I. Din Pateric

1. Oarecare frate a fost luptat spre hulă şi se ruşina a spune; că, oriunde auzea de stareţi mari, mergea la dânşii ca să le vestească, apoi se ruşina să le mărturisească şi se întorcea aşa. Adeseori mergea şi la Avva Pimen, şi la dânsul aşijderea făcea: ruşinându- se, nimic nu mărturisea.

2. Iar bătrânul înţelegea că are gândul acesta şi se întrista că nu-1 mărturisea făţiş, într-o zi, petrecându-1 pe dânsul, i-a zis: "Frate, iată, de atâta vreme vii aici ca să-mi vesteşti gândurile pe care le ai, iar când vii, nu voieşti a mi le spune, ci de fiecare te întorci necăjindu-te, pentru că le ţii întru tine. Spune, dar, ce este ceea ce ai?" Iar el a zis către dânsul: "Spre hulirea lui Dumnezeu mă luptă Diavolul, şi mă ruşinam a spune, iar acum spun". Şi, povestind lui gândul, s-a uşurat.

3. Şi i-a zis lui stareţul: "Nu te necăji, fiule, ci, când îţi vine gândul acesta, zi aşa: «Eu treabă nu am, hula ta să fie asupra ta, Satano, că acest lucru nu-1 voieşte sufletul meu». Şi tot lucrul pe care nu-1 voieşte sufletul, puţină vreme este [iar apoi piere]". Şi, tămăduindu-se fratele, s-a dus.

4. Un frate a întrebat pe unul din Părinţi despre gândul hulei, zicând: "Se necăjeşte sufletul meu, Avva, de la dracul hulei, ci fă milă cu mine şi-mi spune de unde se întâmplă şi ce să fac".

5. Răspuns-a bătrânul: "Un gând ca acesta ni se întâmplă nouă din clevetire, defăimare şi osândire; şi mai vârtos din mândrie, şi din a face cineva voile sale, şi din a se lenevi de rugăciunea sa, şi dintru a se iuţi şi a se mânia, care toate sunt semne ale mândriei; că aceasta este cea care ne bagă pe noi în patimile cele mai-nainte zise, iar de acolo se naşte gândul hulei; iar de va zăbovi în suflet, dracul hulei îl dă pe dânsul dracului curviei, iar de multe ori îl duce şi la ieşire din minţi, iar de nu se va trezvi omul, pierdut va fi".


II. A Sfântului Anastasie Sinaitul

1. Intrebare: De unde sufletul omului de multe ori grăieşte oareşicare gânduri lăuntrice şi cuvinte scârnave şi necurate, nevrând şi fără de voie?

2. De multe ori oareşicare graiuri nedumnezeieşti şi hulitoare, chiar şi asupra lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine în vremea adunărilor, a rugăciunilor şi a Dumnezeieştii împărtăşiri, încât unii, din mâhnire şi deznădăjduire, dintru nişte graiuri nedumnezeieşti şi hulitoare ca acestea se socotesc pe eişi a nu mai fi creştini.

3. Iar alţii şi a se ucide pe eişi au socotit, ca unii care nu mai aveau nădejde de mântuire, socotind cuvântul Domnului care zice: Că celui ce huleşte pe Sfântul Duh, nu i se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12: 31-32).

4. Răspuns: Un gând ca acesta se întâmplă celor mulţi din pricina mândriei lor, Dumnezeu îngăduind Satanei a-i bântui pe dânşii, ca, smerindu-se ei, să vină la pocăinţă, lepădând cugetul cel înalt.

5. Altora iarăşi, cucernici fiind şi iubitori de Dumnezeu, [li se întâmplă lor gândul acesta] din zavistie drăcească, pentru aceea întru-un gând ca acesta cad şi unii din Cuvioşii din pustie şi din pustnicii cei îmbunătăţiţi.

6. Iar ceea ce este mai cumplit în războiul acesta este că nimeni, bântuindu- se de dânsul, nu cutează a-şi mărturisi gândul auzurilor omeneşti, părându-i-se că nimeni altul din oamenii cei din lume nu are nişte gânduri hulitoare şi grozave ca acestea.

7. Şi orice alt păcat pe care îl face cineva, îndrăzneşte a-1 mărturisi aproapelui, iar pe acest gând nicidecum; iar când omul îl pomeneşte pe dânsul, numaidecât socoteşte că mai bine ar fi să fie înghiţit de pământ, care să se despice sub dânsul, sau cu foc din cer pogorându-se să se mistuie; drept aceea, din mulţimea scârbelor celor dintr-înşii şi a deznădăjduirii, unii se topesc, veştejindu-se [cu trupul].

8. Iar alţii şi cu aspră nevoinţa şi cu felurită rea-pătimire pe ale lor trupuri le-au topit, nădăjduind că astfel se vor izbăvi de gând, dar n-au putut să se slobozească de el; că o ispită ca aceasta, nu din voia omului, ci fără de voie, din singură bântuiala drăcească vine. Pentru aceea neosândit este tot credinciosul şi nevinovat despre dânsa.

9. Căci cum este cu putinţă ca noi, care Aceluiaşi Dumnezeu ne închinăm, pe Acelaşi să-L şi hulim? Că nici Ellinii, pe dumnezeii pe care îi cinstesc, pe aceiaşi nicidecum îi şi hulesc; cu atât mai vârtos noi, pe Dumnezeul şi Ziditorul nostru, Căruia ne închinăm şi pe Care îl proslăvim şi îl chemăm, pe Care singur Dumnezeu şi Stăpân al nostru îl cunoaştem şi îl mărturisim, Căruia îi slujim cu trupul şi cu duhul nostru, pentru Care, de case, de neam, de părinţi, de maici, de fraţi, de rudenii, de prieteni, de femei, de fii, încă şi de trupurile noastre lepădându-ne, ne-am răstignit pe înşine tuturor plăcerilor şi dulcilor-pătimiri şi odihnelor cu osârdie şi, cu toată bucuria, suferim reaua-pătimire, străinătatea, sărăcia şi celelalte necazuri de la draci şi de la oamenii cei ce bat război adevărului şi pe noi ne gonesc şi ne hulesc şi sub nenumărate [stări] întristăcioase ne vâră, dar pe acestea nu necazuri şi scârbe, ci mai vârtos răsuflări [uşurări] şi răsfăţuri le socotim pentru dragostea cea către Stăpânul, pentru Care, de multe ori şi de-ar fi fost să murim, ne-am fi bucurat şi cu dulceaţă aceasta o am fi primit.

10. Cum, dar, pe singur Dumnezeul nostru, pe Carele îl iubim şi îl cinstim, să voim a-L ocărî şi a-L huli? Cu neputinţă este aceasta, cu totul şi de neînchipuit; deci nu din pricina noastră este această ispită, ci din bântuiala Diavolului; că, dacă dintru a noastră ar fi fost, negreşit că şi cu gura am fi grăit aceste graiuri, dar noi am alege mai bine cu foc a fi arşi decât a grăi unele ca acestea.

11. Şi se cuvine a socoti noi şi aceasta: că tot păcatul din cele ce sunt întru puterea noastră este şi vom veni întru dânsul numai dacă de voie ne vom supune patimilor noastre: că, primind noi cu voia gândurile cele viclene, zădărâm patimile; apoi de patimi întru fapte ne îndeletnicim.

12. Iar de voim a sta împotriva gândurilor şi de la sine pe acestea a le goni, putem, împreună cu Dumnezeu, folosi asupra lor rugăciunea necurmată şi celelalte doftorii împotriva răutăţii; iar dacă voim a izgoni de la noi pe acest păgân şi răzbunător şi asupra lui către Dumnezeu ne rugăm şi toată nevoinţa şi reaua-pătimire izvodind, a-1 goni de la noi nu putem, pentru aceasta negreşit că cu totul străin de noi este şi fără de voia noastră, şi numai din bântuiala Satanei.

13. Drept aceea, şi nevinovaţi suntem şi neosândiţi la Dumnezeu; că numai pentru patimile şi gândurile cele de voie, pe care putem a le opri, şi nu le oprim, ni se cere seama de la Dumnezeu, nu şi pentru cele ce fără de voie vin asupra noastră.

14. Că duh fiind Diavolul, în chip nevăzut în urechile sufletului nostru cel fără de trup [netrupesc], chiar nevrând el, nişte graiuri nedumnezeieşti ca acestea grăieşte; şi aceasta mai vârtos o face când stăm la rugăciune şi genunchii îi plecăm şi ne rugăm lui Dumnezeu asupra lor; de multe ori însă spurcatul voieşte încă şi de la pravilă [sinaxă] şi de la împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine să ne depărteze, şi a ne împiedica din privirea cea către Dumnezeu şi de la împărtăşirea cea de viaţă făcătoare.

15. Deci, cunoscând noi vicleşugul vicleanului, nicidecum pe o ispită ca aceasta să o avem [primim] în măsura noastră, ci, când începe diavolul a grăi întru noi unele ca acestea, să zicem către dânsul: "întoarcese- va durerea ta pe capul tău, viclene şi necurate diavol, şi pe creştetul tău hula ta se va pogorî (cf. şi Psalm 7: 17); că eu Unuia Dumnezeului meu mă închin şi Lui Unuia voi sluji în toate zilele vieţii mele; iar tu, pentru această hulă a ta, mai grea muncă vei avea, ca un depărtat de Dumnezeu şi ca cel ce porneşti limbă păgânească asupra Lui". Cu un chip ca acesta şi nu cu un altul oarecare poate cineva să biruiască pe dracul hulei.

16. Cunoaştem dar dintru aceasta cum că un gând ca acesta nu este al nostru, ci al vicleanului celui potrivnic, şi, chiar urându- se el de noi, rămâne multă vreme şi nu se depărtează. Iar în pricina altor gânduri şi patimi, din inimă cu tot sufletul de va fi urât, puţină vreme petrece şi apoi de sine se stinge; iar acesta al hulei, şi aşa [din inimă cu tot sufletul] urându-se de noi, nu se depărtează, ci îndelung-petrece, încât şi dintru aceasta se arată că nu este gând din cele dintru noi, ci ispită satanicească şi bântuială; iar spre mai multă încredinţare, şi de o istorie veche să facem pomenire:

17. Se povesteşte la Filon Istoricul că Fericitului Petru, Arhiepiscopul Alexandriei şi Mucenicul, oarecine din Părinţii Schitului i-a spus un gând ca acesta [al hulei], după ce a fost supărat cumplit de dânsul, către care Fericitul Petru a răspuns aşa: "Du-te, fiule, şi de celelalte păcate ale tale te grijeşte, iar osânda şi vina pentru acest gând las-o asupra mea; că, dinspre un gând ca acesta, cel ce crede cu tot sufletul şi se închină lui Dumnezeu, neosândit este; că toată bântuială a Diavolului este, care voieşte a ne opri pe noi din lupta cea asupra lui şi a ne smulge din slujirea şi apropierea către Dumnezeu. Iar de voieşti ca de la mine să te încredinţez pentru aceasta, o să-ţi povestesc cele ce însumi am pătimit şi m-am învăţat.

18. Că odinioară şi eu, foarte supărându- mă de un gând ca acesta, l-am spus robului lui Dumnezeu, Pafnutie, şi m-a adeverit şi acela zicând că, «în vremea mărturisirii mele, întru însuşi divanul, în vremea când cu cumplite şi felurite munci se zgâria trupul meu şi cu foc se ardea, diavolul dinlăuntrul meu hule asupra lui Dumnezeu grăia.

19. Către care, răstindu-mă eu, am zis cu mânie: O, viclene şi lucrătorule a toată răutatea, pe sine la nenumărate munci şi morţi mă dădui ca să nu mă lepăd de Domnul meu sau să-L hulesc, şi tu gânduri de hulă îmi grăieşti mie? Dacă pe Dumnezeul meu hulesc, cum pe al meu sânge îl vărs şi la trup mă tai? Mărturisescu-mă cu aceasta şi înaintea tuturor mă închin: că vădit este că mărturisirea şi mucenicia mea, a mea este, iar hula cea asupra lui Dumnezeu a ta este şi peste tine se va întoarce»". Aceasta este povestirea şi sfătuirea lui Petru către schitiot.

20. M-am înştiinţat încă şi despre Cuviosul Pamvo: că şi acesta, de acest fel de drac fiind supărat odinioară, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit glas de sus zicând către dânsul: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcat străin, ci pentru faptele tale te îngrijeşte, iar hulele vicleanului asupra lui le lasă".

21. Deci şi noi, fraţilor, să-1 trecem cu vederea pe dânsul, ca pe un gând satanicesc şi străin de noi, şi aşa prin nebăgare de seamă vom putea să ne izbăvim de dânsul cu harul lui Dumnezeu; căci altfel nu-1 vom putea birui. Că celelalte patimi şi războaie prin gânduri, şi de timp au trebuinţă, şi de materie, şi aşa omul se poate lupta şi le poate opri pe ele.

22. Iar acest gând ca un fulger şi ca o săgeată ce zboară sau ca clipeala ochiului, aşa iute şi fără oprire aleargă pe lângă suflet; şi nu este cu putinţă să-1 ţinem pe dânsul sau să luptăm împotriva lui; pentru aceasta, şi cu neputinţă este a-1 opri pe el şi a amuţi gura dracului celui netrupesc.


III. A Sfântului Maxim

1. Când mintea va începe să sporească în dragostea lui Dumnezeu, atunci începe şi dracul hulei a o bântui pe dânsa şi nişte gânduri ca acestea îi vâră ei, 0 într-un fel în care nimeni din oameni, ci numai Diavolul poate izvodi, tatăl şi scornitorul acestora; iar aceasta o face zavistuind iubitorului de Dumnezeu, ca, întru deznădăjduire venind el, gândind unele ca acestea, să nu mai cuteze prin obişnuita rugăciune a se avânta către Dânsul.

2. Dar amăgitorul nu se foloseşte cu nimic din aceasta către scopul său, ci, dimpotrivă, mai tari şi mai temeinici ne face pe noi; că, luptaţi fiind şi împotrivă luptând, mai lămuriţi şi mai curaţi întru dragostea lui Dumnezeu ne aflăm, iar sabia lui să intre în inima lui şi arcele să se zdrobească (cf. Psalm 36:15).