I. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Către călugăriţele cele ce se adunau, Sfânta Singlitichia zicea: "Se cade nouă ca împotriva vrăjmaşilor a ne întrarma în tot chipul; că şi din cele din afară năvălesc, şi din cele dinlăuntru bat război. Şi precum corabia uneori de valurile cele din afară se cufundă, iar alteori sub apa cea dinlăuntru ajunge, tot aşa şi sufletul, uneori adică se primejduieşte din pândirile duhurilor celor din afară, iar alteori cedează prin gândurile cele dinlăuntru. Deci se cuvine a pândi năvălirile duhurilor celor din afară şi a urmări răutăţile cele prin gândurile cele dinlăuntru, dar mai vârtos spre gânduri a priveghea, căci adeseori stau asupra şi, pe ascuns, fără de veste, în pierzare trimit.

2. Că la valurile cele dinafară, de multe ori, strigând corăbierii, se face izbăvire prin corăbiile cele din apropiere, iar apa [ce pătrunde printr-o spărtură a] corăbiei, poate că, dormind marinarii, chiar dacă nu este furtună, lesne poate cufunda corabia. Deci se cuvine a arăta mai ostenicioasă luare- aminte către gânduri, că vrăjmaşul, ca pe o casă voind a surpa sufletul, sau din temelie face răsturnarea lui, sau, de la acoperământ începând, îl strică apoi pe tot, sau pe ferestre intrând, întâi pe stăpânul casei îl leagă şi aşa le ia în mână pe toate. Deci temelia stă în faptele cele bune, iar acoperământul este credinţa, iar ferestrele sunt simţurile, iar vrăjmaşul prin toate se osteneşte.

3. Pentru aceea cu mulţi ochi se cuvine a fi cel ce voieşte a se mântui; în viaţa de acum nu suntem slobozi de griji, că zice Scriptura: Celui ce i se pare că stă, să ia seama să nu cadă (I Cor. 10:12). Că marea este viaţa noastră şi unele părţi ale ei sunt pietroase, iar altele şi pline de fiare, iar altele sunt liniştite, şi nu aşa de învolburate. Noi [monahii] părem că înotăm [navigam] în părţile cele liniştite, iar mirenii întru cele primejdioase: şi noi adică înotăm ziua, de Soarele dreptăţii povăţuindu-ne, iar aceia noaptea, de necunoştinţă fiind traşi. Dar e cu putinţă de multe ori ca mireanul, întru întuneric şi întru furtună fiind, să-şi mântuiască corabia sa strigând către Dumnezeu şi priveghind, iar noi, în linişte fiind, de lenevire să ne scufundăm, lăsând cârma dreptăţii. Deci, să ia seama cei ce stau ca să nu cadă, că cel ce a căzut o grijă are - să se scoale, iar cei ce stau să ia seama să nu cadă.


II. Din Pateric

1. Avva Visarion, atunci când era să moară, zicea: "Dator este călugărul să fie ca heruvimii şi ca serafimii - peste tot numai ochi".

2. Zis-a Avva Pimen: "Nu avem trebuinţă de altceva fără decât de inimă trează". '

3. Zis-a iarăşi: "Răutatea vrăjmaşilor dinapoia lor este ascunsă".

4. Acelaşi a zis: "A întrebat un frate pe Avva Simon zicând: «Dacă ies din chilia mea şi aflu pe fratele meu risipindu-se, iar eu mă risipesc împreună cu el, şi dacă îl aflu râzând, râd împreună cu el, când intru în chilia mea nu sunt lăsat să am odihnă». Zis-a lui bătrânul: «Dacă ieşi din chilia ta şi afli pe cei ce râd, voieşti să râzi cu ei? Iar cu cei ce vorbesc, împreună vrei să vorbeşti? Iar când te întorci în chilia ta mai vrei să şi te afli pe sine precum erai? Păzeşte deci păzirea înlăuntrul chiliei, păzeşte păzirea şi în afară»".

5. Mers-a unul din bătrâni la alt bătrân şi, vorbind ei, a zis unul: "Eu am murit lumii". Zis-a lui celălalt: "Nu îndrăzni ţie înşuţi, frate, până când vei ieşi din trup, că, de zici tu că ai murit, Satana nu a murit".

6. Unui bărbat sfânt, în ceasul în care era să se săvârşească, stând Satana înainte, i-a zis: "Tu mi-ai scăpat!" Şi, răspunzând bătrânul, a zis: "De-am scăpat, încă nu ştiu".

7. Avva Agathon, vrând a se săvârşi, a petrecut trei zile având ochii deschişi, şi l-au mişcat pe dânsul fraţii zicând: "Avva Agathon, unde eşti?" Iar el a zis: "Stau înaintea judecăţii lui Dumnezeu". întrebatu-l-au pe dânsul fraţii: "Au şi tu te temi, Părinte?" Răspuns-a lor bătrânul: "Eu după putere am împlinit poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt, de unde ştiu dacă a plăcut lucrul meu lui Dumnezeu?" Zis-au lui fraţii: "Nu eşti nădăjduindu-te spre lucrul tău, că este după Dumnezeu?" Zis-a bătrânul: "Nu mă încumet, până nu voi întâmpina pe Dumnezeu, că una este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor". Iar după ce au voit să-1 întrebe şi alt cuvânt, le-a zis lor: "Faceţi dragoste, nu grăiţi acum cu mine, că mă îndeletnicesc". Şi aşa s-a săvârşit întru bucurie, că-1 vedeau pe dânsul înălţându-se cu bucurie, în acelaşi fel în care cineva îmbrăţişează pe prietenii şi pe iubiţii săi.

8. Odinioară, mergând Avva Macarie în pustia cea prea adâncă, 1-a întâmpinat pe dânsul oarecine foarte bătrân, încărcat şi înfăşurat peste tot trupul cu multe vase; şi era în fiecare vas câte o pană; iar toate acelea le purta în loc de îmbrăcăminte. Deci, pe acesta văzându-1 Avva Macarie, se opri în loc; iar acela 1-a întrebat pe dânsul: "Ce faci aici, rătăcind prin pustia aceasta?" Iar el a răspuns: "Voiesc a afla pe Dumnezeu, fugind de înşelăciune. Dar tu cine eşti, bătrâne, spune-mi mie? Că portul tău îl văd străin de cele obişnuite ale oamenilor. Şi ce sunt acestea care te cuprind pe tine?"

Iar el, de Dumnezeiasca putere fiind silit în chip nevăzut, deşi nevrând, a mărturisit însă zicând: "Eu sunt cel pe care îl numiţi Satana şi Diavolul, iar acestea care mă cuprind pe mine sunt cele cu care, pe oameni amăgindu-i, îi trag către sine; şi asupra a toată partea şi mădularul amăgire potrivită aduc fiecăruia; şi cu penele poftelor mişc inimile acestora şi, răsturnând pe cei ce se pleacă mie, mă veselesc de căderea lor, care de mine sunt biruiţi".

Auzind Avva Macarie şi îndrăznind, a zis către dânsul: "Dacă Hristos pe tine te dădu spre jucărie robilor Săi, cum încă te mai făleşti cu unele ca acestea? Tâlcuieştemi dar câte una din puterea ce le au farmecele; că pentru aceasta te-ai făcut arătat, ca să ne învăţăm [aflăm de] vrăjitoriile tale cele în multe chipuri şi să nu ne învoim cu socoteala ta".

Iar el a zis: "Spune-voi ţie, chiar şi nevrând, a mea meşteşugire. Că Cel ce te-a gătit pe tine a vedea acestea, Acela şi pe mine spre a spune ţie despre acestea mă sileşte. Deci înţelege pricina fiecărui vas: de voi afla pe cineva neîncetat cugetând în Legea Domnului, mă apuc a-1 opri, ungându- 1 din vasul cel de la capul meu, durere de cap pricinuindu-i lui. Iar pe cel ce voieşte a priveghea întru laude şi rugăciuni, luând din vasul care este la sprâncenele mele şi cu pana ungându-1, îl trag întru dormitare şi a adormi îl silesc. Iar vasele cele ce le port la urechi, spre neascultare sunt gătite şi prin acestea îi plec pe cei ce voiesc a se mântui să nu asculte cuvântul adevărului. Iar din cele ce sunt la nările mele, cu miruri de bun miros pe tineri spre curvie îi pornesc. Iar cu farmecele cele ce sunt gătite la gură, îi amăgesc pe nevoitori prin dulceaţa bucatelor şi îmbuibarea pântecelui spre a face ce voiesc eu, trimiţându-le lor şi felul clevetirii şi al grăirii celei scârnave, care, şi primind seminţele, întru mulţime de graiuri iubite mie le lucrează pe acestea.

Iar din vasele cele de la grumazul meu, pe cei ce după fapta bună vieţuiesc, cu mândria ungându-i, întru înalta-cugetare îi ridic şi aşa îi surp pe dânşii în pierzare, şi pe alţii întru plăcerea şi slava omenească îi plec a se turba şi, cu acestea legându-i, departe de la Dumnezeu îi duc. Iar cele ce le vezi la pieptul meu sunt vase ale gândurilor mele, dintru care, adăpând inimile, cu a mea beţie a relei-credinţe [păgânătăţii] întunec socotelile cele bine-credincioase ale celor ce vor să-şi aducă aminte de cele viitoare, iar pomenirea acelora o ating cu uitarea. Iar vasele cele ce sunt la pântecele meu pline sunt de nesimţire, prin care fără de cuvântare [în chip iraţional] şi dobitoceşte a trăi pe oameni îi gătesc.

Iar cele ce sunt sub pântecele meu îi zădăresc pe aceia către amestecări păgâneşti şi neastâmpărări şi înverşunări. Iar cele din mâinile mele spre slujirea pizmelor şi a uciderilor îmi sunt răpite. Iar cele spânzurate la spate şi la umere sunt întuneric ale jefuirilor mele, prin care cu tărie vrăjmăşesc pe cei ce se ispitesc a se oşti cu mine; şi, făcând pândiri dinapoi, izbesc pe cei ce se nădăjduiesc spre stăpânia lor Iar cele ce sunt spânzurate la coaste şi până la picioarele mele, curse sunt, şi felurite laţuri mult împleticite, dintru care, stropind, tulbur căile celor drepţi şi îi împiedic pe dânşii a umbla pe drumul blagocestiei, trăgându-i pe ei a păşi în calea mea; că în mijlocul căilor vieţii şi ale morţii şezând, îi împuternicesc pe dânşii să pornească în călătoria mea, întru care cei ce se abat se leapădă cu totul de calea adevărului; tu însă nu ai voit să mă asculţi nici măcar o dată ca să am şi eu puţină mângâiere, ci, apropiindu-mă eu de tine, tu mă arzi totdeauna, ca unul care ai asupră-ţi armă tare; pentru aceea acum mă grăbesc a fugi către robii mei, că tu şi cei împreună cu tine aveţi Stăpân bun, Care cu blândeţe vorbeşte cu voi şi vă păzeşte^pe voi ca pe nişte fii ai Lui.

Acestea auzind bătrânul cel sfânt, şi-a făcut cruce zicând: "Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce te dă pe tine celor ce nădăjduiesc în El, spre ruşinea ta, Care şi pe mine să mă păzească desăvârşit de a ta înşelăciune, şi pe toţi cei ce-L cheamă pe Dânsul; iar pe tine să te strice, izgonindu-te departe de la noi". Acestea zicând el, acela s-a făcut nevăzut într-un nor de fum ca de foc, iar Avva Macarie, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa bucurându-se.

9. Se spunea despre un stareţ că s-a rugat lui Dumnezeu ca să poată vedea pe draci şi i s-a descoperit lui zicându-i-se: "Nu ai trebuinţă să-i vezi pe dânşii". Iar stareţul se ruga zicând: "Doamne, puternic eşti a mă acoperi cu mâna Ta". Şi Dumnezeu i-a descoperit pe aceia ochilor lui, şi a văzut că înconjură pe om precum albinele, scrâşnind spre dânsul dinţii lor, iar îngerul Domnului îi certa pe ei.

10. Zis-a Avva Isaia: "Mă asemăn păsării legate la picior de un copil, pe care, de o va slăbi puţin din sfoară, îndată zboară, socotind că s-a slobozit; dar, dacă copilul trage de sfoară, o aduce înapoi jos. Tot aşa mă văd şi eu pe sine, şi aceasta o zic: că nu trebuie a fi cineva fără de grijă până la cea mai de pe urmă suflare, din pricina răutăţii vrăjmaşului cea de multe feluri".

11. Zis-a iarăşi: "De ar face omul puteri mari şi tămăduiri şi de ar avea toată cunoştinţa şi ar învia şi morţii, de a căzut în păcat, nu poate fi fără de grijă, că sub pocăinţă este. Deci să facem după puterea noastră, fraţilor, şi să ne aruncăm pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi bunătatea lui Dumnezeu ne va milui pe noi, şi ne va trimite nouă putere a ne dezbrăca de greutatea patimilor celor necurate, că vrăjmaşul nostru nu se linişteşte, în tot chipul vânându-ne pe noi, vrând a răpi sufletele noastre; dar Domnul nostru Iisus este cu noi, certându-1 pe dânsul prin sfintele Lui porunci, de le vom păzi pe ele.

Fericit este omul cel ce întru cunoştinţă se roagă pentru lăsarea păcatelor sale şi vai celor ce cheltuiesc vremea lor întru lenevire, că au gândit că nu sunt păcătoşi, călcând pe a lor conştiinţă, nevoind a fi îmboldiţi de dânsa, ne [re] cunoscând că nu este lucru ce poate fi socotit mic, chiar de ar părea a fi astfel.

Că, precum plugarului care, din toată sămânţa ce a semănat, nu i-a rodit nimic zadarnică i se face toată lucrarea, căruia îi şi pare rău pentru osteneala sa pentru că nu a rodit, tot aşa şi omul, de va cunoaşte toate tainele şi toată cunoştinţa, şi va face puteri multe şi tămăduiri, şi în multe feluri de rele- pătimiri de s-ar afla, şi gol chiar şi de îmbrăcăminte, [totuşi] încă sub frică se află, iar dacă osteneala sa nu rodeşte, nu poate îndrăzni [a se încrede] în conştiinţa sa; că încă are pe vrăjmaşi, pe pânditori şi pe vânători, până când va ajunge în dragoste; că atunci va auzi că dragostea niciodată nu cade, ci toate le crede, le nădăjduieşte şi le rabdă; deci, dacă cel ce are frica lui Dumnezeu se nevoieşte cu toată puterea sa a face reauapătimire şi aşa a petrece în păzire neîncetată, atunci se va afla pe sine nevrednic a zice din gura sa [până] şi numele lui Dumnezeu.

12. Zis-a acelaşi: "Frate, atâta cât eşti în trup, nu slobozi inima ta [nepăzită], că, precum omul nu poate să nădăjduiască în rodul său ce răsare în ţarina lui - că nu ştie ce se poate întâmpla înainte de a se încuia în jitniţele sale -, tot aşa nu poate slobozi inima sa atâta cât are suflare în nasul său; că, până când este sub trupul cel viu şi supus neputinţelor, omul nu ştie ce patimă [suferinţă] îl va întâmpina până la suflarea cea mai de pe urmă, tot aşa şi cu sufletul, nu poate fi fără de grijă, întrucât este în locul vrăjmaşilor săi, adică în viata aceasta de acum, ci se cuvine totdeauna a striga către Dumnezeu pentru ajutorul şi mila Lui.

Fraţilor, se cade ca şi voi, cei duhovniceşti, şi în sporire fiind, să vă păziţi şi în cele subţiri şi puţine până la suflarea cea mai de pe urmă, că zice: Cel ce defăima pe cele mici, câte puţin va cădea (Sirah 19:1), şi să nu zici «Cum poate să cadă cel duhovnicesc? Căci, petrecând aşa, nu cade», iar când puţin din cele potrivnice va primi, şi spre acela va rămâne nepocăit, însuşi acel mic, zăbovind şi crescând, nu suferă a fi orfan şi fără de rudenii, ci-1 trage către înrudirea cu sine, ca cu o funie prin prieteşugul cel lung silniceşte târându- 1. Iar dacă se va lupta prin rugăciune şi o va tăia, va rămâne întru măsurile [sporirii] sale de dinainte - rămânând însă lipsit de nepătimirea ce era la dânsul - pe atâta pe cât a petrecut pătimirea răului cel întâmplat înainte. Iar dacă, înfricoşându-se şi cedând, va fi dus până în sfârşit prin întinderea [puterea] celui ce ţine războiul, şi osteneala rugăciunii lui o va scurta, de nevoie este a se amăgi şi de alte patimi.

Şi aşa, de moştenirea fiecăreia, câte puţin fiind târât, din obiceiul cel bun, după măsura depărtării, se depărtează şi dumnezeiescul ajutor, iar de acolo, de sila [obiceiurilor pătimaşe] celor ce au apucat mai-nainte, dus va fi înainte întru şi mai mari răutăţi, chiar şi fără a voi el.

Greşalele cele mici Diavolul le face de puţin preţ, căci altfel nu poate aduce pe om spre cele mai mari. Cele rele, una prin alta, primesc putere - precum şi cele bune, unele prin altele, cresc - şi pe cel vinovat de ele spre cele dinainte mai mult îl îndeamnă.


III. A lui Paladie

1. Oarecare monah era locuind în pustia cea mai dinlăuntru, foarte iubitor de linişte fiind; acesta o lucrare avea totdeauna, adică în rugăciuni şi în cântări şi în vederile minţii a se îndeletnici totdeauna, încă şi de multe descoperiri s-a învrednicit, uneori deştept, iar alteori în somn; pe scurt fie zis, acesta păşea pe urmele vieţii celei nemuritoare şi fără de trup; nu se îngrijea nicidecum de hrană, nici de chivernisirea trupului, ci, de când din lume s-a ridicat şi în pustie a locuit, pe cele ale lui o dată pentru totdeauna lui Dumnezeu le-a lăsat şi, umplându-se de nădejdea cea întru Dumnezeu, de cele trupeşti nicio grijă nu făcea.

2. Deci, pentru o credinţă vârtoasă ca aceasta răsplătindu-i Dumnezeu, îi dădea lui la două sau trei zile pâine prin înger, pe care, atunci când simţea trebuinţa trupului, nevoitorul o şi afla intrând în peşteră; şi, mulţumind Stăpânului, îşi împlinea trebuinţa trupului. Apoi iarăşi cu Dumnezeieştile laude şi rugăciuni şi vederi se îndulcea, fără de îndoială tinându-se de acestea, întru acestea răsfăţându-se şi veselindu-se pururea. Şi aşa în toate zilele înflorea în cele duhovniceşti şi sporea în dragostea şi îndrăznirea cea către Dumnezeu, şi, cum s-ar zice, iată, ca în mâini având odihna cea bună, aşa se afla.

3. De aici însă îndrăznind luişi şi de la a fi silitor slăbind puţin câte puţin în nădejdea nepătimirii sale, a gustat din bântuiala diavolească, de care desăvârşit s-ar fi biruit şi s-ar fi surpat cu cădere vestită de nu degrab i-ar fi ajutat lui Dumnezeu, Cel neasemănat întru milă.

4. Că acesta, îndrăznind vieţuirii sale şi părându-i lui a fi mai presus de mulţi alţii, ca cel ce s-a învrednicit de unele ca acestea şi ca cel ce a îmbătrânit în nevoinţă, şi iată, cum s-ar zice, la bătrâneţe ajungând, întâi adică s-a făcut într-o mică oareşicare trândăvie, [care aşa de subţire era] că nici nu o simţea, apoi şi întru una şi mai mare a sporit, încât întru desăvârşită simţire a acesteia a căzut: căci acum mai pregetător se scula din somn spre obişnuitele laude şi rugăciuni, iar rugăciunea nu mai era aşa întinsă şi nerisipită, iar trupul mai multă odihnă poftea, iar mintea începuse a se povârni în jos şi împrăştieri ale gândurilor pătimea.

5. După acestea, încă şi necuvioşie oarecare întru cele ascunse ale sufletului se ivea, însă obiceiul lui cel spre cele bune degrab depărta mintea de la aceasta, pe care [minte] o trăgea cu totul spre cele Dumnezeieşti.

6. Deci, odată ce nevoitorul pe cele mici nu le lepăda, nici spre tămăduirea răului nu se trezvea - poate ca pe un lucru mic defăimându-1 pe dânsul, nesocotind că trecerile cu vederea mult vatămă sârguinţa nevoitorilor -, răutatea lua creştere întru dânsul, iar necuvioasele gânduri mai adesea la dânsul năvăleau şi aşa cu anevoie de dânsele se izbăvea; iată însă că şi văpaia poftei se aprinse înlăuntrul lui şi inima o înfierbânta.

7. Deci a început nevoitorul a se supune patimii, iar spurcatele gânduri biruiau mintea lui şi în lume o ducea pe dânsa; el însă se abătea din nou sprijinindu-se pe obişnuita laudă şi rugăciune; apoi, intrând în peşteră, a aflat din nou pâinea pusă înainte, însă nu curată ca mai-nainte, ci ca de şoareci roasă, mucedă şi negrijită; şi, mirându- se de aceasta, a suspinat şi s-a făcut trist, însă a mâncat şi s-a întărit. De acum sosi a treia noapte după începerea răului, iar războiul se înverşuna şi mai mult, iar pofta mai iute îl învăpăia, gândurile arătându-i parcă că o femeie era de fată stând alături de el. Cu toate acestea, sculându-se după obicei, spre laude şi rugăciune s-a pornit, încă nu curate avându-şi pomenirile [cele bune], căci, adeseori întorcându-se [cu gândul] încolo şi- . ncoace, cu mintea se robea.

8. Astfel trecând ziua aceea, seara s-a întors, iar el avea trebuinţă de pâine, pe care a şi aflat-o în locul cel obişnuit, dar netrebnică cu totul, şi ca de câini şi de şoareci roasă, şi, osebit de ea, miezuri oarecare, rămăşiţe ale roaderii. Atunci, greu cu totul căzându-i aceasta, a suspinat şi a plâns, dar nu din destul şi nu atât cât pentru a-şi tăia necuvioşia, şi a mâncat nu pe cât voia [obişnuia], ci numai câteva fărâme; iar după ce a venit să se odihnească, nu era cu putinţă să afle odihnă, ci, gândurile de pretutindeni înconjurându- 1, îndată, robit, l-au dus în lume. Deci sculându- se a mers spre lume prin pustie călătorind noaptea; umblând dar toată noaptea şi a doua zi, după ce de lume încă departe era, lua seama în toate părţile şi împrejur se uita, doar-doar de va vedea undeva vreo mănăstire, unde, intrând, să se odihnească.

9. Şi, zărind o sihăstrioară de fraţi, s-a apropiat de dânsa, şi primit a fost de dânşii cu bucurie; căci, ca pe un bun părinte văzându-1 fraţii pe dânsul, întâi adică au spălat picioarele lui, care, după atâta vreme, era foarte întinate. Apoi, rugându-se şi masă punând, îl rugau să guste din cele ce se aflau, iar el a mâncat şi aşa pe sine din destul s-a întărit.

10. Apoi fraţii l-au rugat pe dânsul ca să le spună cuvânt de mântuire, şi cu cel fel de meşteşug se pot mântui de cursele Diavolului, şi cum vor putea birui gândurile cele urâte; iar bătrânul mult i-a sfătuit pe dânşii despre nevoinţă şi despre lupta gândurilor, adăugând că se cade ca cei ce se nevoiesc cu osârdie întru osteneli a răbda cu nădejdea bunătăţilor ce vor să fie şi a îndulcirii cei din ceruri, întru care, nu după mult timp se vor muta.

11. Iar contenind din sfătuire şi puţin întru sine venind, socotea cum că, pe alţii sfătuind, însuşi nesfătuit a rămas. Şi, recunoscându- şi biruirea sa, sculându-se de-a fuga spre pustie iarăşi se ducea şi, în peştera cea mai dinainte venind, şi-a aşternut luişi sac şi cenuşă şi aşa zăcea suspinând dintru adânc şi pe păcat plângându-1.

12. Şi aşa plângând şi lui Dumnezeu mărturisindu-se, cerea iertăciune; şi nu s-a sculat de jos, nici de suspinuri şi de tânguiri n-a contenit până când, slăbind şi de somn fiind tras, a auzit în vis glas de înger zicând către dânsul: "A primit Dumnezeu pocăinţa ta şi te-a miluit. Şi ia aminte de aici înainte ca să nu te amăgeşti: că vor veni fraţii pe care i-ai sfătuit, rugându-se ţie, şi-ţi vor aduce blagoslovenii, pe care, primindu-le, să te împărtăşeşti de ele împreună cu dânşii. Iar pâine, de aici înainte, de la ei să primeşti, pentru care mulţumeşte totdeauna lui Dumnezeu".

13. De atunci, toate vremea vieţii lui a petrecut-o plângându-se pe sine, păgubit de acea dumnezeiască masă.


IV. A Sfântului Maxim

1. Abate-te de la rău şi fă bine (Psalm 33:15), adică luptă pe vrăjmaşul ca să micşorezi patimile, şi iarăşi oşteşte-te, ca să câştigi fapte bune; şi apoi trezveşte-te ca să le păzeşti. Aceasta însemnează şi aceea: a lucra şi a păzi (Fac. 2:15).

2. Un monah mai tânăr, locuind nu prea departe de Avva Antonie, zărind pe oarecare bătrâni mergând la Avva Antonie şi văzându-i cum că erau obosiţi de drum, a poruncit unor asini ca să-i ajute; care, ascultându- 1, au venit şi au purtat pe bătrâni şi i-au dus la Avva Antonie; iar bătrânii au vestit lui Avva Antonie semnul pe care 1-a făcut spre dânşii tânărul acela. Şi le-a zis lor Avva Antonie: "Mie, monahul acesta mi se aseamănă cu o corabie plină de bunătăţi, despre care nu ştiu dacă va ajunge şi în liman".

Şi, trecând puţină vreme, şezând Avva Antonie, a început îndată a plânge şi a se tângui şi a-şi smulge părul. Şi, văzându- 1 ucenicii lui, apropiindu-se, îl întrebau: "Ce a fost de te tânguieşti aşa cu amar?" Şi le-a răspuns lor stareţul: "Un mare stâlp al Bisericii a căzut acum (şi zicea de călugărul acela tânăr), dar duceţi-vă la dânsul şi vedeţi ce a fost cu el". Iar ei s-au dus şi l-au aflat pe dânsul şezând pe rogojină şi plângând păcatul pe care îl făcuse. Şi, văzând pe ucenicii stareţului, le zicea lor: "Spuneţi stareţului să se roage lui Dumnezeu ca numai zece zile să-mi dea răgaz şi nădăjduiesc că voi da răspuns". Şi, ducându-se fraţii, după cinci zile el s-a săvârşit.

3. Zis-a Avva Visarion: "Când ne smerim, să luăm aminte ca nu cumva, bucurie străină intrând, să ne lăudăm; sau inima să o slobozim [nepăzită], şi aşa să ne dăm războiului; că nu de puţine ori Dumnezeu, pentru neputinţele noastre, face milă cu noi şi opreşte pe Satana de la noi; iar noi, dacă nu ne vom griji de frica cea întru Dânsul şi luarea-aminte o vom lepăda, îndată iarăşi în ispite ne dăm".