I. Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni

1. [...] Era limpede tuturor că, mai presus de toate, sârguinţa acestui bărbat se vădea în cercetarea şi mângâierea celor în nevoie. întorcându-se oarecând Marele Grigorie din cetatea cea vecină, adică Comana, în cetatea sa, doi jidovi oarecare, ori spre câştig privind, ori şi oareşicare prihănire asupra bărbatului izvodind, ca pe unul ce cu lesnire socoteau că-1 pot amăgi, au pândit pe calea prin care acela voia să treacă. Unul dintre ei se întinse la marginea drumului prefăcându-se mort, iar celălalt făţărea suspinuri către cel ce zăcea. Şi, trecând Marele, striga zicând: "Moarte de năprasnă l-a cuprins pe ticălosul acesta, iar acum zace gol şi gătit pentru îngropare!" Aşa, cu prefăcute lacrimi, se ruga Marelui ca să nu-1 treacă cu vederea; şi jale oarecare arătând pentru pricina sărăciei, cerea aceluia să dea cea mai de pe urmă haină a sa ca să pună peste trup.

2. Acestea zicând acela şi unele ca acestea cerând, Sfântului nu i-a fost grijă de nimic: haina cu care era îmbrăcat punând-o peste cel ce zăcea, s-a ţinut mai departe de călătoria sa; iar după ce a trecut sfântul, cei ce s-au jucat cu acestea împotriva lui au venit întru sine: că, schimbând amăgitorul acela plânsul cel viclean, poruncea acum celui ce zăcea să se scoale, tare hohotind de bucurie pentru câştigul ce li se făcuse lor din amăgire.

3. însă celălalt deopotrivă era, neauzind nimic din cele zise; dar el, cu mai mare glas strigând, încă şi cu piciorul îmboldindu- 1, cel ce zăcea nu făcea nimic mai mult, nici glasul nu-1 auzea, nici îmboldirea nu o simţea, ci era asemenea, întins în acelaşi chip; căci era mort: într-adevăr, odată cu punerea hainei, în moarte s-a făcut, întru care se făţărnicea spre amăgirea Marelui; astfel că omul lui Dumnezeu nu a fost amăgit, ci, pentru pricina pentru care s-a dat de dânsul haina, întru aceasta să se facă lor trebuincioasă, care au luat-o.

4. însă nimeni să nu se mire dacă un lucru ca acesta, rod al credinţei şi puterii Marelui, pare a fi plin de jale, ci să privească către Apostolul Petru: că şi acela, nu numai prin cele ce la arătare bine le făcea cu puterea pe care o avea - prin singură umbra trupului vindecând patimile [suferinţele] bolnavilor -, ci şi prin Anania, cel ce defăima puterea care era în Apostol, pe care l-a osândit la moarte, ca, precum mi se pare mie, cu frica [de cele întâmplate] aceluia, tot cel plecat spre defăimare întru popor prin înfricoşata pildă mai înţelept să se facă, spre a nu cădea în cele asemenea, şi pilde ca acestea să-i fie spre povăţuire.

5. Deci cu cuviinţă era ca şi următorul lui Petru, pe cel ce s-a apucat a unelti înşelăciune împotriva Duhului, să-1 facă să adeverească minciuna, iar prin [cei doi] înşelători minciuna să o mute întru adevăr; cu dreptate, dar, pedepsirea celor ce li s-a părut că pot batjocori puterea Marelui s-a făcut altora pildă spre a nu cugeta spre înşelăciune, pentru care [putere] Dumnezeu Se face pârâş al celor ce îndrăznesc unele ca acestea.


II. A Sfântului Efrem

1. De se va afla om ostenicios şi de va iubi a se osteni mai mult în faptele bune, nimeni să nu-1 defaime pe dânsul, ci mai vârtos pe unii ca aceştia să-i primim: că lui Dumnezeu sunt plăcuţi, iar adunării trebuincioşi, şi să vă încredinţeze spre aceasta cele două tabere: a Jidovilor şi a celor de alt neam [Filistenilor], şi David luptându-se singur cu Goliath; încă şi cei ce au naufragiat, care s-au mântuit pentru dreptul care era împreună cu dânşii, precum este scris: Nu te teme, Pavele, înaintea Cezarului ţi se cade a sta; şi iată, ţi-a dăruit ţie Dumnezeu pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine (Fapte 27: 24).