I. A lui Avva Marcu

1. Făcând fapta bună, adu-ţi aminte de Cel ce a zis: Că fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5); că toată fapta bună de Dumnezeu e stăpânită, precum şi soarele lumina cea de peste zi. Domnul, vrând să arate că toată porunca este îndatorată, iar că înfierea este dar al Său dăruit prin Sângele Său, zice: Când veţi face toate cele poruncite vouă, atunci să ziceţi că "robi netrebnici suntem, că ceea ce am fost datori a face, aceea am făcut" (Luca 16: 10). Pentru aceasta, împărăţia cerurilor nu este plată a lucrătorilor, ci har al Stăpânului gătit robilor celor credincioşi; robul nu cere slobozenia ca pe o plată, ci mulţumeşte ca un dator şi după har aşteaptă.

2. Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi (I Cor. 15: 3), şi celor ce bine îi slujesc Lui, acelora le dăruieşte slobozenia, că zice: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25: 21). Că nu este slugă credincioasă cel ce se reazemă de simpla cunoştinţă, ci cel ce prin ascultare crede lui Hristos, Cel ce a poruncit.

Cel ce cinsteşte pe Stăpânul face cele poruncite; iar greşind sau neascultând, rabdă ca pe ale sale pe cele ce-i vin asupra.

3. Unora, nefăcând poruncile, li se pare că drept cred; iar alţii, făcându-le ca pentru o plată îndatorată, împărăţia o aşteaptă; dar amândouă părţile greşesc de la adevăr, căci Stăpânul nu e dator cu plată robilor, căci cei ce nu slujesc drept nu află slobozenie.

4. Dacă Hristos a pătimit pentru noi, după Scripturi (Rom. 5:8), şi nu mai trăim nouă înşine, ci Celui ce a pătimit pentru noi şi a înviat (II Cor. 5:15; cf. şi Rom. 14: 8), arătat este că datori suntem a-I sluji Lui până la moarte; deci cum vom socoti înfierea ca ceva ce ni se datorează?

5. Hristos e Stăpân şi după fiinţă, şi după iconomie [săvârşirea mântuirii], căci, nefiind noi, El ne-a făcut şi că, păcatului murind, prin Sângele Său ne-a răscumpărat pe noi, şi, celor ce cred aşa, le-a dăruit harul.

6. Când vei auzi Scriptura zicând: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui (Rom. 2: 6), nu zice de fapte vrednice de Gheena sau de împărăţie, ci de lucruri ale credinţei celei întru Dânsul sau ale nedreptăţii; pentru că Hristos răsplăteşte fiecăruia nu ca un schimbător al lucrurilor care cântăreşte preţul lucrurilor în schimb, ci ca un Dumnezeu Ziditor şi Răscumpărător al nostru.

7. Câţi ne-am învrednicit băii naşterii celei de-a doua, lucrurile cele bune nu pentru răsplătire le aducem, ci pentru păzirea curăţiei celei date nouă prin Botez.

Tot lucrul bun, care prin firea noastră îl lucrăm, ne face să ne depărtăm de răutatea cea potrivnică, dar a face adăugire de [sporire în] sfinţenie, fără har, nu poate.

8. Cel înfrânat se depărtează de îmbuibarea pântecelui; cel neavut, de lăcomie; cel ce se linişteşte, de multa-cuvântare; cel cinstit, de curvie; cel îndestulat cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la tulburare; cel smerit-cugetător, de la slava-deşartă; cel suspus, de la pricire; cel ce mustră, de la făţărnicie; asemenea şi cel ce se roagă, de deznădejde; săracul, de mulţimea banilor; mărturisitorul, de lepădare; mucenicul, de slujirea idolilor.

9. Vezi cum toată fapta bună ceea ce se săvârşeşte până la moarte, nimic altceva nu este, fără numai depărtare de păcat; iar aceasta este lucru al firii, şi nu [ceea ce aduce] răsplătirea împărăţiei.

Omul de abia poate a păzi cele ale firii sale, Hristos însă, prin Cruce, dăruieşte înfierea.

Cel ce face bine şi cere răsplătire nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale; cel ce greşeşte nu va scăpa de răsplătirea pentru greşeala sa, fără numai prin pocăinţă potrivnică faptei sale.

10. Zic unii că "nu putem face binele, dacă nu prin lucrare şi în chip simţit vom primi harul Duhului". Dar aceasta o zic pentru că, de-a pururea cu voirea zăcând ei în dulceţi, se leapădă de lucrul cel [cu putinţă de săvârşit] după putere, cu pricina că nu sunt ajutoraţi. însă celor botezaţi întru Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic, dar el lucrează după măsura lucrării poruncilor, care har nu încetează a ne ajuta nouă în ascuns; dar a face sau a nu face binele după putere întru stăpânirea noastră este.

11. Mai întâi, harul deşteaptă conştiinţa cu dumnezeiască cuviinţă, aceasta şi pe făcătorii de rele îi face să se pocăiască şi să placă lui Dumnezeu; încă şi întru învăţătura aproapelui este ascuns, iar uneori şi întru citire îi urmează înţelegerii, şi, prin urmarea cea firească, învaţă mintea adevărul său; deci, dacă talantul urmării celei din parte nu-1 vom ascunde, vom intra în chip lucrător (simţit) în bucuria Domnului (cf. Matei 25:14-30).

Cel ce înaintea lucrării poruncilor caută facerea de bine a Duhului este asemenea robului cel cumpărat cu argint, care, odată cu cumpărarea, împreună cu zapisul de cumpărare cere a i se scrie şi slobozenia.

12. Ostenelilor celor pentru blagocestie le urmează şi sprijinire; iar aceasta se cuvine a o cunoaşte prin Dumnezeiasca lege şi prin conştiinţă; sămânţa nu va creşte fără rod şi fără apă, iar omul nu se va folosi afară de ostenelile cele de voie şi fără Dumnezeiescul ajutor.

13. Cel ce drept se pocăieşte nu socoteşte osteneala [ca pe o compensaţie] împotriva păcatelor celor vechi, ci printr-o astfel de osteneală el caută a-L îmblânzi pe Dumnezeu.

Dacă câte lucruri bune are firea noastră în fiecare zi datori suntem a le face, ce vom răspunde lui Dumnezeu de aici pentru răutăţile cele făcute mai-nainte? Oricâtă covârşire a faptei bune vom face astăzi, vădirea acesteia este a lenevirii [negrijii] celei trecute, şi nu a răsplătirii.

14. Frica lui Dumnezeu ne îndeamnă pe noi a bate război cu răutatea, iar bătând noi război, harul Domnului o pierde pe dânsa.

15. Fraţilor, nevoinţa noastră vremelnică este, iar răsplătirea şi darurile, veşnice; pe cât cineva cu osârdie se nevoieşte, pe atâta şi vrăjmaşul spre mânie aprinzându- se, mai cu silnicie asupra lui se pune; dar harul lui Dumnezeu nu conteneşte dăruind pe al său har şi ajutor celui ce bate război, dacă şi acela l-ar chema pe dânsul cu tot sufletul.

16. Deci, dacă cineva, moleşindu-se pe sine, va pregeta a-1 chema pe dânsul spre sprijinire şi astfel se va stăpâni de vrăjmaşul, ca cel ce nu s-a ajutorat de dânsul, pe sine să se învinuiască, pentru trândăvie. Că precum cineva, sănătoase avându-şi mâinile, îndestulare de bucate fiind puse înainte, s-ar lenevi a le întinde spre ele şi din bunătăţi a se îndulci se face luişi pricinuitor a muri de foame, tot aşa şi' cel ce se leneveşte a chema harul şi a se umple de puterea cea de la dânsul, singur luişi îşi pricinuieşte cădere şi pierzare.

17. Deci, cel ce se trezveşte în toate şi-1 cheamă pe dânsul se învredniceşte de sprijinirea cea de la dânsul, care şi pe vrăjmaş, în scurtă vreme surpându-1, îl pune sub picioarele lui şi aşa slăveşte pe om şi însuşi el [harul] se slăveşte; iar fără de dânsul, inima a-şi ajuta eişi nu poate, nici străpungere a câştiga, nici a se mărturisi după cuviinţă Stăpânului, nici altceva din bunătăţi a lucra, ci săracă şi lipsită va fi de cele bune, şi aşa se sălăşluiesc într-însa gândurile cele urâte şi greţoase ca un corb de noapte în loc nelocuit (cf. Psalm 101: 7).