I. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia: "Se cade ca monahul să se nevoiască ca să aibă de unde da milostenie. Dar milostenia aceasta trupească este poruncită mai vârtos mirenilor. Deci milostenia s-a hotărât nu atât pentru a hrăni pe săraci, cât pentru a învăţa pe oameni dragostea şi prietenia unora faţă de alţii.

2. Iar Dumnezeu, Care pe bogat îl chiverniseşte, şi pe sărac îl poate hrăni; că, precum tăierea împrejur a pieliţei trupului era însemnare a ridicării acoperământului inimii (cf. II Cor. 3: 15 ş.u.), tot aşa şi milostenia s-a hotărât pentru a săvârşi în oameni dragostea unora faţă de alţii; deci, întru cel ce se săvârşeşte dragoste din Dumnezeiescul har, prisosită este milostenia.

3. Şi nu zic acestea prihănind mila, ci arăt lucrul cel curat şi înalt al neaverii. Căci cum e cu putinţă ca cel mai mare să se împiedice de cel mai mic? Puţin pe cel mic l-ai îndreptat - că pe toate deodată le dăduşi, de aici către mai mare dragoste te ridică.

4. Căci tu purtător de cruce eşti, drept care pe glasul cel slobod dator eşti a-1 zice: Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie (Luca 18. 28). Tu pe limba cea cu bună-îndrăzneală a Apostolului dator eşti a o lua asupră-ţi şi a zice: Argint şi aur nu am (Fapte 3: 6).

5. Şi mirenii nu simplu şi fără de socoteală trebuie a face milostenie, ci datori sunt a urma lui Avraam, şi prin înşişi a arăta iubirea de oameni - căci şi dreptul acela, găzduind pe străini, împreună cu ospăţul a pus înainte şi voirea, că stătea, zice, slujind, şi pe femeie aşijderea o a chemat, măcar că avea atâtea slugi de casă - şi aşa, cu adevărat, şi unii ca aceştia vor avea plata milosteniei, şi întru a doua ceată vor fi.

6. Că Domnul, zidind lumea celor ce locuiesc într-însa, două rânduieli a pus: unora ce cu cinste vieţuiesc pentru facerea de copii le-a dăruit nunta, iar altora, pentru curăţia vieţii, le-a dat fecioria, deopotrivă cu îngerii făcându-i pe dânşii; primilor le-a pus legi şi învăţături ale izbândirii, iar celorlalţi le zice: A Mea este izbânda, Eu voi izbândi (Rom. 12:19). Tot aşa celorlalţi le zice: Vei lucra pământul... (Fac. 3: 23), iar către noi (monahii): Nu vă grijiţi pentru ziua de mâine (Matei 6: 34).

7. Şi precum stăpânii cei din lume osebite slujbe au pentru slugi, şi pe unii îi trimit în ţarină să lucreze pământul şi moştenirea neamului a o păzi, iar pe alţii, de-i vor vedea blânzi şi frumoşi făcuţi, îi iau spre slujbă în casele lor, tot aşa şi Domnul, pe cei ce îşi aleg nuntă cinstită, în ţarina lumii i-a pus, iar pe cei mai buni decât aceştia, câţi înainte-voire îndemânatică au câştigat şi curăţia o îndrăgesc, lângă Sine i-a pus spre slujire.

8. Aceştia sunt străini de toate lucrurile pământeşti, căci se învrednicesc de stăpâneasca masă; nu se îngrijesc pentru îmbrăcăminte sau de altceva materialnic, că s-au îmbrăcat întru Hristos, pe Care Purtător de grijă în toate L-au câştigat; şi cinul lor nu este nimic altceva fără decât lepădarea de viaţă şi cugetarea la moarte.

9. Deci, precum morţii nu mai lucrează cu trupul, tot aşa şi noi (monahii(le)], câte erau de săvârşit pentru trup le făcurăm cât eram prunci, iar acum, după Apostolul, lumea nouă înşine răstignind-o şi pe sine lumii (cf. Gal. 6: 14), cu însuşi sufletul trăim. Deci fapte bune să arătăm şi cu cugetul să miluim, că fericiţi sunt cei milostivi cu sufletul (Matei 5: 7).

10. Că, precum zice şi într-alt loc, cel ce a poftit frumuseţe (cf. Matei 5: 28), chiar şi fără de faptă, păcat fără de mărturie a lucrat, tot aşa şi aici: milostenia în cuget se întăreşte, voirea săvârşind fapta, măcar că din pricina nea verii nu s-a lucrat prin trup.


II. Din viaţa Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie, scăpând din viaţa lumească şi cu monahii cei din Schit nevoindu- se, de vreme ce Arcadie, cel învăţat de dânsul, a primit împărăţia după Theodosie, tatăl său, a heretisit pe Arsenie cu o scrisoare, multă smerenie având aceasta: căci se ruga Cuviosului ca prin rugăciunile sale să-i ajute la stăpânie, ca după plăcerea lui Dumnezeu să o chivernisească pe dânsa.

2. Şi-i punea înainte şi daruri mari, iar acestea erau - [scutirea de] toate birurile Egiptului; şi o pricină bine-cuviincioasă: ca săracilor de dânsul să se împartă, precum şi sfinţitelor lăcaşuri, după lipsurile cele de nevoie; aşa a scris Arcadie, care şi de a-i răspunde cu sârguinţă îl poftea.

3. Iar Arsenie, după ce a primit această trimitere, a scrie înapoi nicidecum nu s-a plecat, însă i-a făcut cunoscut [prin soli] că în împărţeala banilor nimic cuviincios nu este, căci, ca cel ce iată murea lumii, fapta-i cea bună nu este niciuna.

4. Acelaşi Arsenie zicea către călugării cei ce se adunaseră: "Să nu se ascundă de voi, fraţilor, cum că vrăjmaşul nostru, Diavolul, multe măiestrii unelteşte şi a ne amăgi pe noi se ispiteşte, şi cu pricina binelui întru cele rele a cădea ne găteşte, adică îndemnându-ne pe noi la iubire de străini, la primirea cu dragoste a celor ce vin, vrând a ne face să mâncăm şi să bem împreună cu aceştia; iar pricina este bunătatea dragostei.

5. Apoi, aşa furându-ne pe noi încetişor şi smulgându-ne, întru a sluji noi pântecelui pe ascuns ne trage şi, printr-aceasta, în patimi şi dulceţuri din destul ne întinează. Altora iarăşi, vrând a-i îndemna spre milostenie şi facere de bine către săraci, le zicea că din acestea dor de bani într-înşii le-a slobozit, care apoi spre iubirea de argint îi nebuneşte.


III. Din povestirile călătoriilor Sfântului Ioan Teologul

1. în ostrovul Patmosului, în care s-a surghiunit Apostolul Ioan, era un om, guvernator al ostrovului, al cărui nume era Miron; pe fiul acestuia, Apollonid, care avea duh pitonicesc, l-a tămăduit Ioan, şi multe altele spre Miron şi către casa sa a arătat, pe care, şi crezând ei, pe toţi i-a botezat.

2. Şi a adus Miron bani mulţi lui Ioan şi a zis: "Ia-i pe aceştia, dascăle, şi împartei săracilor". Iar Ioan a zis: "Bunăvoinţa ta o am primit, prin care te-ai plecat mai vârtos a lua aminte la Dumnezeu decât la avuţia banilor, Căruia i-ai şi adus pe dânşii, iar prin noi nu voiesc, ci prin tine mai vârtos şi cu mâinile tale a se dărui celor ce au trebuinţă".

3. Şi era Miron dăruind celor lipsiţi, iar Domnul înmulţind pe toate cele din casa lui; şi toţi se bucurau de o dăruire ca aceasta.


IV. A lui Avva Marcu

1. Frate, Scriptura zice: Păcatele tale cu milostenii să le curăţeşti (Pilde 15: 29; cf. şi Sirah 3: 30), şi nedreptăţile tale prin milă faţă de săraci (Dan. 4: 24). "Dar, îmi vei zice mie, nu am bani, căci m-am lepădat de dânşii, şi cum dar vor milui pe săracul?"

2. Iar eu zic ţie: N-ai bani? Dar ai voile tale, leapădă-le pe dânsele şi întru acelea lucrează binele. Nu poţi face bine cu mână trupească? Fă bine cu dreapta înainte-voirii.

3. Când îţi va greşi ţie fratele tău, iartă-i lui, după cuvântul Domnului (Matei 5: 24; 6:14), şi aceasta va fi [se va socoti] ţie mare milostenie. De cerem iertăciune de la Dumnezeu, aceasta a o face suntem datori la toată greşeala către fiecare, ca să se împlinească cea zisă: Iertaţi şi vi se va ierta vouă (Luca 6: 37).

4. Mare [ispravă] este celui ce are bani şi împarte la săraci, iar a milui pe aproapele pentru greşale mai mare este către iertare pe cât sufletul este după fire mai cinstit decât trupul.

5. Câţi cerând iertare de la Dumnezeu am dobândit, dar pe aceea a o da celor de aproape nu primim, suntem asemenea cu robul cel viclean, care, lăsare de zece mii de talanţi luând de la Stăpânul (cf. Matei 18: 24), o sută de dinari celui împreună-rob cu el ce se ruga nu i-a iertat (v. 28), cu care şi vorbind Domnul, după Lege i-a şi zis: Robule viclean, toată datoria aceea ţi-am lăsat-o, fiindcă m-ai rugat, nu ţi se cădea a milui şi tu pe cel împreună- rob cu tine, precum şi Eu te-am miluit? (vv. 32, 33)

6. Şi, mâniindu-se, zice, l-a dat pe el chinuitorilor până ce va plăti toată datoria (v. 34). Şi adaugă, zicând: Tot aşa va face şi Părintele vostru Cel din ceruri, de nu veţi lăsa fiecare greşalele fratelui său din inimile voastre (v. 35). Pentru aceea, şi într-alt loc, pe cei îmbogăţiţi cu felurite faceri de bine de la Dânsul, dar cu nărav neîndurat şi nemilostiv, îi ticăloşeşte, zicând: Amar vouă, bogaţilor, că departe sunteţi de mângâierea voastră (Luca 6: 24).

7. Deci poate cineva şi fără de bani a fi bogat: înfrânându-se de la lăcomie, sau cuvânt, sau cunoştinţă, sau silindu-se în orice fel de milostivire prin cele dăruite de obşte tuturor oamenilor; adică ca unul care le ia ca să le împartă şi altuia ce nu are; iar dacă cu nemilostivire se află către aproapele, ia amarul lângă sine, căci se depărtează de mângâierea sa.


V. A Sfântului Diadoh

1. Foarte cu cuviinţă şi pentru toate folositor este atunci când, cunoscând noi calea adevărului, îndată pe cele ce sunt la noi le vindem, iar banii dintru acestea chivernisim după porunca Domnului (cf. Matei 19: 21; Luca 18: 22), ca nu cumva, având noi pricină să împlinim poruncile totdeauna, să nu ascultăm de mântuitoarea poruncă.

2. Căci, făcând aşa, dintru aceasta întâi ne va fi nouă grija cea bună, iar de aici sărăcia cea nepândită de curse, care cugetă deasupra oricărei nedreptăţi şi judecăţi, ca unora care nu mai avem materie ce aprinde focul lacomilor.

3. Dar, mai mult decât celelalte fapte bune, ne va încălzi pe noi atunci smerita- cugetare, care, ca pe unii ce suntem goi, întru a le sale sânuri ne va odihni, ca o maică primind în braţele sale pe al ei prunc şi încălzindu- 1; care adică, pentru simplitatea cea pruncească, pe a sa hăinişoară dezbrăcând-o el, departe oareunde o va lepăda şi se va veseli - pentru multa lui nerăutate - mai vârtos de goliciune decât de împestriţarea hainei.

4. Că Domnul, zice Scriptura, păzeşte pe prunci; smeritu-m-a şi m-a mântuit Domnul (Psalm 116: 6). Iar Domnul negreşit va cere de la noi socoteala milosteniei, nu după cum nu avem, ci după cât avem (cf. II Cor. 8:12).

5. Deci, dacă ceea ce aveam de dat în mulţi ani, în puţină vreme pentru frica lui Dumnezeu bine o vom cheltui, pentru ce voi mai fi eu învinuit, care nu am nimic? Dar va zice cineva: "Dar săracii cei obişnuiţi nouă, ce dintru ale noastre câte puţin se ajutau, mai apoi de unde se vor milui?" Să se înveţe unul ca acesta nu cu pricina iubirii de bani să hulească pe Dumnezeu, că nu va lipsi Dumnezeu a chivernisi zidirea Sa, precum a făcut-o dintru-nceput, că nici mai-nainte de ce s-a deşteptat acesta sau acela spre milostenie nu erau săracii lipsiţi de hrană şi de acoperământ.

6. Deci bun lucru este a lepăda cineva de la sine cu bună slujire şi în cunoştinţă lauda cea dobitocească a bogăţiei urând poftele sale, care lucru înseamnă a urî pe al său suflet (cf. Luca 14: 26), ca aşa să nu ne mai bucurăm încă pentru împărţeala banilor, ci să defăimăm foarte sufletul nostru, ca cei ce nimic din cele bune nu lucrăm.

7. Că până ce suntem îndestulaţi de bani, de este la noi lucrarea binelui, ne bucurăm foarte spre risipirea acestora, ca unii ce cu bucurie slujim Dumnezeieştii porunci, iar după ce le vom fi dat pe toate, intră întru noi o întristare şi o smerenie fără margini, ca întru cei ce nimic vrednic de dreptate nu facem. Pentru aceasta, de aici înainte sufletul se întoarce spre sine întru multă smerenie, ca întru una ce nu o va fi putut agonisi în fiecare zi [oricând] din milostenie, din rugăciune dureroasă, din răbdare şi din smeritacugetare.

8. Că săracul şi lipsitul, zice, te vor lăuda pe Tine, Doamne (Psalm 73: 22). Că nici darul teologiei nu se găteşte cuiva de Dumnezeu, de nu acela aşa se va găti pe sine, încât pe toate câte sunt la dânsul să le risipească pentru slava Evangheliei lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Gătit-ai întru bunătatea Ta săracului, Dumnezeule, la care a adăugat: Domnul va da cuvânt celor ce vestesc cu putere multă (Psalm 67: 11-12), care [zicere] lămurit însemnează aceasta.


VI. A lui Avva Cassian

1. De vreme ce unii, pe cea bine-zisă în Scriptură: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20: 35), rău o tâlcuiesc şi spre amăgirea lor, şi către pofta iubirii de argint silesc înţelegerea graiului, şi judecă că mai fericit lucru este a stăpâni a lor voie prin a lor bogăţie, şi din prisosirea acesteia a da celor lipsiţi, amăgind porunca Domnului ceea ce zice: Vinde avuţiile tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri, şi vino de-Mi urmează Mie (Matei 19: 21; Marcu 10:21; Luca 18: 22), să cunoască unii ca aceştia că nu s-au lepădat de lume, nici nu s-au suit la viaţa călugărească atâta timp cât se ruşinează a lua asupra, pentru Hristos, împreună cu Apostolul, slăvită sărăcie şi cu lucrarea mâinilor a sluji loruşi şi celor lipsiţi.

2. Iar dacă doresc cu lucrul a împlini făgăduinţa cea călugărească şi împreună cu Apostolul a se slăvi, să risipească bogăţia cea veche în foame, în sete şi în golătate (II Cor. 11: 27) şi, împreună cu Pavel nevoinduse, să alerge nevoinţă cea bună.

3. Căci dacă n-ar fi cunoscut acest Apostol că a avea bogăţie veche este lucru mai de nevoie către desăvârşire, nu şi-ar fi defăimat dregătoria sa: căci vestit pe sine se zicea că este şi cetăţean al Romanilor (cf. Fapte: 22: 27; Rom. 16:7).

4. încă şi cei din Ierusalim, care-şi vindeau casele şi ţarinile lor şi puneau preţul lor la picioarele Apostolilor (Fapte 22: 28), nu ar fi făcut aceasta de nu ar fi cunoscut că lucrul este judecat de Apostoli ca fiind mai fericit, adică mai vârtos a se hrăni ei din banii şi osteneala lor şi Cu prinosul de la neamuri.

5. Şi mai lămurit despre acestea învaţă cele zise Apostolul Pavel în cele scrise către Romani: Iar acum mă duc în Ierusalim ca să slujesc sfinţilor; că Machedonia şi Ahaia au binevoit a face o strângere de ajutoare pentru săracii sfinţilor care sunt în Ierusalim; că ei au binevoit şi eu le sunt dator (Rom. 15: 25-27).

6. Incă şi el, în legături şi în temniţă de multe ori fiind pus şi strâmtorat de ostenelile călătoriei, nemaiputând a-şi scoate trebuinţele, precum obişnuia, prin mâinile sale, zice că pe acestea le lua de la fraţii cei din Machedonia, ce veniseră la dânsul, zicând: Iar lipsurile mele le-au împlinit fraţii veniţi din Machedonia (II. Cor. 11: 9).

7. Incă şi Filipenilor le scrie aşa: Dar şi voi ştiţi, Filipenilor, că, ieşind eu din Machedonia, nicio biserică nu s-a împărtăşit cu mine în cuvântul dării şi al lucrării, fără numai voi. Pentru că şi în Tesalonic, o dată şi de două ori mi-aţi trimis cele spre trebuinţă (Filip. 4:15- 16). Pentru aceasta, e de socotit că nimeni n-ar fi cutezat a zice aceasta, măcar şi întru cea mai de pe urmă nebunie de ar fi ajuns.


VII. A Sfântului Isaac Sirul

1. Când vei pune hotar sufletului tău ca prin milă să te zideşti pe sine, deprinde sufletul tău să nu caute îndreptăţire într-alte lucruri, ca să nu te afli cu o mână lucrând, iar cu alta risipind.

2. Că acolo este trebuinţă de purtare de grijă, iar aici de lărgimea inimii; căci, de nu se va face cel milostiv mai presus de dreptate, nu este desăvârşit milostiv; căci nu se poate face aşa dacă numai dintru ale sale va milui pe oameni, ci şi dacă cu bucurie rabdă nedreptate de la alţii.

3. Iar când [cel milostiv] va birui dreptatea cu milostenia, atunci nu se încununează cu cununile drepţilor celor din Lege, ci cu ale celor desăvârşiţi din Evanghelie; că a da cineva săracilor dintru ale sale, şi a îmbrăca pe un gol, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, şi a nu face nedreptate, nici a minţi, acestea le-a zis şi Legea Veche mai-nainte.

4. Iar desăvârşirea Evangheliei zice aşa: De la cel ce ia ale tale, nu cere înapoi şi, tot celui ce cere de la tine, dă-i (Luca 6: 30). Şi nu numai nedreptatea lucrurilor şi celelalte ce vin din afară se cuvine a le răbda cu bucurie, ci şi însuşi sufletul a-1 pune pentru fratele (cf. Ioan 15: 33), şi aşa unul ca acesta se numeşte că e milostiv, şi nu cel ce numai prin dare miluieşte pe fratele său, adică miluieşte cu adevărat cel care, auzind sau văzând că ceva întristează pe fratele, arde cu inima. La fel, cel ce e lovit de fratele său şi nu obrăzniceşte a grăi împotrivă, nici nu se ruşinează din pricina aceasta, nici nu se supără în inima lui.

5. De voieşti a câştiga milostivire, întâi deprinde-te pe sine a scuipa peste toate, ca nu cu greutatea acestora să se tragă mintea şi afară să se facă din hotarele sale, căci acrivia milosteniei se arată întru răbdare, atunci când eşti nedreptăţit.

6. Dacă în adevăr eşti milostiv, când ţi se vor lua în chip nedrept cele ale tale, nu te necăji dinlăuntru, nici nu povesti paguba celor de afară, ca mai vârtos să se înghită prin milostivirea ta răutatea celor ce te-au nedreptăţit pe tine, întocmai precum asprimea vinului e înghiţită de mulţimea apei; şi arată mulţimea milostivirii tale în bunătăţile cu care răsplăteşti celor ce ţi-au făcut nedreptate, precum a făcut şi Fericitul Elisei celor ce au venit ca să-1 robească pe el.

7. Căci atunci când, rugându-se, i-a orbit pe ei cu ceaţă, a arătat puterea ce era într-însul, iar când le-a dat lor mâncare şi băutură şi i-a lăsat să se ducă, a arătat milostivirea lui (IV împ. 6:18, 23).


VIII. A Sfântului Maxim

1. Aşezarea dragostei se cunoaşte nu numai prin darea banilor, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească.

2. Cel ce curat s-a lepădat de lucrurile lumii şi prin dragoste slujeşte aproapelui fără de făţărnicie se va izbăvi de toată patima degrab şi părtaş al Dumnezeieştii iubirii şi cunoştinţe se face.

3. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, cu adevărat, şi pe aproapele va iubi, iar unul ca acesta nu va avea grija banilor, ci iconomiseşte cu Dumnezeiască-cuviinţă, dând fiecăruia din cei ce au trebuinţă.


IX. A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "Ce este milostivirea şi cum vine ea omului?" Şi a răspuns Bătrânul: "Milostivirea este a se îndura cineva de cel în nevoie. Iar spre cel ce voieşte a-şi stăpâni voia sa, spre acesta să nu te milostiveşti. Milostivirea îi vine omului dintru a face pomenire de cum s-a îndurat spre dânsul Dumnezeu, ca şi el să se îndure spre aproapele".


X. Din Pateric

1. Un frate a adus bani unui Bătrân şi-1 ruga să-i ia, ca să-i aibă spre trebuinţa sa, iar el nu primea, zicând că se îndestulează cu rucodelia sa, iar acela stăruia rugându-1, ca măcar pentru trebuinţa celor lipsiţi să-i primească. Şi a răspuns Bătrânul: "Aceasta este îndoită ruşine, frate: ca, şi trebuindu-mi, să-i iau, şi cele străine dând, să mă slăvesc în deşert".

2. Zis-a un Bătrân: "De vei da de pomană cuiva şi te va necăji gândul tău că mult i-ai dat, să nu iei aminte la dânsul, că satanicesc este; însă, pe cât poţi, trăieşte cu sărăcie şi cu smerenie, ca tu mai vârtos să ai trebuinţă a lua milostenie totdeauna.

3. Că cel ce dă se bucură, socotind că mare lucru face; iar cel ce nu are avuţie şi petrece întru sărăcie vine întru mare smerenie, socotind că niciun lucru bun nu face, nici dă cuiva ceva, ci mai vârtos socotind că el are trebuinţă de poruncă. Aşa au vieţuit Părinţii noştri, aşa şi Avva Arsenie a aflat pe Dumnezeu.


XI. A Sfântului Efrem

1. Mai bun este călugărul sărac, liniştindu- se şi cu smerită-cugetare, decât călugărul bogat înflorind cu mândria şi cu îngâmfarea.

2. Să auzim, fraţilor, pe cel ce zice: Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea să ne îndestulăm; Iar cei ce vor să se îmbogăţească cad în ispite şi în cursa Diavolului şi în pofte multe fără de socoteală şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în pieire şi în pierzare. Că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint (I Tim. 6: 8-10).