I. Din viata Sfântului Pahomie

1. Marele Palamon, dascălul Cuviosului Pahomie, de acum prea bătrân fiind şi pătimind de splină din prea multa nevoinţă, avea trupul său cu totul bolnav; uneori mânca fără a bea apă, iar alteori bea fără a mânca ceva.

2. Rugat fiind de oarecari fraţi ce veneau la dânsul a nu trudi trupul său prea foarte, ci de oareşicare îngrijire a-1 învrednici - ca nu cumva, întins fiind prea tare [de nevoinţă], să-i dea lui dureri -, bătrânul însă, târziu, abia după câteva zile s-a plecat a se împărtăşi din cele folositoare boalei.

3. însă cunoscând şi dintru aceasta că durerea mai mult stăruia, a lăsat acele mâncări, zicând: "Dacă Mucenicilor lui Hristos, ciopârţindu-li-se mădularele, capetele tăindu- li-se şi arşi fiind, cu nădejdea cea întru Dumnezeu până la moarte au răbdat, cum eu, tfrifru prea mică durere moleşindu-mă, pe sine să mă păgubesc sau şi de frica necazului celui vremelnic să mă spăimântez? Dar chiar şi plecându-mă şi împărtăşindumă din bucatele cele ce se par că odihnesc trupul, cu nimic nu m-am folosit! Deci, întorcându- mă, iarăşi mă voi apuca de cea mai dinainte nevoinţă, întru care este, precum sunt eu încredinţat, toată odihna, întru care mă voi şi tămădui; şi nu pentru om urmez aceasta, ci pentru Dumnezeu mă nevoiesc.

4. Deci aşa bărbăteşte nevoindu-se, într-o lună de zile, a căzut într-o boală întru care 1-a cercetat pe el Domnul; şi, de faţă fiind şi Pahomie, strângându-se el binişor şi gătindu-se pe sine, întru bătrâneţe bune s-a odihnit [săvârşit].

5. Altădată, mergând fraţii împreună cu Marele Pahomie într-un ostrov ca să secere papură, în vreme ce Theodor era gătindu-le lor mâncare, cuprinzându-se Părintele cu o boală trupească, s-a întors tremurând. Şi i-a pus lui Theodor un aşternut de păr [de cal]. Şi foarte întristându-se el de ceea ce a făcut, a zis: "Ia aceasta de la mine şi pune peste mine o rogojină, precum este obiceiul la fraţi".

6. Şi aceasta făcându-se, iarăşi de ca şi cum Theodor uitase de acrivia Stareţului, luând o mână de finice [curmale], îi dădea lui şi-1 ruga să mănânce. Iar el, văzând şi lăcrimând, i-a zis lui: "Oare, frate, de vreme ce noi avem în stăpânire ostenelile fraţilor şi cele de trebuinţă ale lor le iconomisim, pentru aceasta, aşa simplu precum se întâmplă trebuie să ne dăm pe înşine oricând la mâncări, sau peste trebuinţă, sau afară de vreme ori obiceiul de obşte? Deci, unde este frica lui Dumnezeu? Că spune-mi, frate, ai înconjurat tu oare toate colibele şi te-ai încredinţat că nu sunt într-însele oarecari bolnavi? Nu te amăgi, Theodore, că şi întru [lucru, obicei] mare şi întru mic a nelegiui, deopotrivă este. Aşadar, aceia [fraţii cei asemenea bolnavi] cu mulţumită rabdă necazurile, iar noi să nu suferim?"

7. Şi aşa, după harul cel dat lui, răbda boalele, cercând firea fiecăreia, oricum era aceea; că ştia că diavolii se ispitesc prin toată meşteşugirea a pune piedică credincioşilor. Iată cum, odinioară, 1-a apucat pe dânsul în mănăstire nişte friguri prea iuţi, iar el era nemâncat de 5 zile; şi, pricepând că acesta este un meşteşug al vicleanului, cel ce pururea voieşte pe sfinţi a-i împiedica, nu lipsea niciodată a se scula la începutul fiecărei zile şi fierbinte către Dumnezeu, pe Care îl dorea atât, rugăciuni făcea. Deci, după puţină vreme uşurându-se de boală, la masa fraţilor celor sănătoşi a şezut, mulţumind Domnului, Celui ce i-a dăruit lui o dreaptă-socoteală ca aceasta. Iar într-acest fel fiind el, nicidecum nu era fără de grijă de bolnavi, ci era bun şi milostiv faţă de fraţi, încât niciunul se mai afla ca dânsul.

8. Odată, oareşicare suferinţă ivindu- se la capul lui Theodor, dureri iuţi îi dădea lui; pentru aceasta le cerea celorlalţi să-1 cerceteze şi să-1 lecuiască. Şi i-a zis Pahomie lui: "Socoteşti, frate, că ţi se întâmplă vreo suferinţă oarecare sau altceva de acest fel fără de îngăduinţa lui Dumnezeu? Pentru aceea, fiule, rabdă, şi, când va voi Domnul, te va tămădui; iată, acum te ispiteşte, deci fii mulţumind ca desăvârşitul Iov, ca odihnă să ai. Bună este răbdarea cea după Dumnezeu la călugăr întru rugăciune şi întru înfrânare; şi mai vârtos şi bolnav fiind, prin suferire şi îndelungă-răbdare poate să primească mai multă răsplată".

9. Incă şi alt frate din aceeaşi mănăstire, Zaheu cu numele, după vreme îndelungată de pocăinţă, pătimind lepră la trup, avea chilia despărţită de fraţi, în toată vremea nevoinţei sale mâncând numai pâine şi sare; şi, deopotrivă cu cei sănătoşi, lucra în fiecare zi câte o rogojină, iar când împletea rogojină, adesea suferea înţepături şi zgârieturi de la împletituri, iar mâinile slobozeau picături de sânge, arătându-şi astfel răbdarea în însuşi lucrul pe care îl avea.

10. Şi măcar că, întru neputinţă fiind, n-a lipsit niciodată de la pravila fraţilor, nici n-a dormit vreodată ziua, acestea până la moartea sa; şi avea obicei ca noaptea, înainte de a adormi, să citească şi să înveţe pe de rost părţi din Sfânta Scriptură, după care îşi plinea canonul, şi, pecetluindu-se cu semnul crucii peste tot trupul său, dădea lui Dumnezeu slavă şi se culca; şi, sculându-se la miezul nopţii, săvârşea laudă până dimineaţă.

11. Mâinile acestuia văzându-i-le oarecând un frate rănite cumplit şi însângerate, i-a zis lui: "Frate, de ce te osteneşti aşa lucrând, mai ales că eşti şi lovit de o boală ca aceasta? Oare ar fi păcat de ai înceta o vreme lucrul şi te-ai odihni? Sau aştepţi judecată de la Dumnezeu pentru nelucrare? El ştie că tu pătimeşti, dar nimeni având un necaz ca acesta nu s-a atins vreodată de lucru, şi mai vârtos că nu este nimeni care să te silească. Pe alţii îi îndestulăm cu ajutorul lui Dumnezeu, pe străini şi pe săraci, dar ţie, celui ce eşti al nostru şi părinte înaintat în vârstă, au nu ţi se cuvine a-ţi sluji cu osârdie?" Răspunzând acela, a zis: "Cu neputinţă îmi este mie a nu lucra". Şi a zis fratele: "Dacă aşa ţi se pare, măcar unge seara cu untdelemn mâinile tale, ca să nu mai sângereze şi să nu te osteneşti apoi mai rău".

12. Iar el, plecându-se, a făcut precum l-a învăţat; cu toate acestea, el mai vârtos era înţepat de papură şi mult mai cumplit îl apucau durerile de la răni. Şi, venind Marele Pahomie spre a-1 cerceta pe el în chilie, i-a vestit lui durerea, iar Marele i-a zis lui: "Ţi se pare, frate, că te foloseşte untdelemnul? Şi cine te-a silit a te osteni aşa, astfel încât, cu pricinuirea lucrului, întru untdelemnul cel simţit mai vârtos decât în Dumnezeu nădejdile sănătăţii să le pui? Au doară cu neputinţă era lui Dumnezeu a te tămădui, sau nu cunoaşte El neputinţele noastre, având trebuinţă de pomenire? Sau, având urâciune spre noi, ne trece cu vederea, Cel din fire iubitor de oameni? Dar El, folosul sufletului iconomisindu-1, sloboade nouă necazurile, ca, suferind vitejeşte, răbdare să arătăm, punându- ne într-Insul toată nădejdea - când voieşte şi precum voieşte, să dăruiască încetarea durerilor". Iar el, răspunzând, a zis: "Iartă-mă, Părinte, şi roagă-te pentru mine, ca şi pe acesta şi pe toate păcatele mele Preabunul Dumnezeu să le şteargă".

13. Şi adevereau unii pentru dânsul că un an întreg a plâns pentru aceasta, la două zile împărtăşindu-se de hrană.


II. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zice Fericita Singlitichia: "De teai hotărât să posteşti, nu pricinui boale, iar pentru dânsele să te depărtezi de postire, că şi cei ce nu postesc, întru aceleaşi de multe ori sau şi mai rele boale au căzut. Ai început binele? Nu te depărta de dânsul dacă vrăjmaşul te împiedică cu boale, că acela mai vârtos prin răbdarea ta se va birui".

2. Că şi cei ce încep să înoate cu corăbiile nu întind pânzele până nu simt vânt potrivit pentru plecare; apoi îi întâmpină şi vânt potrivnic, şi nu vor deşerta corabia doar pentru o furtună mică, ci, puţin aşteptând sau şi luptându-se împotriva tulburării, trecând ea, aceia iarăşi fără vreo vătămare continuă înotarea.

3. Tot aşa şi noi, duh potrivnic căzând asupră-ne, crucea în loc de pânze întinzând- o, fără teamă să ne facem călătoria.


III. Din viaţa Sfântului Luca din Ellada

1. Odinioară, fiind sfântul pe un ostrov aproape de Kalamion, din pricina năvălirii turcilor, rană grea şi cumplită i-a făcut lui vrăjmaşul Diavol: că în mădularele cele născătoare i-a pus lui o mâncărime foarte cumplită şi sălbatică, încât era gata să le şi taie. Dar ce leac a cercat el ca să vindece acest rău? Rugăciune necontenită către Dumnezeu şi către sfântul al cărui trup era îngropat acolo. Aceasta din urmă, arătândui- se în vis lui Luca, i-a arătat lui o buruiană, zicând: "Prin aceasta vei afla tămăduire de lucrul care te întristează, însă să ştii limpede că te vei păgubi de plata cea datorată răbdării dintru aceasta.

2. Apoi, deşteptându-se apoi acela, nu rău chivemisitor s-a arătat la alegerea lucrului celui folositor, nici uşurarea pătimirii ce era să-1 supere numai puţină vreme n-a ales-o înaintea răsplătirii cei veşnice, ci a voit a pătimi aşa până când Domnul cunoştinţelor (cf. I împ. 2: 3), Cel ce scrie şi răsplăteşte înainte-voirea înaintea faptei, şi rana precum a ştiut o a tămăduit, şi desăvârşite plăţi nevoitorului pentru veacul cel viitor i-a învistierit.


IV. A Sfântului Maxim

1. Unele dintre virtuţi sunt sufleteşti, iar altele, trupeşti. Cele trupeşti sunt postul, privegherea, slujirea [celor din jur], culcarea pe jos, lucrul mâinilor (spre a nu îngreuia pe cineva, sau spre a da de pomană şi celelalte); deci, dacă vreo nevoie, sau primejdie trupească, sau boală, sau ceva de acest fel ni se va întâmpla nouă spre a nu putea săvârşi virtuţile trupeşti cele mai-nainte zise, avem iertăciune de la Domnul, Cel ce ştie şi pricinile. Iar pe cele sufleteşti nesăvârşindule, niciun răspuns nu vom avea, că nu sunt din neputinţă, nici nu se pot nesocoti pentru vreo silă [constrângere] oarecare. V. Din Pateric 1. Se spunea despre Avva Amoi că era bolnav la pat de mulţi ani, însă niciodată n-a lăsat gândul său a lua aminte la locul cel mai dinlăuntru al chiliei şi a pricepe cele ce sunt într-însa. Iar pentru că era bolnav, îi aducea lui părinţii felurite mâncări spre mângâiere; intrând odată ucenicul lui în acea chilie, bătrânul îşi închidea ochii săi ca să nu vadă cele pe care le duce fratele. Chiar bolnav fiind, atâta acrivie arăta bătrânul, încât se îngrădea pe sine a nu lua aminte la dulceaţa gâtului sau a cere ceva din cele ce-i făceau plăcere, ci se îndestula şi se mulţumea cu cele ce-i gătea lui ucenicul şi-i aducea; care lucru şi noi, pe cât ne este puterea, să ne sârguim a urma.

2. Bolnăvindu-se odată Avva Isaac de grea boală, multă vreme a zăbovit întrînsa; iar un frate, slujindu-i lui, i-a făcut lui o turtă mică de ovăz peste care a pus şi o prună, şi i-a adus stareţului; iar văzând stareţul, n-a primit. Şi îl ruga pe el fratele, zicând: "Ia, Părinte, puţin, pentru boală". Şi a răspuns bătrânul: "Cu adevărat, frate, voiesc să fac treizeci de ani în boala aceasta".

3. îmbolnăvindu-se odată Avva Longhin, zicea către sine: "Bolnăveşte-te şi chiar mori, însă de vei cere a mânca mai-nainte, nici hrana cea de toate zilele nu-ţi voi da, adică cea obişnuită".


VI. A Sfântului Efrem

1. Domnul în Evanghelie zice: Cel ce întru puţin este necredincios, şi întru mult va fi necredincios (cf. Matei 25: 21), prin puţin arătând făgăduinţa cea din viaţa aceasta, adică hrană, îmbrăcăminte şi câte sunt legate de trup. pentru care a poruncit ca nici să nu ne îngrijim, ci Lui să-I lăsăm grija pentru acestea, iar prin mult a arătat dăruirile veacului ce va să fie, pe care S-a făgăduit a le şi da celor ce cred Lui, care totdeauna se îngrijesc pentru ele şi le cer de-a pururea, că zice: Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 33).

2. De aici înţelegem că aceste puţine şi vremelnice se fac vădire şi cercare credinţei în Hristos a fiecăruia. Iar cel ce crede aceasta - ca unul care nu râvneşte după lucrurile cele vremelnice, ci numai după cele ale veacului viitor - Dumnezeu îi va da belşug (cf. Ioan 10: 10), fiind limpede că unul ca acesta are credinţă în cele veşnice şi în chip vădit le caută pe acestea. Acestea se vor arăta şi din cele următoare.

3. Socoteşti că este cu putinţă se te faci fiu al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos, cu Care să împărăteşti în toate veacurile? (cf. Rom. 8: 17). "Da, vei spune tu degrab, căci de aceea m-am lepădat de lume şi am ales să slujesc Domnului". Pentru aceasta cercetează-te îndeaproape, ca nu cumva să te grijeşti iar de cele lumeşti şi alergi după îndestularea nevoilor trupului, despre care ni s-a poruncit să nu le căutăm; căci, dacă se va adeveri dimpotrivă, minţind ai grăit zicând că crezi în viaţa veşnică.

4. Căci dacă ai crezut fără îndoială în suflet că vei primi aceste mari şi nepieritoare bunătăţi ale veacului viitor, nu ai fi nesocotit voia Domnului pentru aceste lucruri mici şi stricăcioase. El S-a făgăduit să te dăruiască în toată vremea cu acele lucruri pe care El, pentru bunătatea Lui, le dă şi fiarelor, şi păsărilor, şi celor necredincioşi; pentru aceasta, dacă nu crezi Lui pentru toate aceste stricăcioase, cum poţi spune că crezi în cele cereşti şi veşnice?

5. Să te mai întreb şi aceasta: crezi tu că puternic este Hristos ca să-ţi tămăduiască rănile şi patimile sufletului? Fără îndoială că vei zice: "Cu adevărat cred, şi stau în această nădejde". Socoteşte dacă nu cumva, zicând acestea, te amăgeşti pe sine, ca unul care poate chemi pe doftori pentru tămăduirea bolilor trupeşti, punând astfel pricina boalei tale asupra Hristos, socotind în acest chip că El nu te poate vindeca, deşi tu te-ai încredinţat pe sine Lui.

6. Că ce este mai mult decât haina, după cuvântul Domnului (cf. Matei 6: 31- 33), tot aşa şi sufletul decât trupul, şi dacă ai fi crezut că rănile sufletului cele netămăduite de oameni pot fi tămăduite de Hristos, cu atât mai vârtos ai fi crezut că şi rănile trupului, şi pe singur El L-ai fi rugat, trecând cu vederea izvodirile cele doftoriceşti.

7. Insă negreşit vei zice că "nici pe acelea nu le-a oprit Dumnezeu, însuşi făcând să răsară buruienile spre tămăduirea trupului". Mă plec şi eu. Dar învaţă-te pentru cine le-a răsărit pe acestea şi cui le sunt potrivite. Căci, pentru călcarea poruncii căzând omul din grădina desfătării şi în lumea aceasta izgonit trimiţându-se, în patimi şi în boale trupeşti căzând, Dumnezeu, pentru multa Lui bunătate, le-a lăsat pe acestea oamenilor lumii acesteia, [zic adică] celor ce nu pot în chip desăvârşit a se încredinţa pe eişi lui Dumnezeu; iar tu, cel ce voieşti a fi desăvârşit şi străin de lume şi a te face fiu al lui Dumnezeu mai presus de omul cel dintâi şi pătimaş, ca cel ce şi mai mari făgăduinţe ai primit, ţi se cuvine a avea o petrecere şi o cugetare nouă şi o credinţă mai presus decât ceilalţi oameni ai lumii.

8. Dar dacă nu ai avut în gând o petrecere ca aceasta, ce te-a oprit pe tine de la nuntă, bogăţie, neguţătorii şi de la folosirea celorlalte ale lumii? Dar pe acestea Dumnezeu le-a iconomisit ca să fie în jurul omului celui ce s-a făcut vinovat păcatului, precum s-a zis, dintru care toate acestea tu afară te făcuşi, ca să te uneşti cu Dumnezeu. Deci, precum de acelea, tot aşa este de cuviinţă a te depărta tu şi de izvodirile cele doftoriceşti, ca cel ce te-ai încredinţat pe tine întreg lui Hristos, Celui ce pe toate S-a făgăduit a le da robilor Săi.

9. Drept aceea, cel ce într-adevăr voieşte a fi om al lui Hristos, care a crezut prin auz cele preaslăvite, care sunt moştenire a cetăţii celei cereşti, desfătarea împărăţiei celei veşnice, sfinţire a inimii şi cea prin Sfântul Duh desăvârşită curăţie, dator este a încredinţa lui Dumnezeu şi toată grija pentru trup; şi, pe lângă acestea, sărăcia bogăţie a o socoti, iar reaua-pătimire, odihnă, ocara, cinste şi defăimarea, slavă; că aceasta este cunoaşterea robilor lui Hristos şi a celor ce au crezut întru adevăr toate cuvintele Lui.