I. Din Pateric

1. Venit-a odinioară în Raith un om bogat dintre străini şi a dat fraţilor de milostenie câte un galben; şi a trimis şi unui sihastru ce şedea acolo într-o chilie. Şi în noaptea aceea a văzut bătrânul o ţarină plină de mărăcini şi pe oarecine zicându-i lui: "Ieşi de seceră în ţarina celui ce a dat milostenie!"

2. Apoi dimineaţa a trimis sihastrul de a chemat pe acel iubitor de Hristos ce i-a trimis lui banul şi i l-a dat zicând: "Primeşteţi, frate, banul tău, căci nu pot să secer bani străini; o, de aş putea să-i smulg [măcar] pe ai mei!"

3. Zis-a un Bătrân: "Călugării cei desăvârşiţi nu degrab primesc vreun lucru de la cineva; iar cei de mijloc nu zic nimănui să le dea lor ceva; iar dacă de la sine le va da cineva ceva, primesc de ca şi cum ar fi date de Dumnezeu. Iar dacă cineva este foarte neputincios şi nu poate lucra, să ceară trebuinţa sa cu multă smerenie, defăimându-se pe sine totdeauna".

4. Zis-a Avva Macarie: "Dacă am vreo trebuinţă de un lucru şi mi-1 aduce cineva, mai vârtos de este şi mirean, cunoscând că aceasta [milostenia] este din lucrarea Diavolului, nu-1 primesc.

5. Iar dacă, trebuindu-mi ceva, nu aflu şi gândul caută o dată sau de două ori să afle, atunci, ştiind Dumnezeu că îmi trebuie, îmi aduce prin cineva, precum lui Daniil în groapa leilor prin Avacum Proorocul (cf. Dan. 12: 34).

6. Iar dacă am de undeva cele de trebuinţă, precum un arginţel sau niscaiva bănişori, şi nu-1 scot pe acela, cruţând şi bănişorii, ci aştept ca să-mi aducă cineva trebuinţa mea în dar, atunci mă fac părtaş cu Iuda Iscarioteanul, care a lăsat darul cel dat lui şi a alergat către iubirea de arginţi.

7. Auzit-am de un frate mai sărac şi cu oarecari trebuinţe că, dacă îi aducea lui cineva trebuinţa de mâncări, iar după aceasta se întâmpla ca şi altul să-i aducă lui ceva, nu primea, zicând lui: "Iată, m-a hrănit Domnul meu şi-mi ajunge".

8. Zis-a Avva Forţa: "De mă voieşte Dumnezeu să trăiesc, ştie El cu ce mă va iconomisi, iar de nu voieşte, ce-mi [mai] este a trăi?" Că nu primea de la toţi, măcar că şi pe pat era zăcând. Şi zicea: "De-mi aduce mie cineva ceva, şi nu pentru Dumnezeu, ci pentru oareşicare cuviinţă-omenească, de voi primi, nedreptăţesc pe cel ce a adus: căci nici n-am ce să-i dau înapoi şi nici de la Dumnezeu nu ia plată".


II. A lui Palladie

1. Văzut-am pe Marele Visarion pustnicul, care, foarte blând fiind, avea multă umilinţă [străpungere]. Iar şezând noi şi vorbind şi învăţându-ne de la dânsul cele de suflet folositoare şi mântuitoare, a intrat la dânsul Avva Mili şi, îmbrăţişând pe Bătrân, a zis: "Cutare slujitor al nostru, cel ce în pustia aceasta adeseori ne cerceta pe noi, a murit; şi, precum în viaţa lui bine chivernisea averile sale, la moarte şi mai bine le-a rânduit: că a lăsat moşiile sale la mănăstirea de maici, pe care o a zidit Ilie pustnicul, aducând într-însa şi trei sute de nevoitoare.

2. Şi, auzind Bătrânul, a început a se tângui şi a se bate peste faţă, zicând: "Vai mie, ticălosului, că a bucurat pe Diavolul, vătămând nu puţin pe pustnicite, şi şi-a pierdut plata sa, şi tu zici că «bine le-a rânduit? » Iar noi, îndoindu-ne de aceasta, am zis: "Dar cum nu mai multă plată are când poartă grijă de pustniciţele cele ce s-au făcut miresele lui Hristos şi Lui singur slujesc?" A zis Bătrânul: "Credeţi-mă, fiilor, că şi eu am pătimit una ca aceasta.

3. Pe când aveam douăzeci şi cinci de ani, am văzut pe Avva Gherasim, despre care se pomeneşte şi în viaţa Marelui Efthimie; după ce m-am suit în Ierusalim şi m-am rugat, întorcându-mă înapoi, auzind de moartea lui şi de leul care răcnea [tânguindu- se] deasupra mormântului lui, m-am rănit la inimă cu dor către Dumnezeu. Şi, îndată risipind toate averile mele, n-am lăsat nimic decât o moşie, cu pricina pustniciţelor şi a mănăstirii lor celei mari ce este în Alexandria.

4. Şi m-am dus şi am spus lui Avva Isidor Pelusiotul, zicând: «Avva, vrând Dumnezeu să mă lepăd de lume, pe toate ale mele voiesc să le risipesc şi să las o moşie cu pricina călugăriţelor; pe aceasta însă ighemonul Augustalie caută să o cumpere; oare, dându-mi el pentru preţ şaptezeci de litre de aur, să i-o dau lui sau nu?» Şi mi-a zis Bătrânul: «Dacă este vrednică de şaptezeci de litre, dă-o cu cincizeci şi, luând aurul, dă-1 călugăriţelor, şi aşa mai multă plată iei, iar de le vei da lor moşia, întru multă tulburare şi risipiri, poate încă şi în gropile curviei le vei băga pe dânsele».

5. Iar eu nu m-am plecat Bătrânului, ci, întorcându-mă, am făcut zapis de danie în scris, dând la iveală şi încredinţând şi cu iscălitură de mâna mea, de faţă fiind şi Patriarhul Alexandriei, fiind ei martori la danie împreună cu tot clerul şi ighemonul; şi, dând călugăriţelor hârtia, am ieşit îndată la Schit.

6. Şi trecând şaisprezece luni, mă văd în somn stând în Vitleem şi privind îndelung la altar. L-am văzut plin de oarecare lumină minunată şi negrăită, şi nişte bărbaţi cu sfinţită-cuviinţă cântând, şi o Femeie îmbrăcată cu porfiră, a cărui frumuseţe este cu neputinţă a o povesti.

7. Deci, mirându-mă şi înfricoşându- mă de acea înfricoşată vedenie, voiam să mă dau într-o parte, iar unul din bărbaţii cei cu sfintită-cuviintă, care era mai deosebit decât ceilalţi, ieşind către mine, mi-a zis cu glas aspru şi ochi încordat: «Spune, Eustathie (că aveam acest nume mirenesc), ce voieşti să răspunzi pentru călugăriţe? Că din ziua în care le-ai dat lor moşia, ai întărâtat pe Domnul. Acum te voi omorî, dacă nu degrab vei îndrepta ceea ce ai greşit».

8. Iar eu, cutremurându-mă, am răspuns lui: «Doamne, eu le-am dat moşia, robii şi perechile de boi ca să le odihnesc pe dânsele, şi nu ca să întărât pe Dumnezeu».

9. Şi, deschizând sfânta ei gură, Purtătoarea de porfiră mi-a zis mie cu glas liniştit: «Noi am primit hotărârea ta, fiule, dar, aflând Diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc, păşune întru aceasta, a vătămat împreună şi sufletele şi trupurile lor. Că putea Purtătorul lor de grijă Dumnezeu ca râuri cu totul de aur să facă a se pogorî şi să le dea lor, dar n-ar fi fost de folos; că cei ce se leapădă de lume pentru împărăţia cerurilor, în osteneală, în trudă şi în multă smerenie şi sărăcie datori sunt a stărui fără risipire în Dumnezeu, iar nu în lux, în slavă-deşartă şi bogăţie».

10. Şi, întinzând mâna ei şi arătându- mi mie pe acela care a grăit mai-nainte cu mine, a zis: «Acesta este Ioan Botezătorul, povăţuitorul călugărilor, şi cei ce voiesc a fi împreună cu dânsul datori sunt a urma faptele lui cele bune». Apoi iarăşi a zis mie: «Du-te de îndreptează greşeala ta, avândumă pe mine ajutătoare ţie». Apoi a zis uitându- se la Mergătorul-înainte: «Botezătorule, pecetluieşte inima lui ca să nu-i apară lui că cele zise sunt nălucire». Iar el, tinzând mâna lui cea dreaptă, a pecetluit inima mea cu semnul crucii.

11. Şi îndată mi-am venit în sine. Şi, luând într-acel ceas toiagul meu şi puţintele pâini pentru lungimea căii, m-am dus la Avva Isidor şi i-am povestit lui vedenia. Şi mi-a zis mie: «Au nu ştii că moşiile trebuie grijite, adică au trebuinţă de lucrarea pământului, iar de vor intra bărbaţi printre călugăriţe, nu lasă Diavolul nici pe acelea nici pe bărbaţi nevătămaţi? Dacă monahului trebuie a-i fi cu totul străină risipirea întru cele pământeşti, cu atât mai vârtos femeilor [monahiilor]».

12. Deci, luând pe Bătrânul, m-am dus la călugăriţe şi, după ce am intrat în biserică şi ne-am rugat, am chemat pe cele bătrâne şi le-am zis lor: «Oare ce să facem, că vine om împărătesc ca să ia moşia şi să o facă patriarhicească?" Iar ele au zis: «Cum ştiţi că este bine şi de folos, aşa porunciţi să facem».

13. Zis-am lor: «Eu nu mă pot pune împotriva celui împărătesc; deci, de voiţi mai-nainte de ce va veni acela să o vindem boierului, iar banii să-i luaţi voi, acela va face cu omul împărătesc precum voieşte». Răspuns-au acelea: «Bine aţi zis, să se facă».

14. Deci, ducându-mă, o am vândut pe ea lui Augustalie pentru şase zeci de litre, făcând robia slobodă, şi, luând aurul şi întorcându-mă în mănăstirea călugăriţelor, l-am pus pe el înaintea jertfelnicului şi, împreună cu Avva Isidor luându-ne ziua bună de la dânsele, am ieşit.

15. Şi am zis către Bătrânul: «Puţin de n-am pierit, Părinte; bine au zis Părinţii: La femei să nu faci milostenie». Şi mi-a zis Bătrânul: «Nu zice aşa, fiule, că păcătuieşti. Adevăr zic ţie, fiule, că cel ce are şi voieşte a face milostenie, să facă mai vârtos la călugăriţe. Că cel ce face la dânsele milă, mai mult decât la leproşi, la orbi, la şchiopi şi la stricaţi, mai multă plată are de la Dumnezeu. Că şi acestea, fiind partea cea mai neputincioasă a trupului celui de obşte, pentru Dumnezeu s-au lepădat şi sunt sărace, şi nu pot ieşi cu noi şi a vinde rucodelia lor, nici a sluji loruşi nu pot sau cumva a ieşi din mănăstire.

16. Că numai de va ieşi vreuna dintr- însele pe poarta mănăstirii, îndată ca cum s-ar fi arătat un cerb, toti vânătorii răutăţilor spre dânsa se chiorăsc şi de pretutindeni a o săgeta se ispitesc. Şi măcar de se va întâmpla să nu se rănească ea, care lucru anevoie este, sau, mai bine zis, cu neputinţă, pentru cei ce se rănesc însă spre dânsa, nu puţină pagubă le urmează. Iar dacă şi ea rănindu-se la întregimea trupului, va scăpa de mâinile vânătorilor, cu nimic mai puţin se primejduieşte. Că măcar şi de va lăsa săgeata şi se va duce, adică fata cu care din neluare-aminte s-a rănit, se va strica însă din pricina rănii, mai vârtos de o va lăsa neîngrijită, încât să se şi împută şi să putrezească, după glasul proorocului (cf. Psalm 37: 6).

17. Aşadar, pentru acestea, cine poate a le sluji lor pentru Dumnezeu şi neieşite pe dânsele a le face, însutită plată de la Dumnezeu va lua, mai mult decât cel ce miluieşte pe alţi săraci şi neputincioşi; aşijderea şi cel ce slujeşte monahilor celor săraci pentru Dumnezeu, mare şi necovârşită [de nimic] răsplătire de sus va avea. Că cel ce primeşte pe proroc în nume de proroc, plată de prooroc va lua (Matei 10: 41). Şi iarăşi: Cel ce va da de băut numai un pahar de apă rece în nume de ucenic nu-şi va pierde plata sa (Matei 10: 42).

18. Insă a lua aminte cu socoteală vrednic lucru este - a da la mănăstire, ori bărbătească ori femeiască, nu cele ce sunt spre răspândire, care trag spre griji şi spre tulburări pe cei ce voiesc a trăi după Dumnezeu; că aşa nu folosindu-i pe dânşii va fi, ci vătămându-i mai vârtos şi prea mult păgubindu-i.

19. Ci dator este ca cel ce voieşte a sluji la unii ca aceştia şi a-i odihni pe dânşii să dea lor cele ce le solesc lor stăruire nerăspândită către cele duhovniceşti, adică grâu, făină, legume, parale, haine, lână, in sau altceva de acest fel, câte de nevoie fiind la trebuinţă, căci aşa, dăruindu-le lor fără de osteneală, va creşte slujba cea spre Dumnezeu, netrăgându-i pe dânşii de la odihna şi grija întru Dânsul»".