I. Din viaţa Sfântului Nicolae

1. Un bărbat, neslăvit din slăvit şi sărac din bogat făcându-se, fiindcă cu totul era întru sărăcie şi nedumerire, şi înseşi cele de nevoie acum lipsindu-i - vai, şi cine poate şti până unde se mărise lipsa aceasta? -, pentru aceasta socotea ca pe fiicele sale, că trei erau la dânsul, frumoase la chip, să le dea pentru plată spre curvie celor ce vor voi şi, ce se va câştiga dintr-aceea, lui şi fiicelor sale să le fie spre hrană; căci a le împreuna [mărita] pe dânsele cu bărbaţi nu se putea, ca unele ce, pentru covârşirea sărăciei, de toţi îndată se socoteau nevrednice.

2. Insă Dumnezeu a gătit ca această pricină să cadă în urechile minunatului Nicolae. Şi vezi milostivirea cea cu pricepere a Sfântului: că nu şi-a îngăduit să meargă la om, ca nu cumva pentru aceasta să trebuiască să vorbească, nici mâna cea făcătoare de bine a o arăta lui, precum obişnuiesc a face milă cei împuţinaţi cu sufletul, că ştia că grele sunt acestea - căci, cei ce cad din bogăţie şi slavă întru sărăcie, sufletele lor se ruşinează şi astfel li se face lor pomenire a vieţuirii celei bune de mai dinainte.

3. Ci atât a râvnit să covârşească şi evangheliceasca poruncă, încât de lucrul cel făcut să nu ştie stânga (Matei 6: 3); şi nici de la însuşi acela ce i s-a făcut bine n-a voit a lua mărturie pentru lucrul cel făcut - atât de departe era de a căuta slavă de la oameni. Fiindcă el, după ce făcea ceva bine, se sârguia atât de mult a se ascunde, pe cât o fac alţii ce lucrează rele. Aşadar, într-o noapte fără de vreme, a luat o legătură mare [de galbeni] şi a venit la casa bărbatului şi, pe aceea, printr-o fereastră aruncând-o înlăuntru, el îndată acasă s-a întors, ca nu, văzut fiind de cineva, să se ruşineze.

4. Astfel, dimineaţa sculându-se omul şi aurul aflându-1, apoi legătura dezlegând- o, s-a spăimântat şi i se părea că se amăgeşte, temându-se ca nu cumva cel ce se vede să nu fie aur, ci vreo nălucire. Pentru aceasta, şi cu vârful degetelor îl freca, şi mai cu iscodire lua aminte; iar de vreme ce a cunoscut că aur este adevărat, se îndulcea, se minuna, se nedumerea şi fierbinţi lacrimi de bucurie pica; iar după ce mult s-a frământat întru sine, pentru că nu avea pe nimeni din cunoscuţi pe care să-1 socotească ca binefăcător, ceea ce se făcu o aducea spre Dumnezeu şi aşa cu lacrimi nu înceta a mulţumi.

5. Pentru aceea, şi pe pricina păcatului, Celui [ce stă] împotriva păcatului - lui Dumnezeu -, mai întâi de altele se sârguia a o dezlega; şi aşa pe una din fiicele sale, pe cea dintâi, îndată o a măritat, aurul cel primit fiindu-i de ajuns spre zestrea aceleia; care lucru, venind întru cunoştinţă minunatului Nicolae, acesta a cunoscut că bărbatul a făcut după inima sa: că aceasta se sârguia şi el, adică să strice pricinuirea răului cu nunta, şi de aceea gata era a face asemenea şi către cea de-a doua din fete. Şi iată că, în altă noapte, altă legătură cu aur, asemenea celeilalte, pe ascuns de toţi, prin fereastră o a aruncat.

6. Iar după ce omul s-a sculat dimineaţa şi aurul asemenea l-a aflat, cu aceeaşi uimire iarăşi se cuprindea şi, fruntea de pământ lipind-o, cu mai fierbinţi lacrimi pe dânsul îl uda: "Dumnezeule, zicea, Voitorul milei, Chivemisitorule al mântuirii noastre, Cel ce şi mai-nainte pentru a mea neascultare Te-ai întrupat, iar acum m-ai izbăvit din cursa celui străin prin slugile Tale, pe îngerul cel dintre oameni şi următorul bunătăţii Tale, pe acesta arată-mi-1 mie cine este, care din sărăcia ceea ce mă strâmtora m-a scos şi pe izvodirile cele fără de cale le-a stricat, că, iată, cu mila Ta şi pe a doua din fiice la bărbat după lege o dau, scăpând acum de a se face vânare Diavolului, care voieşte a-mi aduce mie câştiga necurat şi multă pagubă".

7. Acestea zicea şi, iată, şi celei de-a doua din fiice îndată îi săvârşea nunta, nădăjduind cum că şi la cea de a treia nu va fi neavând parte de a o da pe dânsa la bărbat, că zestrea gata şi în mâini i se părea că o are, îndrăznind, precum era cu cuviinţă, pentru dânsa cu pricina celor de mai-nainte; pentru aceea şi luător-aminte era şi nopţile toate le petrecea deşteptat, ca nu cumva să-i scape bunul dătător al bogăţiei, ca, de ar veni iarăşi, cu amândouă mâinile să-1 apuce şi de la dânsul să se înştiinţeze cine este şi de unde îi curge lui aurul; aşa deci priveghea el către venirea aceluia.

8. Iar plăcutul lui Dumnezeu, Nicolae, de faţă a venit şi a treia oară, noaptea târziu şi cu liniştit picior şi, la locul cel obişnuit ajungând, deopotrivă legătura de aur iarăşi printr-aceeaşi fereastră o a aruncat şi numaidecât porni a se întoarce spre casă. Iar tatăl copilelor, după ce văzut căzând aurul pe fereastră, şi sunetul auzindu-1, şi pe acelaşi obişnuit dătător de bogăţie iarăşi a fi de faţă înţelegându-1, deodată alergă către el pe cât îl ţineau picioarele şi, ajungându-1 şi cunoscând cine e - căci, pentru fapta bună şi pentru strălucirea neamului, Sfântul nu era din cei neînsemnaţi -, căzu la picioarele lui, numindu-1 pe acela izbăvitor, ajutător şi mântuitor al sufletelor celor ce acum se pogoară întru pierzarea cea mai de pe urmă.

9. Acela cu lacrimi de bucurie şi cu duh fierbinte al credinţei zicea acestea; iar el, de vreme ce a cunoscut că arătat s-a făcut omului, l-a sculat pe dânsul şi cu jurământuri i-a cuprins sufletul lui, ca să nu spună nimănui în toată viata lui cele făcute, nici să dea la iveală mila.


II. Din Pateric

1. Un stareţ a trimis pe ucenicul său în Egipt ca să-i aducă o cămilă cu care să-şi ducă coşniţele lui în Egipt. După ce a adus fratele cămila în Schit, l-a întâmpinat alt bătrân, zicând lui: "De-aş fi aflat că te duci în Egipt, ţi-aş fi zis să-mi aduci şi mie o cămilă".

2. Şi, ducându-se fratele, a spus părintelui său cuvântul bătrânului. Şi, auzind el, a zis fratelui: "Ia cămila şi du-te la dânsul şi zi «noi încă nu ne-am gătit cu coşniţele, ia-o pe aceasta şi fă-ţi trebuinţa ta»; şi du-te şi tu cu dânsul în Egipt, apoi să aduci iarăşi cămila, ca şi lucrurile noastre să le ridicăm".

3. Şi, ducându-se fratele, a făcut aşa; şi, încărcând-o pe ea cu coşniţele bătrânului, s-a dus împreună cu dânsul în Egipt. Iar după ce a descărcat cămila, luând-o pe ea, a zis către bătrânul: "Roagă-te pentru mine". Iar el îi zice lui: "Unde te duci?" Zis-a fratele: "în Schit, ca să aduc şi coşniţele noastre". Iar bătrânul, auzind, s-a umilit şi i-a făcut metanie, plângând şi zicând: "Iertaţi-mă, că dragostea voastră cea multă m-a prădat de roadă mea".

4. Se spunea despre un frate că, făcând coşniţe şi punând urechile [toartele] lor, a auzit pe vecinul său zicând: "Ce să fac, că târgul este aproape şi n-am urechi ca să pun la coşniţele mele". Şi ducându-se el, a dezlegat urechile de la coşniţele lui şi le-a dus fratelui, zicând: "Iată, acestea le am de prisos, pune-le la coşniţele tale". Şi a făcut lucrul fratelui să sporească, iar pe al său l-a lăsat.

5. Doi fraţi în priveghere despicau [în aceeaşi vreme şi] inul şi o coardă se tăia adeseori. Şi au început gândurile să tulbure pe un frate asupra celuilalt ce trăgea împreună cu el, căruia nu i se rupea aşa des coarda. Iar el, vrând să biruiască mânia şi să nu scârbească pe fratele său, când aceluia i se trăgea să se rupă, tăia şi el pe a sa; şi aşa se aflau înnodând amândoi, şi aşa s-au sculat nemâhnindu-se unul de altul, şi niciunul n-a cunoscut lucrul pe care-1 făcea celălalt.