I. Din viaţa Sfântului Antonie

1. Marele Antonie, de-a pururea cu nevoinţă multă şi întinsă îndeletnicindu-se - că întotdeauna postea, iar îmbrăcămintea pe dinlăuntru o avea de păr, iar pe dinafară de piele, pe care o a şi purtat până la sfârşit -, nici trupul a-1 scălda pentru tină nu suferea vreodată, nici picioarele a le spăla şi nici măcar simplu a le băga în apă nu voia, fără de mare nevoie; şi nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva vreodată pe dânsul în toată viaţa sa, de când s-a făcut monah, nici trupul său nu l-a văzut cineva vreodată gol.

2. Odată, şezând în munte, uitânduse în sus a văzut pe oarecine ridicându-se în văzduh şi multă bucurie făcându-se pentru toţi; şi, minunându-se şi fericindu-1 pe unul ca acela şi vrând a afla cine este acela, a auzit un glas zicând: "Acesta este sufletul lui Ammun, monahul cel din Nitria (acesta fusese pustnic până la bătrâneţe)".

3. Şi se zice că multe semne se făceau printr-însul, printre care şi acesta. Odinioară, trebuinţă făcându-se ca să treacă el râul Licos, pentru că era vremea când apele se revărsau [fluxului], l-a rugat pe Theodor care era împreună cu dânsul să se îndepărteze de dânsul, ca să nu-şi vadă unul altuia goliciunea atunci când vor înota; apoi, ducându-se Theodor, acum se ruşina a se vedea chiar şi pe sine gol; deci, cum se ruşina el şi se îngrijea, de năprasnă răpindu-se, a fost dus de acea parte.


II. Din povestirea Sfinţilor Părinţi celor ucişi în Sinai şi în Raith

1. După ce barbarii au ucis pe mulţi dintre sfinţi, străbătând pustia, au aflat un loc cu verdeaţă şi cu mulţi copaci împodobit, spre care îndată degrab au alergat.

2. Şi, apropiindu-se ei, au nimerit la o căscioară unde locuia un tânăr, a cărui mărime de suflet şi bărbăţie şi înşişi barbarilor s-a socotit vrednică de mirare: căci el n-a suferit să le arate nicio mănăstire ascunsă de ochii lor ca să scape de moarte (căci aceasta [scăparea] îi era făgăduită lui de barbari), nici a ieşit din căscioară, nici a dezbrăca haina nu s-a învoit, zicând: "A spune despre cineva care se ascunde, vânzare este, iar a asculta de orice voi fi silit să fac, este nebărbăţie şi moliciune a sufletului. Că celor ce se nevoiesc, zicea, mărime de suflet le trebuieşte, şi nu se cuvine a se pleca fricii sau îngrozirilor, chiar de ar aduce vreo mare primejdie; căci, dacă ne dăm unui obicei ca acesta, el ni se face drum spre căderi [tot] mai mari, iar spaima, odată ce s-a deprins a pune stăpânire, porunceşte a trece cu vederea şi mari bunătăţi, încă mai pe urmă a vinde şi blagocestia, adică atunci când frica de cele cumplite va afla socoteala împresurată prin spaimă.

3. Iar dacă acum, zice, voi scoate din socoteală de-sine-stăpânirea, cum oare, temânciu-mă de moarte năprasnică, nu mă voi pleca mai lesne a merge către păgânătate - mai vârtos de chinuri şi de tescuiri îngrozindu- mă - aşa obişnuindu-mă mai vârtos a cinsti nedurerea decât folosul?

4. Drept aceea, nu mai căutaţi acum a dobândi cele ce nădăjduiţi şi aşa nu pregetaţi a face cele ce voiţi. Că niciun loc din cele în care locuiesc iubitorii de Dumnezeu, măcar că le ştiu, nu vă voi arăta. Şi din uşă poruncind voi, eu nu voi ieşi, nici haina nu o voi dezbrăca, ca nu cumva, încă întru simţire fiind şi stăpân pe voire, să mă vadă cineva gol şi să-mi vadă trupul pe care nici ochii mei nu l-a văzut până acum. Iar după ce voi muri şi fără simţiri voi fi, să facă fiecare ce voieşte cu mine; căci astfel prihănirea va fi a cruzimii celor ce lucrează fărădelegea, şi nu a socotelii celui ce pătimeşte.

5. Deci înlăuntru voi muri, îmbrăcat, precum m-am hotărât, şi nu voi face ceva în afara socotelii vânzându-mă pe mine ca pe un rob; voi fi ucis în stadia în care m-am nevoit şi mormânt îmi va fi mie această căscioară, care, sudorile faptei bune mai-nainte primindu-le, acum va primi sângele vitejiei.

6. Nesuferind pierzătorii îndrăzneala vitejiei sufletului lui, prea iute s-au repezit asupra lui, încât l-au tăiat făcându-i atâtea răni câte încăpea trupul. Că fiecare, vrând să-şi astâmpere mânia sa, nu socotea izbândă din destul săbiile celor ce au apucat mai-nainte, de nu şi însuşi cu a sa mână străpungând cu sabia, aşa putea să-şi mângâie mânia.

7. Cei mai mulţi dintre ei l-au străpuns pe când el era deja mort, şi aşa s-au depărtat, turbându-se mânie că nu le-a ajuns lor trupşorul spre mai multă chinuire.


III. Din viata Sfântului Ioanichie cel Mare

1. La minunatul Ioanichie mers-a odinioară Eustratie, egumenul mănăstirii Avgara, împreună cu alţi oarecari şi, întru vorbire zăbovindu-se ei, un bărbat oarecare, Ilie cu numele, ce pustnicea în vecinătate împreună cu Sfântul, pe însuşi Marele şi pe cei ce au venit cu Eustratie îi ospăta.

2. Prihănind deşertăciunea vieţii şi prin cuvinte [argumente] vădind nestatornicia ei şi netemeinicia ei, dumnezeiescul Ioanichie îi îndemna de obşte pe aceia să se depărteze de cetăţi şi de sate, zicând că mai vârtos lui Ilie i se cuvine a face aceasta decât celorlalţi. Iar el a zis: "Fii încredinţat de aceasta, Părinte Ioanichie, că multă adeverire de aceasta ne dă pustietatea şi singurătatea din anii cei mulţi ce au trecut".

3. La două zile după ce sfântul a zis acestea, acelaşi monah, Ilie, apropiindu-se dânsul, a cerut blagoslovenie pentru boala ce se încuibase într-însul ca să se ducă la unul din satele ce izvorau ape fierbinţi. Deşi Sfântul n-a voit, acela stăruia cu cererea; însă mai pe urmă, plecându-se sfântul la neputinţa fratelui, 1-a slobozit să plece.

4. Apropiindu-se de acele locuri, Ilie abia dacă s-a putut apropia de faţa apelor celor fierbinţi, de unde a şi leşinat; însă a fost ridicat de unii ce au trecut din întâmplare pe acolo, care l-au culcat într-una din chiliile de lângă munte. Pe la miezul nopţii însă s-a depărtat de loc, atâta mulţumind pentru ostenelile nevoinţelor celor dinainte, încât, pentru pomenirea acestora, s-a căit amar pentru acest mai de pe urmă gând, de unde a şi simţit puţină oarece tămăduire a trupului.


IV. A Sfântului Efrem

1. Nu se cuvine călugărului a-şi spăla trupul sau picioarele cu împătimire, precum cei iubitori de dulceţi; că, precum aceia prin grijirea trupului şi a hainelor vânează dulceţile, tot aşa şi nevoitorul blagocestiei, prin cele potrivite, se oşteşte împotrivinduse celor potrivnici.


V. A lui Avva Isaia

1. De vei merge la vreun frate şi vei osteni pe drum, şi vei voi cu puţin untdelemn a te unge pentru osteneala căii, unge numai picioarele tale, sfiindu-te a le descoperi pe ele, iar trupul tău să nu-1 ungi, afară de nevoie sau de boală.

2. Iar şezând tu în chilie, de va veni frate străin la tine, asemenea fă-i şi lui, ungându- i picioarele lui, şi zi lui: "Fă dragoste şi ia puţin untdelemn şi unge-te cu el".

3. Şi de nu va voi să ia, pentru odihnă, nu-1 osteni pe dânsul; iar de este bătrân lucrător, sileşte-1 până se va unge peste tot.


VI. A Sfântului Diadoh

1. Nimeni n-ar putea zice că a merge la feredeu este lucru păcătos sau fără socoteală; însă a se înfrâna cineva depărtându-se de feredeu şi vitejesc lucru zic că este şi cu totul înţelept. Căci, dacă ne oprim de la baie, acea moleşeală îndulcitoare nu ne moleşeşte nici trupul, nici întru pomenirea neslăvitei goliciuni a lui Adam nu ne poate aduce, ca astfel şi de frunzele aceluia să ne îngrijim spre a ne acoperi a doua oară pricina ruşinii. Mai vârtos, ca cei ce cu puţin mai-nainte am sărit din pierzarea vieţii, datori suntem prin curăţenie să ne cinstim trupul nostru cu frumuseţea fecioriei.


VII. Din Pateric

1. Povestitu-ne-a nouă Avva Paladie acestea: "Odinioară, zicea, intrând în Alexandria împreună cu Avva Daniil pentru o trebuinţă, ne-am întâlnit cu un tânăr ieşind dintr-o baie unde se spălase. Şi, văzându-1 bătrânul, a oftat şi mi-a zis: «Vezi pe acest frate? Numele lui Dumnezeu se va huli din pricina lui. Dar să mergem după dânsul ca să vedem unde petrece».

2. Şi, urmându-i, am intrat după dânsul; şi, luându-1 pe dânsul bătrânul deosebi, i-a zis: «Frate, tânăr fiind tu şi sănătos, nu ti se cade a te îmbăia. Căci credemă, fiule, că pe mulţi sminteşti, nu numai pe mireni, ci şi pe călugări». Răspuns-a acela bătrânului: «Dacă încă aş plăcea oamenilor, nu aş fi robul lui Hristos (Gal. 1: 10). Dar şi scris este: Nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca (Luca 6: 37)». Atunci i-a făcut lui bătrânul metanie zicând: «Iartă-mă, pentru Domnul, căci ca un om am greşit». Iar după ce am ieşit de acolo, i-am zis stareţului: «Nu cumva fratele e bolnav, şi pentru aceasta se îmbăiază, şi astfel nu se poate socoti sub osândă?»

3. Iar stareţul, oftând şi lăcrimând, a zis: «Să te încredinţeze pe tine adevărul, frate, căci am văzut mai mult de cincizeci de draci înconjurându-1 pe dânsul şi turnând peste el noroi puturos, şi o arăpoaică şezând pe umărul lui şi sărutându-1, şi altă arăpoaică înaintea lui batjocorindu-1 şi învăţându-1 cele neruşinate, şi dracii împrejur urmândui şi bucurându-se de dânsul; iar pe sfântul înger nu l-am văzut nici aproape, nici departe de dânsul. Drept aceea, de aici socotesc că este plin de toată scârnava lucrare.

4. Iar cea zisă o mărturisesc şi hainele lui, care sunt de piele, moi şi netede, încă şi petrecerea lui e fără de ruşine în mijlocul cetăţii acesteia, întru care şi cei ce au îmbătrânit în nevoinţă intrând pentru oarecari trebuinţe de nevoie, îndată se grăbesc să iasă, ca să nu pătimească vreo vătămare sufletească.

5. încă şi într-alt fel: de n-ar fi fost acesta iubitor de sine, şi iubitor de dulceţi, şi iubitor de curvie, nu s-ar fi dezgolit pe sine fără de ruşine în feredeu, nici i-ar fi văzut pe ceilalţi goi, precum au hotărât Sfinţii Părinţii noştri Antonie, Pahomie, Ammun şi Serapion şi ceilalţi Purtători de Dumnezeu Părinţi, anume ca nimeni dintre călugări fără de mare nevoie sau boală să se dezgolească. Că şi ei, vrând a trece râuri pentru o oarecare trebuinţă de nevoie, nefiind luntre şi a se dezgoli nesuferind, pentru că se ruşinau de sfântul înger care urma lor şi de soarele ce lumina, măcar că de oameni nu se vedeau, rugau pe Dumnezeu şi treceau pe sub cer, Iubitorul de oameni şi Atotputernicul Dumnezeu deodată primind cererea lor cea dreaptă şi plină de cucernicie, cu preaslăvire plinind-o şi cu lucrul săvârşind-o». Acestea zicându-le mie, bătrânul a tăcut.

6. După ce ne-am întors noi în Schit, n-au trecut multe zile şi au venit nişte fraţi din Alexandria, care au povestit că fratele cutare, care era preot (căci fusese hirotonit) vieţuind în biserica Sfântului Isidor, acela, după ce cu puţin mai-nainte venise din Constantinopol (acesta adică era fratele despre care vorbise bătrânul), s-a aflat că curvise cu femeia Selenariului, dar, prinzânduse de slugile aceluia şi de vecini, i-au tăiat amândouă boaşele împreună cu mădularul [scârbavnic al] trupului, iar după tăiere, trăind încă trei zile, s-a săvârşit, făcându-se ruşine şi ocară tuturor monahilor.

7. Iar eu, auzind aceasta, sculândumă, m-am dus la Avva Daniil şi i-am povestit lui întâmplările; şi, auzind bătrânul, a lăcrimat şi a zis: «Pedeapsă celui mândru e căderea». Şi a însemnat bătrânul că, de nu ar fi bolit acela cu mândria şi ar fi primit sfătuirea lui, nu ar fi pătimit una ca aceasta. Din căderea aceluia să se pedepsească [să ia pildă de învăţătură] şi ceilalţi mândri şi să se înveţe a se abate de la o prăpastie ca aceea".


VIII. A Sfântului Efrem

1. Spune-mi, iubite frate, pentru ce speli obrazul tău cu apă? Negreşit ca să placi aproapelui tău; iar din aceasta arătat este că n-ai scuipat ţdispreţuit] patimile trupului tău, ci încă eşti robit întru dânsele.

2. Deci, de voieşti a spăla faţa ta, spal-o cu lacrimi şi o scaldă cu plânsul, ca să strălucească cu slavă înaintea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor îngeri; că, spălând faţa cu lacrimi, este frumuseţe neveştejită.

3. Dar, cu toate acestea, îmi vei zice că te ruşinezi de întinarea feţei tale; dar să ştii că tina picioarelor şi a feţei tale, unită cu o inimă curată, mai mult decât soarele va străluci între Dumnezeu şi între Sfintele Puteri.