I. A Sfântului Isaac Sirul

1. Este o nădejde spre Dumnezeu prin credinţa cea din inimă, care adevărată este, căci cu dreaptă-socoteală şi cu cunoştinţă se face; şi este altuia una osebită, din nepricepere şi lenevie făcându-se, care mincinoasă este.

2. Că omul cel ce nicidecum nu-şi face grijă pentru lucrurile cele stricăcioase, ci cu toate ale lui se pune pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi toată îndeletnicirea şi sârguinţa întru slujirea şi buna-plăcere a Lui de-a pururea arătând-o noaptea şi ziua, şi, pentru aceasta, nepăsându-i lui a-şi găti nici cele spre trebuinţa trupului, acesta bine şi cu iscusinţă nădăjduieşte spre Domnul că El va găti lui cele de trebuinţă.

3. Căci cu dreptate este şi pentru Dumnezeu a arăta spre unul ca acesta toată sârguinţa, ca să-i dăruiască fără de osteneală cele de trebuinţă, ca la o slugă credincioasă, care păzeşte porunca-I ce zice: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 33).

4. Că celui ce aşa cu totul s-a afierosit pe sine întru slujba lui Dumnezeu, toată lumea ca o slujnică îi dă lui [toate] de-a gata, şi voii lui se supune, şi cuvintelor lui slujeşte, ca unui stăpân întru toate plecându-i-se.

5. Iar ca să nu cadă unul ca acesta dinspre starea înaintea lui Dumnezeu şi din cea către Dânsul neîncetată vorbire şi plecare - de care singură necurmat îngrijindu-se, de nimic altceva nicidecum nu suferă a se îngriji -, cu cuviinţă este ca toată zidirea să-i slujească lui şi fără de osteneală şi fără de grijă să-i dea lui cele de trebuinţă, plecânduse la poruncile Stăpânului Celui de obşte, Care, pe cei ce curat îi slujesc Lui, hrană ca unor păsări fără de osteneală şi fără de grijă le dă.

6. Deci bună şi după socoteală este nădejdea unuia ca acesta şi nu este cu putinţă pentru cel ce stă într-însa să nu ia ceea ce nădăjduieşte.

7. Iar dacă cineva încă de pământ şi în împătimirea celor pământeşti are mintea pironită, şi ţărână mănâncă împreună cu şarpele, şi la risipiri şi la robii ale inimii, poate încă şi la cuvântări deşarte dat se face, întinzând picioarele sale la nelucrare, zicând şi că "cred lui Dumnezeu că îmi va da mie cele de trebuinţă", unul ca acesta va auzi negreşit pe Dumnezeu zicându-i acestea prin proorocul: Te apropii de Mine cu gura, iar inima ta departe este de la Mine, şi voieşti a te învăţa căile Mele, cerând judecată şi dreptate, de ca şi cum ai făcut dreptate, şi n-ai părăsit dreptăţile Mele (Is. 29: 13-14; 58: 2). Aşijderea şi fratele lui Dumnezeu Iacov va zice către dânsul: De crezi lui Dumnezeu, bine faci, dar şi dracii cred şi se cutremură; şi credinţa are trebuinţă de lucrare, iar fără de lucrare moartă este (Iac. 2: 17-20).

8. Nu te amăgi, nebunule, înaintemergători sunt osteneala şi sudoarea cea pentru Dumnezeu, care sunt întru lucrarea faptelor bune, ale nădejdii spre Dumnezeu; deci şi tu, de crezi că Dumnezeu poartă grijă de zidirile Sale, şi puternic este întru toate, arată dar şi lucrare cuviincioasă credinţei tale, şi atunci vei avea pe Dumnezeu ascultându- te pe tine, şi dăruirea tuturor celor de care ai trebuinţă ti-o va tie, încă şi din toată primejdia şi vătămarea şi necazul te va scoate pe tine. Acestea şi unele ca acestea le săvârşeşte purtarea de grijă cea de obşte a lui Dumnezeu.

9. Iar tuturor celorlalţi oameni Dumnezeu le-a poruncit pe cele ale lor înşişi cu socoteală a le chivernisi, iar cu Pronia lui Dumnezeu să amestece cunoştinţa pe care o au luat de la Dânsul.

10. însă cel ce toată viata sa o a dat lui Dumnezeu şi de singură plăcerea Aceluia se îngrijeşte, nu are nevoie ca prin [acest fel de] cunoştinţă să-şi chivernisească cele ale lui; căci în locul acesteia are credinţa, prin care se surpă toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu (II Cor. 10: 5), iar gânduri omeneşti sau fireşti nu primeşte, ca cel ce a covârşit firea şi de Dumnezeu s-a lipit prin neîndoita şi vârtoasa credinţă, prin care cutează faţă de orice, nu ca unul ce ispiteşte pe Domnul, ci ca îndrăznind spre Dânsul şi întrarmat cu nebiruită putere a Duhului.

11. Pentru unul ca acesta adevărat va zice Dumnezeu: Cu dansul sunt întru necaz, scoate-l-voi pe dânsul şi-l voi slăvi, cu lungime de zile îl voi umple pe el şi-i voi arăta Lui mântuirea Mea (Psalm 90:15-16).