deci, sculându-se Antonie şi ieşind din chilie puţin, a văzut pe oarecine asemenea lui şezând şi lucrând; apoi, sculându-se de la lucru şi rugându-se, şi iarăşi şezând şi împletind şir (că aceasta lucra cel ce se arăta), şi iarăşi, după ce a lucrat din destul, la rugăciune se scula; acesta era îngerul Domnul trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie, care a şi zis către dânsul: "Fă aşa şi te mântuieşti". Şi, auzind Antonie aceasta, multă bucurie avea şi îndrăzneală, lepădând trândăvia, şi, aşa făcând, se mântuia.

2. Zis-a oarecare frate lui Avva Antonie: "Părinte, mă necăjesc gândurile, zicând «nu poţi posti, nu poţi lucra, măcar cercetează pe cei bolnavi, că şi aceasta este dragoste »". Iar stareţul, ştiind măiestriile dracilor, i-a zis lui: "Du-te, mănâncă, bea, dormi şi nu lucra, numai de chilie nu te depărta", că ştia stareţul că răbdarea chiliei aduce pe monah întru rânduială lui. Deci, după ce fratele s-a dus, a făcut trei zile şi trei nopţi şi s-a trândăvit; şi, aflând puţine smicele, le-a despicat, iar a doua zi a început să împletească. Şi, flămânzind, a zis către gânduri: "Iată, mai sunt puţine smicele, le voi împleti pe acelea şi voi mânca". Şi, după ce a împletit, a zis iarăşi: "Să citesc puţin şi, după aceea, voi mânca". Iar după ce a citit, a zis: "Să-mi fac mica mea prăvilioară şi voi mânca apoi fără de grijă". Şi aşa, câte puţin, cu harul lui Dumnezeu sporind, s-a făcut iscusit, biruind trândăvia şi, luând îndrăzneală asupra gândurilor, le biruia pe dânsele.

3. Intrebat a fost un stareţ de un frate zicând: "Pentru ce mă mâhnesc [trândăvesc], şezând în chilia mea?" Şi i-a răspuns: "Pentru încă nici odihna cea nădăjduită n-ai văzut-o, nici munca ce va să fie. Că, dacă pe acestea cu de-amănuntul le-ai fi văzut, de tiar fi fost chilia chiar şi plină de viermi, cât să te fi cufundat într-înşii până la grumaz, ai fi răbdat fără mâhnire".

4. Un frate a întrebat pe un stareţ zicând: "Gândurile mele se împrăştie şi mă necăjesc". Răspuns-a stareţul: "Şezi în chilia ta şi gândurile vor veni iarăşi la tine; că, precum asina, de va fi legată, iar mânzul ei, dezlegat fiind, saltă încoace şi-ncolo, oriunde se va duce, iarăşi la mama sa se întoarce, tot aşa şi gândurile celui ce rabdă pentru Dumnezeu în chilia sa, deşi câte puţin se împrăştie, iarăşi se întorc înapoi".

5. Povestit-a oarecine din Părinţi: "Fiind eu în Oxirinh, au venit nişte fraţi săraci sâmbătă seara ca să ia dragoste [milostenie]; şi, dormind noi, unul dintr-înşii avea numai o rogojină, jumătate din ea fiind sub dânsul, iar jumătate peste dânsul, şi aşa îngheţa de frig (că era rece foarte). Şi, ieşind eu pentru ud, l-am auzit pe el cum îl durea şi tremura de frig, mângâindu-se pe sine şi unele ca acestea zicând lui Dumnezeu: "Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate bunătăţile Tale pe care le faci cu mine; căci câţi sunt acum în temniţe purtând fiare, iar alţii au picioarele prinse în butuci, nici nevoia lor neputând a o face, iar eu ca un împărat sunt întinzând picioarele mele". Şi, acestea auzind eu, am povestit fraţilor spre zidire.

6. Oarecine din Părinţi şi-a hotărât luişi a nu ieşi din chilia sa întru tot Postul cel Mare până la Paşti; iar Diavolul, cel ce de-a pururea pizmuieşte celor ce se nevoiesc, a umplut toată peştera lui de jos până sus cu ploşniţe, încât şi pereţii erau acoperiţi cu ele, şi pâinea, şi apa, şi toate ale sale erau pline de ploşniţe. Iar el, vitejeşte răbdând ispita, zicea: "De ar fi de trebuinţă să şi mor eu, nu ies până la Sfântul Praznic". Şi, întru a treia săptămână a Sfântului Post, a văzut de dimineaţă cum, iată, mulţime mare de furnici intrau în peşteră, care, şi pornindu-se ca la război spre ploşniţe, pe toate le-au omorât; şi, luându-le el, le-a scos din peşteră; şi aşa izbăvindu-se bătrânul de ispită, mulţumea lui Dumnezeu".

7. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: "Ce să fac, că, şezând în chilie, mă împuţinez?" Şi i-a zis lui bătrânul: "Pe nimeni să nu def aimi, sau să judeci, sau să cleveteşti, şi Dumnezeu îţi dă ţie odihnă, şi-ţi vei face şederea netulburată".

8. Un frate, în pustie fiind şi liniştindu- se în chilie, cumplit era luptat de mâhniciune [akedie] pentru a ieşi din chilie şi zicea către sine: "Pentru ce te mâhneşti, ticălosule, şi cauţi să ieşi din chilie? Deşi nu faci nimic bun, şi nici nu sminteşti pe cineva sau necăjeşti, nici nu eşti necăjit sau smintit, nu-ţi ajunge ţie aceasta? Socoteşte de câte răutăţi te-a izbăvit pe tine Dumnezeu; nu grăi deşertăciuni, nu asculta cele nefolositoare, nu privi la cele ce smintesc; un război îţi era ţie, al mâhniciunii, şi puternic este Dumnezeu şi pe acesta să-1 strice, dacă întru smerenie şi întru zdrobirea inimii neîncetat vei cădea către Domnul şi vei chema ajutorul Lui; căci cunoaşte El şi neputinţa ta întru toate şi nu lasă a te ispiti mai mult decât poţi [suferi]". Acestea şi altele ca acestea zicând fratele către sine, multă mângâiere s-a făcut lui cu harul lui Dumnezeu. Iar învăţătura aceasta o avea de la Sfinţii Părinţi cei ce au îmbătrânit în pustie, care cu mare apropiere către Dumnezeu s-au îmbogăţit din nevoinţa lor.

9. întrebat a fost un stareţ: "Pentru ce niciodinioară nu te-ai împuţinat?" Şi a răspuns: "Fiindcă în fiecare zi aştept să mor".

10. Un frate a întrebat pe Avva Pimen despre mâhniciune şi a răspuns stareţul: "Mâhniciunea la toată începătura binelui luptă pe om şi nu este patimă mai rea decât dânsa, dar, de o va [re]cunoaşte omul că ea este [cea care-1 necăjeşte], se odihneşte, dacă adică spre răbdare şi sârguinţă se va deştepta".


VIII. A Sfântului Efrem

1. Monahul împuţinat şi trândav [cuprins de akedie], atunci când îi vine un gând, încuie uşa chiliei sale, iese afară şi umblă încoace şi-ncolo, ca o corabie fără cârmă; iar cel ce şade cu răbdare nu se trage cu gânduri deşarte.

2. Sufletului împuţinat dă-i cuvânt de mângâiere, şi Domnul va întări inima ta.

3. Monahul nelucrător şi trândav multe locuri va cerca, iar sabie asupra dracului trândăviei este pomenirea morţii şi a muncilor.

4. început şi sfârşit al credincioşilor este credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai cumplită decât orice patimă este trândăvia, mai vârtos de va avea ca ajutătoare necredinţa; că pline sunt roadele ei de otravă purtătoare de moarte.

5. Adu-ţi aminte, iubitule, totdeauna de înfricoşata judecată şi va fi ţie sprijin spre a lupta pe cei ce vrăjmăşesc asupra sufletului tău.

6. Ucide pe al său suflet cel ce se abate de la poruncile Domnului; iar cel ce le păzeşte pe ele întru adevăr, bucurie negrăită va moşteni.

7. Monahul trândav mult se va păgubi, iar cel ce se trezveşte, niciun ceas nu-1 va trece cu vederea [nu-1 pierde fără folos].


IX. A Sfântului Efrem

1. Un nor mic lesne poate acoperi rotunjeala [discul] soarelui, iar după nor, soarele este foarte călduros; tot aşa şi mica trândăvie acoperă sufletul dinspre Dumnezeiasca lumină, iar bucuria cea după dânsa mare este.