I. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia către cele ce se adunau: "De mari bunătăţi cu adevărat ne-am fi învrednicit, dacă, căutând pe argintul cel lămurit al poruncilor, am fi adus atâta osteneală pe cât vânătorii de lume aduc întru cele deşarte peste care dau.

2. Că spargere de corăbii pătimesc, cu ispititori se întâlnesc, între tâlhari cad şi, pe scurt a zice, nenumărate alte cumplite suferă şi, de multe ori, [chiar şi] câştigând, săraci se numesc pe eişi şi câştigul îl ascund, din pricina celor ce zavistuiesc.

3. Iar noi, pentru câştigul cel adevărat, nu numai că nu îndrăznim peste proaste primejdii, ci şi, dacă vreodată puţin ostenindu-ne, mică bunătate oarecare scoatem, ne mărim pe sine, iar bunătatea aceea cu adăugire [umflată] o arătăm oamenilor; şi, de aceea, prin arătare, pe dânsa iarăşi o risipim.

4. Iar mirenii, măcar că multe câştigă, încă mai multe poftesc, iar noi, cu puţinele noastre [virtuţi], ca cu nişte mari îndestulându- ne, a ne mai osteni spre a îndrepta şi pe cele mai mari nu ne osârduim.

5. Deci se cuvine de-a pururea către cele dinainte a ne întinde, şi de cele mai înalte a dori, şi toată sârguinţa a o pune pentru a ascunde câştigul; că, precum comoara, vădindu- se, piere, tot aşa şi fapta bună, cunoscându- se şi făcându-se văzută de unii şi de alţii, se stinge.

6. Iar cei ce povestesc îndreptările lor să ispitească şi neajunsurile pe care le-au ascuns; iar dacă, pentru a nu fi prihăniţi, le ascund pe acestea, se cade a nu povesti nici îndreptările lor.

7. Că cei ce cu adevărat vieţuiesc după fapta bună, greşelile cele mici ale lor cu adăugire le povestesc, ca fiind adică mult mai mari decât cele ce au făcut [în realitate], astfel slava cea de la oameni lepădând-o, iar îndreptările ascunzând spre întemeierea [neprimejduirea] sufletului, ca nu cumva, făcându-le cunoscute pe acestea, să fie lăudaţi de oameni şi, din sârguinţa slăbănogindu- se, să piară.

8. Că precum ceara se topeşte de faţa focului, tot aşa şi sufletul de laude se topeşte şi vârtutea sa o leapădă.

9. în chinovie fiind noi, ascultarea mai vârtos decât nevoinţă să o alegem; că nevoinţă ne poate învăţa dispreţul, iar ascultarea ne soleşte nouă smerita-cugetare.


II. Din Pateric

1. Şedea odată la biserică Avva Ioan Colovul şi a oftat, neştiind că este cineva dinapoia lui; iar întorcându-se şi văzând, i-a făcut metanie, zicând: "Iartămă, Avva, încă nu m-am învăţat creştinătatea".

2. Povestit-a Avva Iosif al Pelusiului: "Atunci când şedeam în Schit, era acolo un frate cu totul nevoitor şi frumos la înfăţişare, şi venea la pravilă purtând haina cea de deasupra mult-cârpită.

3. Deci, văzându-1 eu pe el de-a pururea venind aşa la pravilă, i-am zis într-o zi: «Frate, nu vezi pe fraţi cum ca îngerii lui Dumnezeu vin în sobor? Tu de ce vii totdeauna aşa?» Iar el a zis: «Iartă-mă, Avva, că nu am altele». Şi, luându-1 pe dânsul în chilia mea, i-am dat leviton şi altele care îi mai trebuiau; iar de aici înainte era ca şi ceilalţi, şi era a-1 vedea pe el ca pe un înger.

4. Iar odată a fost trebuinţă Părinţilor a trimite zece fraţi către împăratul pentru oarecare trebuinţă; şi l-au rânduit şi pe el împreună cu trimişii; iar el, după ce a aflat aceasta, a făcut metanie Părinţilor, zicând: «Pentru Domnul, iertaţi-mă pe mine, că sunt rob al unuia din cei mari de acolo şi, de mă va cunoaşte, mă va dezbrăca de călugărie, şi mă va trage iarăşi a sluji lui».

5. Deci Părinţii, auzind aceasta, l-au lăsat pe el; iar mai pe urmă m-am înştiinţat de la oarecine ce-1 ştia pe dânsul cu de-amănuntul că, atunci când era în lume, era eparh al divanurilor şi, ca să nu fie cunoscut şi aşa să afle supărare de la oameni, a pus pricina aceasta. Iată, dar, cum fugeau Părinţii de slava şi odihna lumii acesteia".

6. Zis-a un bătrân: "Sau, fugind, fugi de oameni, sau, batjocorind, batjocoreşte lumea şi pe oameni, nebun de multe ori făcându- te pe sine".


III. A Sfântului Efrem

1. Dacă, lepădându-te de lume, vei ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi te va odihni Domnul Dumnezeu în locul în care vei sluji Lui, să nu voieşti a-ţi scoate nume [să fii lăudat] în locul acela, măcar boier mare de ai fost în pământul tău, ci zi gândului tău şi oamenilor precum proorocul: Sărac şi lipsit sunt eu (Psalm 85:1), şi Dumnezeu te va sprijini pe tine şi te va înălţa.

2. Călugăre, nu arăta în afară cucernicie iar în chilie nebăgare de seamă, ca să nu te asemeni mormânturilor celor văruite, care pe din afară se arată albe, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele oamenilor şi de necuraţii; că în tot locul este Acelaşi Dumnezeu, spre Care privind, de-a pururea fă ceea ce faci, şi nu vei greşi niciodată.

3. Casa, zidindu-se pe nisip, nu va sta (cf. Matei 7: 26), iar nevoinţa, amestecată cu plăcerea omenească, nu va petrece [dura]; iar cel ce lucrează în frica lui Dumnezeu, de plată nu se păgubeşte. Până când va ascunde pământul sămânţă semănată într-însul? Negreşit că până ce va lua stropire cu apă nu va răsări pe cele semănate într-însul mult-îndoite cu frumuseţea.

4. Deci şi tu, iubitule, lucrează pe ascuns poruncile lui Dumnezeu şi în chip luminat va răsări ţie răsplătire la arătare; de vei părea înaintea fraţilor tăi ca nişte aur curat, tu socoteşte-te pe sine ca pe un vas netrebnic şi aşa vei fugi de mândrie, cea mult urâtă de Dumnezeu şi de oameni.

5. Vezi, iubitule, nu cumva, mai multă cinste poftind, să-ţi tragi asupră-ţi necinstea; căci, cu adevărat, cinstea bărbatului este a face toate după Dumnezeu, iar necinstea, a călca cu covârşire poruncile.


IV. A lui Avva Isaia

1. Dacă eşti întru vieţuire rău-pătimind cu trupul pentru Dumnezeu, iar omenirea te râvneşte şi te cinsteşte pe tine pentru dânsa, las-o pe aceasta şi te apucă de alta, ca nu cumva zadarnică osteneala ta să se facă.

2. Iar de ai trecut de slava-deşartă, nu lua aminte la ceilalţi oameni, ştiind că întru ceea ce faci împreună se pleacă cu tine şi Dumnezeu.

3. Precum casa, neavând uşi şi ferestre, şi, care voieşte din cele târâtoare, intră într-însa, tot aşa este şi cel ce face osteneala sa şi nu o păzeşte pe dânsa.

4. Precum rugina roade fierul, tot aşa cinstea omenească, inima, de te vei pleca ei.

5. Precum volbura, împleticindu-se cu viţa, prăpădeşte rodul, tot aşa slava-deşartă prăpădeşte rodul monahului, de se va pleca ei.

6. Mare lucru şi cinstit socotesc că este biruirea slavei-deşarte şi sporirea întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Că cel ce cade întru urâtele şi cumplitele patimi ale slavei-deşarte se înstrăinează de pace, şi cu inima se învârtoşează dinspre sfinţi, şi zavistia locuieşte întru dânsul, şi se junghie de draci, iar în sfârşitul relelor sale, întru înalta-cugetare cea fără de Dumnezeu cade.

7. Iar tu, o, credinciosule, să ai ascunse ostenelile tale şi grijeşte-te întru durerea inimii tale, ca să nu le prade pe acelea limba ta şi să fii dat vrăjmaşilor tăi; de voieşti de la Domnul a se acoperi păcatele tale (cf. Psalm 31: 1), nu face arătate oamenilor faptele tale cele bune; căci ceea ce facem noi cu faptele bune, aceea face şi Dumnezeu cu păcatele noastre.

8. Ascunzând fapta bună, nu te înălţa de ca şi cum ai fi săvârşind dreptate; că dreptatea nu este numai a ascunde faptele bune, ci şi nimic a gândi din cele oprite.

9. Păzeşte-ţi cuvântul de laude şi gândurile de înălţare, ca nu slobozit să fii a face cele potrivnice, că cele bune nu se isprăvesc numai de la oameni, ci şi cu ajutorul lui Dumnezeu, Care le vede pe toate.


V. A Sfântului Isaac

1. Câinele ce-şi linge nasul, dintr-al său sânge bea, şi nu simte vătămarea ce-i vine din dulceaţă.

2. Tot aşa şi călugărul care bea slavadeşartă, dintr-a sa viaţă bea, şi nu cunoaşte vătămarea sa din dulceaţa ce-i vine la un ceas.

3. Slava lumească este o piatră peste tot acoperită cu apă şi necunoscută corăbierului ce trece peste dânsa, până când corabia se va izbi de dânsa şi, făcându-se spărtură, se va umple de apă şi se va duce întru adânc.

4. Tot aşa şi slava deşartă nu încetează a băga în sufletul celui ce s-a izbit de dânsa apele cele amare şi tulburi ale lumii, până când îl va cufunda şi-1 va pierde pe dânsul.

5. Despre dânsa au zis Părinţii că, în sufletul stăpânit de slava-deşartă, patimile cele odată biruite prin nevoinţă şi vreme îndelungată degrab se întorc înapoi şi se înnoiesc în suflet.


VI. A lui Avva Cassian

1. Patima slavei-deşarte este cu multe feţe [chipuri] şi prea subţire, şi degrab nici de cel iscusit nu se înţelege; căci dacă asuprelile celorlalte patimi sunt mai arătate şi oarecum mai uşoară e lupta cea împotriva lor, sufletul cunoscând pe potrivnicul său, iar prin împotrivă-grăire şi rugăciune îndată îl biruieşte pe el.

2. Răutatea slavei-deşarte, precum s-a zis, în multe chipuri fiind, anevoie este biruită; căci cu toată izvodirea stă de faţă: în port, în glas, în cuvânt, în lucru, în privegheri, în posturi, în rugăciune, în citire, în isihie [linişte], în îndelunga-răbdare; că prin toate acestea se nevoieşte a săgeta pe ostaşul lui Hristos.

3. Pe care nu-1 poate amăgi prin îmbrăcăminţile cele de mult preţ către slavadeşartă, pe acesta se apucă a-1 amăgi prin proasta îmbrăcăminte; şi pe care n-a putut prin cinste a-1 înălţa, pe acesta, de ca şi cum a suferi pentru necinste, spre nebunie îl ridică, şi pe care n-a putut să-1 supună pentru ştiinţa cuvintelor a se slăvi în deşert, pe acesta îl amăgeşte prin tăcere, ca să socotească că a dobândit liniştea; şi pe care n-a putut prin mâncările cele de mult preţ să-1 slăbănogească, pe acesta prin postire pentru laude voieşte a-1 slăbănogi; şi, pe scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea se pot face acestui drac pricină de război; încă la acestea îi vâră a năluci cele despre preoţie.

4. Că îmi aduc aminte de oarecare bătrân, pe când petreceam în Schit, că, ducându- se la chilia unui frate pentru cercetare, după ce s-a apropiat de uşa lui, îl aude pe el dinlăuntru grăind; şi, socotind că citeşte din Scriptură, a stătut ascultând, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minţi din pricina slaveideşarte, socotindu-se pe sine [deja] hirotonit diacon şi celor chemaţi dându-le slobozire.

5. Deci, după ce a auzit bătrânul aceasta, la urmă, împingând uşa, a intrat; şi, întâmpinându-1 pe el fratele, i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la dânsul dacă de multă vreme stă la uşă. Iar bătrânul a răspuns către dânsul: "Acum, zicea, am venit, când tu săvârşeai otpustul". Iar fratele, ruşinându-se şi umilindu-se, a căzut la picioarele bătrânului şi-1 ruga să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de o înşelăciune ca aceasta.

6. Am pomenit dar aceasta vrând a arăta până la ce nesimţire poate aduce dracul acesta pe om; deci cel ce voieşte desăvârşit a se nevoi şi cu cununa dreptăţii a se încununa, prin toate chipurile să se nevoiască a birui pe această fiară cu multe feţe, aducându-şi aminte pururea de acest grai al proorocului: Risipit-a Domnul oasele celor ce plac oamenilor (Psalm 53: 6); şi nimic să nu facă căutând împrejur lauda omenească, ci numai de la Dumnezeu să caute plata, lepădând de-a pururea gândurile cele ce vin în inima lui şi îl laudă, şi să se defaime pe sine înaintea lui Dumnezeu, ca, aşa, împreună cu Dumnezeu să se poată izbăvi de duhul slavei- deşarte.


VII. A Sfântului Maxim

1. Când vei birui vreuna din patimile cele necinstite, adică îmbuibarea pântecelui, sau curvia, sau mânia, sau lăcomia, îndată sare peste tine gândul slavei-deşarte; şi, dacă şi pe acela îl vei birui, urmează [să te asuprească] cel al mândriei.

Toate patimile cele necinstite ale sufletului, atunci când îl stăpânesc pe acesta, izgonesc gândul slavei-deşarte; iar când toate cele mai-nainte zise sunt biruite, [acestea] îl trimit pe acela.

2. Când vei vedea pe Irod şi pe Pilat împrietenindu-se unul cu altul la uciderea lui Hristos, atunci înţelege pe împreunăalergarea dracului curviei şi al slavei-deşarte, una cu alta întocmindu-se spre a omorî raţiunea faptei bune şi a cunoştinţei.

3. Atunci când dracul slavei-deşarte, făţărnicind cunoştinţă duhovnicească, o trimite dracului curviei, iar cel al curviei, după darea în lături, în curăţie prefăcânduse, o trimite înapoi dracului slavei-deşarte. Drept aceea, cu luminată haină îmbrăcându-L, zice, Irod L-a trimis pe Iisus înapoi la Pilat (Luca 23:11; cf. şi 12).

4. Pe slava-deşartă o ucide lucrarea cea ascunsă, iar pe mândrie, aceea adică a pune pe seama lui Dumnezeu îndreptările.

Cel ce pentru slava-deşartă lucrează faptele bune, arătat este că şi pe cunoştinţă pentru slava-deşartă o lucrează; iar unul ca acesta nici nu face, nici nu vorbeşte ceva spre zidire, ci întru toate pe slava de la cei ce-1 văd sau îl aud o vânează; iar patima se vădeşte atunci când cineva din cei mai-nainte zişi la lucrurile sau la cuvintele lui aduc prihănire, iar el, pentru aceasta, foarte se scârbeşte, nu pentru aceea că nu s-a zidit (că nici nu avea acest scop), ci pentru că s-a defăimat.

5. Slava-deşartă şi iubirea de argint una alteia sunt născătoare: că cei ce iubesc slava-deşartă se silesc spre îmbogăţire, iar îndeobşte cei ce s-au îmbogăţit doresc să se truf ească, precum se întâmplă la mireni. Iar monahul, tocmai pentru că este neavut, mai vârtos atunci se trufeşte; iar având argint, îl ascunde nişinându-se, ca cel ce are lucru necuviincios schimei.

6. Osebit lucru al slavei deşarte celei călugăreşti este a se trufi pentru fapta bună şi pentru cele ce urmează acesteia; iar al mândriei lui este a se înălţa pentru îndreptări, a defăima pe ceilalţi şi a le pune pe acestea pe seama lui, şi nu a lui Dumnezeu.

7. Iar lucru osebit al slavei-deşarte şi al mândriei celei mireneşti este a se slăvi pentru frumuseţe, bogăţie, stăpânire, a se înălţa pentru înţelepciune şi pentru a primi slava oamenilor.

8. Nu mică nevoinţă este a se izbăvi cineva de slava-deşartă; iar de aceasta se poate izbăvi prin ascunsa lucrare a lucrurilor şi deasa rugăciune; iar semn al izbăvirii este a nu mai pomeni de rău pe cel ce te-a grăit de rău sau te grăieşte.


VIII. Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Arsenie şi despre Avva Theodor al Fermei că mai mult decât toţi au urât slava omenească; Avva Arsenie nu întâmpina degrab pe cineva, însă Avva Theodor întâmpina, dar cuvântul lui era ca o sabie.

2. Era un sihastru mare, care era şi preot, pe nume Evloghie, care postea la două zile, iar de multe ori trecea şi toată săptămâna flămând; iar când dezlega, mânca numai pâine şi sare; acesta însă, pentru nevoinţa lui, se slăvea de oameni.

3. într-o zi, a mers la Avva Iosif din Panefo, nădăjduind să vadă la dânsul o petrecere mai aspră decât dânsul; şi, primindu-1 pe el stareţul cu bucurie, a poruncit ucenicului său a face mângâiere din cele ce avea; apoi, după ce au şezut să mănânce, ucenicii lui Evloghie au zis că prezbiterul nu mănâncă decât pâine şi sare; iar Avva Iosif, tăcând, mânca.

4. Deci a petrecut Evloghie trei zile cu ucenicii săi, vreme în care nu i-au auzit pe ceilalţi ucenici cântând sau rugându-se (că lucrarea lor era ascunsă); şi au ieşit nefolosindu-se.

5. Iar după iconomie, s-a făcut negură şi, rătăcind, s-au întors la Bătrânul, iar mai-nainte de a bate în uşă, l-a auzit pe dânsul înlăuntru psalmodiind împreună cu ucenicii săi şi, aşteptând mult, aceia n-au contenit din cântare, şi, fără a mai aştepta, a bătut la uşă. Şi, auzind aceia dinlăuntru bătaia, au contenit din psalmodie şi i-au primit pe dânşii bucurându-se.

6. Şi, fiind zăduf mare, iar Evloghie dând semne pentru aceasta, unul din ucenicii lui, punând apă în vas, i-a dat lui să bea, iar apa era un amestec de apă de mare şi de gârlă; şi, gustând Evloghie, n-a putut să bea şi, venind întru sine, a căzut la Bătrânul zicând: "Ce este aceasta, Avva? Că, fiind noi cu voi, n-aţi cântat, iar după ce am ieşit de la voi, atunci de cântare mult v-aţi ţinut; aşijderea încă şi atunci înaintea noastră şi vin aţi băut, iar acum, gustând apă de la voi, o am aflat sărată şi de nebăut?"

7. Şi a răspuns stareţul: "Fratele care a adus apa este nebun şi, după amăgire, a amestecat cu cea din mare". Iar el stăruia la bătrânul ca să-i spună lui adevărul. Atunci i-a zis lui bătrânul: "Acel pahar mic de vin, dragoste era, iar aceasta este apa cea obişnuită a fraţilor, că într-acest fel de-a pururea beau". Aşijderea şi despre cântare a dat răspuns, căci cu iconomie ascunsese lucrarea sa, făcând-o întru nearătare.

8. Şi de aici 1-a învăţat şi pe el a fi cu iconomie şi drept-socotitor, şi a tăiat de la dânsul toate cele omeneşti, plecându-1 pe dânsul a lucra de atunci întru ascuns; şi, mult folosindu- se Evloghie, a zis către bătrânul: "Cu adevărat, adevărată este lucrarea voastră".

9. Povestit-a oarecine din părinţi despre Avva Theodor al Fermei: "M-am dus odată la dânsul spre seară, vară fiind, şi l-am aflat pe dânsul purtând o rasă aşa ruptă, încât pieptul lui era gol şi culionul zăcând înaintea lui, fără să-1 poarte; şi, vorbind noi, iată, a venit un comis ca să-1 vadă pe el; iar după ce a bătut, Bătrânul a ieşit ca să-i deschidă; şi, primindu-1 pe el, au şezut împreună şi vorbea cu el; iar eu, luând o bucată de rasă, i-am acoperit umerele lui; iar Bătrânul, apucând-o cu mâna, a lepădat-o.

10. Iar după ce a plecat comisul, i-am zis lui: "Părinte, de ce ai făcut aceasta? Oare omul a venit să se folosească sau să se vatăme?" Şi a răspuns Bătrânul: "Ce zici, Avva? Oare încă suntem datori a sluji oamenilor? Mi-am făcut trebuinţa şi a trecut. Deci, cel ce voieşte să se folosească, folosească-se; şi cel ce voieşte să se smintească, smintească-se. Eu, cum mă aflu, aşa întâmpin".

11. Şi a poruncit ucenicului său ca, de va veni cineva vrând a-1 vedea pe dânsul, să nu zică lui ce vrea să audă, adică ceva omenesc, adică să zică vreo minciună pentru a-i face pe plac, adică, de va mânca Bătrânul, să spună celui ce a venit că mănâncă, iar de va dormi, să-i spună că doarme. Aşa de mult urase Bătrânul Theodor slava omenească; iar noi, dacă chiar şi neputincioşi fiind, pe această minunată lucrare a bătrânului desăvârşit a o arăta nu putem şi plăcerea omenească a o călca aşa, măcar întru cele ce întina conştiinţa să ne îngreţoşăm de dânsa, şi nu, pentru a plăcea oamenilor, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu să ne facem.

12. Un frate a întrebat pe acelaşi, zicând: "Voieşti, Avva, adică îmi îngădui să nu mănânc pâine câteva zile?" Şi a răspuns Bătrânul: "Bine faci, că şi eu am făcut aşa". Zis-a fratele: "Deci voiesc să pun năutul meu în pitărie şi să fac făină". Şi i-a zis Bătrânul: "Dacă mergi la pitărie, fă-ţi pâine, dar ce trebuinţă este de această izvodire?"

13. Un frate a întrebat pe Avva Motie, zicând: "De mă voi duce să petrec în vreun loc, voieşti să învăţ [pe cineva] acolo?" Răspuns-a lui Bătrânul: "De locuieşti într-un loc, să nu voieşti a-ţi scoate nume în ceva, adică zicând că «la adunare nu ies» sau «de pomană nu mănânc»; că oamenii, unde află acestea, acolo aleargă.

14. Deci tu, oriunde te vei afla, arătate deopotrivă cu toţi şi, orice vezi pe cei mai cucernici făcând - despre care eşti şi încredinţat -, fă şi tu şi aşa te odihneşti; că două bunătăţi câştigi din potrivirea către alţii: dobândeşti smerenie şi scapi de slava şi supărarea oamenilor".

15. Avva Nistero cel Mare, umblând odinioară cu un frate prin pustie, văzând un balaur, a fugit; şi i-a zis lui fratele: "Şi tu te temi, Părinte?" Răspuns-a lui Bătrânul: "Nu mă tem, fiule, dar de folos îmi este că am fugit, de vreme ce nu aveam să scap de duhul slavei-deşarte, adică de mândrie".

16. Zicea Avva Daniil: "Am mers odată la Avva Pimen şi am gustat împreună; iar după ce ne-am sculat de la masă, ne-a zis nouă: «Duceţi-vă de vă odihniţi puţin, fraţilor », şi s-a dus şi acela în chilia lui. Deci ceilalţi ce veniseră împreună cu mine s-au dus să se odihnească, iar eu am rămas, vrând a vorbi cu bătrânul deosebi. Deci m-am pornit a merge către dânsul; iar el, după ce m-a văzut venind, s-a culcat, prefăcându-se că ar fi adormit. Că aceasta era lucrarea Bătrânului, pe toate a le face în taină".

17. Venit-a odinioară Avva Adelfie, Episcopul Iliopolei, la Avva Sisoe, în Muntele lui Avva Antonie, şi, petrecând puţin la Bătrânul, când a voit să iasă ca să pornească la drum, Bătrânul l-a făcut să stea să mănânce împreună cu cei de sub dânsul, încă de dimineaţă fiind, şi post, adică zi de post. Deci, punându-se masa, a şezut şi Bătrânul cu dânşii să mănânce. Iar după ce au început a mânca, au ciocănit nişte fraţi la uşă. Şi a zis Bătrânul ucenicului său: "Mergi de le dă şi lor puţină fiertură, căci din osteneală sunt".

18. Zisu-i-a lui Avva Adelfie: "Lasă acum, ca să nu zică că Avva Adelfie mănâncă de dimineaţă". Şi, luând aminte Bătrânul la dânsul, zise ucenicului său: "Du-te şi le dă lor". Iar cei ce veniseră, după ce au văzut fiertura, a zis fratelui celui ce a adus: "Aveţi străini? Nu cumva mănâncă cu voi şi Bătrânul?" Iar el a zis: "Da".

19. Iar ei, auzind, au început a se necăji şi a zice: "Dumnezeu să vă ierte pe voi, că aţi lăsat pe Bătrânul să mănânce acum; au nu ştiţi că, pentru aceasta, în multe zile are a se osteni?" Şi a auzit şi episcopul aceasta şi a făcut metanie Bătrânului zicând: "Iartă^mă, Avva, că oareşice omenesc am gândit, iar tu lucrul lui Dumnezeu ai făcut". Şi i-a răspuns lui Avva Sisoe: "Dacă nu Dumnezeu îl va slăvi pe om, slava omului e nimic".

20. Se spunea despre Schitioţi că, dacă înţelegea cineva lucrarea lor, nu o mai aveau [socotea] ca pe o faptă bună, ci ca pe un păcat.

21. Zis-a un Stareţ: "Plăcereaomenească toată felurimea omului o ucide, adică aşezarea sufletească, sau orice obicei îmbunătăţit, şi-1 lasă pe dânsul uscat".

22. Zis-a iarăşi: "Cel ce-şi arată şi-şi face cunoscute faptele sale bune este asemenea cu cel ce seamănă deasupra pământului şi, venind păsările cerului, o mănâncă pe ea. Iar cel ce ascunde vieţuirea sa este asemenea cu cel ce seamănă în brazdă înlăuntrul pământului, care va şi secera înmulţit (cf. şi Matei 13: 3-9; Marcu 4: 3-9; Luca 8: 5-82 4 9)".