I. Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Corăbiile Marelui Ioan erau în număr de treisprezece; acestea, fiind pline de povară, atunci când s-au apropiat de Marea Adriatică, toate deodată au căzut întru primejdie şi au naufragiat, pierzând trei mii trei sute de litre de aur.

2. Cei cărora le erau încredinţate corăbiile le-au adus pe acelea trăgându-le la limanul Alexandriei, fugind şi adăpostinduse într-o biserică; aflând Patriarhul de aceasta, I-a mulţumit lui Dumnezeu şi pentru aceasta, iar acelora le-a trimis scrisoare de iertăciune, având singure cuvintele lui Iov: "Domnul a luat, Domnul a dat, fraţilor; deci veniţi, de nicio primejdie temându-vă pentru aceasta, că pentru ziua de mâine Domnul se va îngriji".

3. Iar de vreme ce mulţi dintre cetăţeni veneau către dânsul pentru mângâiere, apucând el, zicea: "întru nimic nu se cuvine, fraţilor, a vă posomori pentru primejdia corăbiilor, a cărei pricină eu însumi am fost: că, de nu m-aş fi cuprins eu de înalta cugetare pentru împărţeala celor străine - mai vârtos ale lui Dumnezeu -, nu mi s-ar fi întâmplat aceasta; încă şi voind Dumnezeu îngâmfarea mea a o topi, a slobozit a se întâmpla primejdia aceasta. Că milostenia de multe ştie a face pricină de înaltă-cugetare celui ce nu ia aminte, iar sărăcia, după cea scrisă, [ştie] a smeri pe bărbat (cf. Pilde 10:14).

4. Deci pricină a două rele sunt eu: una adică că de plata milosteniei m-am lipsit, pentru slava-deşartă, iar alta că, din pricina ei, mă făcui şi pricină de prăpădire a atâtor de mulţi bani; iar acum trag spre sine osânda sufletelor celor strâmtorate; însă Dumnezeu, măcar că nu pentru mine, însă pentru purtarea de grijă a celor ce au trebuinţă, va fi dătător de cele spre trebuinţă; că aceea, adică nu te voi lăsa, nu te voi părăsi, este cuvântul Aceluia (Deut. 31: 6) şi credincios este Cel ce a făgăduit".

5. Aşa, cei ce cu credinţă veneau ca să mângâie pe Sfântul, mai vârtos ei erau cei ce se mângâiau de la acela; însă n-a trecut multă vreme şi Dumnezeu a înnoit noului Iov averile, şi era el către cei lipsiţi mai cu mărime de suflet, şi mult mai îndestulat decât înainte.


II. Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Era un frate oarecare din cei vestiţi nevoindu-se singur deosebi; acesta, auzind de viaţa Sfântului Pahomie, venind, l-a rugat pe dânsul să-1 primească în chinovie. Deci, fiind primit şi făcând puţine zile, poftea să se facă mucenic, [chiar dacă] lumea era atunci în pace şi Biserica lui Dumnezeu era în linişte şi sporea şi cel între împăraţi Sfântul Constantin împărăţea.

2. Acesta de multe ori ruga pe fericitul, zicând: "Roagă-te, Avva, pentru mine, ca să mă fac mucenic7'. Iar bătrânul îl învăţa pe dânsul zicând: "Rabdă, frate, nevoinţă cea călugărească, cu vitejie şi fără prihană, îndemnându-ţi viaţa după bună-plăcerea lui Hristos, şi vei avea în ceruri împărtăşire cu mucenicii. Iar pe gândul acesta să nu-1 mai laşi să intre în inima ta".

3. Iar acela, neslăbind, în fiecare zi întindea dorire către aceasta, supărând pe Sfântul ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul. Vrând Marele a se scutura de o supărare ca aceasta, a zis lui: "Eu mă voi ruga şi, dacă voieşti[,] aceasta [mucenicia] te va ajunge. Dar întăreşte-te pe sine, ca nu cumva, venind ceasul, în loc de a mărturisi, să te afli tăgăduind pe Hristos; căci, cu adevărat, cel ce voieşte să meargă de sine şi să cadă în ispită greşeşte".

4. Şi a fost că după doi ani oareşicari fraţi s-au trimis de Marele în satul lor cel de mai sus ca să adune papură pentru a se lucra rogojini; iar lângă sat erau barbarii cărora li se spune Vlemi. Şi, fiind fraţii acolo şi adunând papură, a trimis Fericitul către dânşii pe fratele cel ce poftea a mărturisi, ca să ducă puţine cheltuieli [bani] fraţilor, poruncindu-i lui să se întărească pe sine; şi, zicându-i cea scrisă, ca printr-o ghicitură îi zicea lui "că iată acum vreme bine-primită, iată acum vremea mântuirii, nicio împiedicare întru nimic să nu dai, ca să nu fie prihănită slujba".

5. Iar el, luând asinul şi punând cheltuielile, se ducea către fraţi. Şi, fiind el prin pustie, pogorându-se barbarii din munte ca să aducă apă, l-au întâmpinat pe dânsul; pe care şi prinzându-1, i-au legat mâinile, şi, luându- i şi toate cele de trebuinţă, l-au dus pe el în munte, către ceilalţi barbari.

6. Iar văzându-1 ceilalţi barbari venind, au început a-1 batjocori zicând: "Călugăre, vino de te închină idolilor noştri!" Şi, junghiind dobitoace, au făcut jertfe dumnezeilor lor. Şi, aducând pe călugăr, îl sileau pe el a jertfi împreună cu dânşii. Iar pentru că nu voia să facă aceasta, au venit la dânsul cu mânie, ţinând săbiile goale îndreptate spre el.

7. Şi, îngrozindu-1 că, de nu va jertfi, îndată se va ucide de dânşii, văzând el săbiile lor goale şi de obiceiul lor cel sălbatic temându-se, a luat şi a jertfit idolilor lor şi a mâncat cu dânşii din carnea cea jertfită idolilor. Astfel, temându-se el de moartea cea trupească, a murit sufleteşte, lepădându-se de Stăpânul Hristos.

8. Apoi, după ce barbarii l-au slobozit, s-a pogorât din munte; şi, venindu-şi el întru sine, şi-a cunoscut păcatul său şi mai vârtos păgânătatea pe care o făcuse şi, sfâşiindu- şi hainele sale şi mult bătându-şi faţa sa, a venit la mănăstire.

9. Şi, cunoscând Fericitul ce i s-a întâmplat lui, a ieşit foarte mâhnit întru întâmpinarea lui; iar el, văzându-1 pe el venind către sine, s-a aruncat la pământ cu faţa în jos strigând cu plângere: "Greşit-am lui Dumnezeu şi ţie, o, Părinte, că n-am ascultat sfatul tău cel bun; că, de-aş fi ascultat, n-aş fi pătimit acestea". Iar Marele a zis: "Scoală, o, ticăloase, că te-ai încuiat pe sine în afara atâtor bunătăţi. O, becisnicule, cu adevărat ţi s-ar fi pus ţie cunună şi tu o ai lepădat de la tine.

10. Stăpânul era de faţă cu sfinţii îngeri, vrând a pune pe capul tău diademă, şi tu de Hristos te-ai lepădat într-o clipeală de ceas. Şi, temându-te, n-ai vrut să pătimeşti moartea care ţi se cădea a o pătimi, şi aşa ai căzut de la Dumnezeu, şi viaţa veşnică o ai pierdut. Unde sunt cuvintele tale cele de dinainte? Unde este dorirea ta?"

11. Şi zicea acela: "am greşit, Părinte, întru toate şi nu-mi mai pot arăta faţa mea la cer; am greşit, o, Părinte, şi nu este acum stare de a mă putea pocăi. Ce să fac, Părinte? Că nu mă aşteptam să fiu aşa".

12. Acestea şi mai multe decât acestea zicând el şi amar tânguîndu-se, iarăşi a zis Marele către dânsul: "Tu, ticălosule, te-ai făcut cu desăvârşire străin de Domnul. Dar Dumnezeu bun este şi niciodată n-a ţinut urgie spre mărturie Luişi, că voitor al milei este şi, pocăindu-ne noi, ridică de la noi păcatele noastre. Că nu voieşte moartea păcătosului, ci pocăinţa şi, pe cel ce a căzut, a nu rămâne întru cădere, ci a se scula. Pentru aceasta nu te deznădăjdui, că este nădejde de mântuire, că zice: De se va tăia copacul iarăşi va înflori (Iov. 14: 7). Deci, de voieşti să mă asculţi întru toate, orice îţi voi zice, aşa să faci, şi vei avea iertăciune de la Dumnezeu".

13. Iar el, cu amar plângând, zicea: "Te voi asculta de acum întru toate, Părinte". Şi i-a poruncit lui Marele ca, ducându-se într-o chilie liniştită, să se încuie pe sine şi cu nimeni să nu vorbească până la moarte, să mănânce o dată la trei zile numai pâine şi sare şi numai de apă să se împărtăşească, să facă două rogojini în fiecare zi - în vreme ce ceilalţi fraţi făceau numai câte una, după cât le era canonul -, să privegheze şi să se roage pe cât va putea, iar de plâns nicidecum să nu se lipsească.

14. Iar el, primindu-le pe acestea cu osârdie, s-a dus precum i s-a poruncit şi pe toate cele poruncite lui le-a îndoit; şi în toată viaţa sa cu nimeni altul n-a vorbit decât cu Sfântul, cu Theodor şi cu câţiva din ceilalţi Bătrâni. Deci, vreme de zece ani aşa nevoindu- se, cu harul Domnului bine a adormit, Marele mărturisind despre răposarea sa.


III. A Sfântului Varsanufie

1. Oarecare frate, locuind în mănăstire şi de multe ispite izbăvindu-se cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, auzind despre venirea tâlharilor, voia să se ducă din mănăstire şi a întrebat pe Stareţul ce se cade a face.

2. Şi i-a răspuns lui acestea: "Iscusul bunătăţilor Stăpânului nostru, iată, îl avem, din multe necazuri şi ispite fiind izbăviţi de Dânsul; dar nici acum să nu ne îndoim, că ne izbăveşte şi acum, că ne izbăveşte şi ne acoperă pe noi de tot răul; deci toată grija şi nădejdea noastră spre Dânsul să o aruncăm (I Pt. 5: 7), şi, cu rugăciunile Sfinţilor, să nu vă îngrijiţi de vreun rău, ci staţi întemeiaţi în credinţa lui Hristos, cu Proorocul David viersuind: Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul (Psalm 117: 6) şi celelalte. Şi iarăşi: Domnul te va păzi pe tine de tot răul. Păzi-va Domnul sufletul tău; Domnul va păzi intrarea şi ieşirea ta de acum şi până în veac (Psalm 120: 7-8).

3. Luaţi seama să nu se înştiinţeze oamenii că, având voi pe Dumnezeu, vă temeţi de oameni, şi, auzind, să se smintească, ci voi, în fiecare zi cântând, să ziceţi: Ca de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti (Psalm 22: 4). Deci cum, aşa temându-ne, vom putea zice acestea în adevăr? Ziceţi, dar, necredinciosului suflet să ia îndrăzneală: Domnul puterilor cu noi este, Sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov (Psalm 45: 8). Vă îmbrăţişăm pe toţi în Domnul, Care zice: Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14, 27)".

4. Acest răspuns auzindu-1 un alt frate, a trimis aceluiaşi Stareţ [o scrisoare] zicând acestea: "Rogu-mă ţie, se cade cineva, având această nădejde, a locui fără de frică în locuri tâlhăroase?"

5. Şi a răspuns Bătrânul: "Totdeauna suntem datori a îndrăzni în Domnul. Că nu ne lasă pe noi a fi ispitiţi peste putere; şi, de vreme ce El ne-a învăţat pe noi zicând rugaţivă, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26: 41), a ne da pe înşine la moarte este călcare a poruncii lui Dumnezeu. Iar dacă locuim într-un loc paşnic şi ni se va vesti despre venirea tâlharilor, nu ni se cuvine a ne tulbura, ca unii ce avem acoperământul lui Dumnezeu. Că Dumnezeu vede că nu noi ne-am băgat în ispită, nici n-am călcat porunca Lui, ci mai vârtos o păzim pe aceasta, strigând noaptea şi ziua: Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean (Matei 6:13).

6. Deci, dacă, rugându-ne noi acestea, va veni nouă ispită - ori venire a tâlharilor, ori altceva de acest fel - să nu slăbim, că spre cercarea noastră se face şi după slobozirea lui Dumnezeu spre folos nouă. Dacă ar fi după slobozirea Lui, să avem întărirea învăţăturii Apostolului, zicând: Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa pe noi a ne ispiti mai mult decât putem, ci împreună cu ispita va face şi izbânda, ca să putem suferi [răbda] (I Cor. 10:13).

7. Iar dacă numai din auzire vom fugi din loc în loc, se poate ca Diavolul să nu ne lase pe noi să şedem în niciun loc. Dar, când cu întemeiere ştim despre un loc că are prepus de primejdie, datori suntem a ne păzi de mai-nainte, iar dacă locul este paşnic şi de năprasnă va veni ispita, văzând Dumnezeu că nu este din pricina noastră, ne acoperă pe noi după voia Lui.

8. Că, precum cineva lămureşte în topitoare aur şi argint, tot aşa întru ispite se lămuresc sufletele oamenilor. Deci, nu te mări pe sine mai-nainte de ispită, căci, când va veni ispita, atunci vei cunoaşte [să cunoşti] puterea ta, şi, de te vei vedea pe sine căzând, cheamă ajutorul lui Dumnezeu şi El te izbăveşte; şi stai vârtos împotriva păcatului, şi nu te teme de venirea ispitei, căci pe nevoitorul viteaz ispita nu-1 vatămă, ci mai lămurit îl arată.

9. Că, de multe ori, cel întărit prin foc, acela poate sta împotriva focului; căci cărămida crudă, fiind slabă, este şi sfărâmicioasă, iar când cu focul se va împreuna şi se va coace, zid se face focului şi opreşte puterea lui. Căci cuptorul, din cărămidă făcându- se, aşa ţine întru sine văpaia cea aprinsă şi nu o lasă să sporească mai mult, aşijderea şi vasul de lut, apa cea pusă într-însul.

10. Deci şi tu, frate, stai împotriva ispitelor şi a necazurilor, chemând Dumnezeiescul ajutor, şi negreşit mai iscusit vei fi şi mai viteaz, căci necazul, zice, lucrează răbdare, iar răbdarea iscusinţă şi celelalte (Rom. 5: 3-4).

11. Deci, atunci când ţi se întâmplă ţie necaz, să nu cazi îndată cu totul, ci aşteaptă, că aproape este şi bucuria, şi mângâie-te pe sine cu nădejdea bucuriei celei următoare, pildă luând pe corăbieri: că aceştia, ridicare de vânt şi de furtună cumplită făcânduse asupra lor, nu se deznădăjduiesc de a lor mântuire, ci împotrivă se luptă cu valurile, aşteptând liniştea, şi aşa trec viforul.

12. Şi iarăşi: când se află în alinare, aşteaptă tulburare, şi corabia dinspre toate părţile o păzesc, şi aşa se trezvesc ca nu fără de veste, furtună, iată, ridicându-se, negătiţi să se afle şi să se primejduiască.

13. Deci şi tu, întru necazuri fiind, aşteaptă răsuflare şi vei răbda vitejeşte ispitele, scăpând de deznădăjduire, iar întru bucurie venind - când vă veni tie, nu cu totul al ei să te faci şi, vărsându-te [risipindute], să uiţi plânsul şi tânguirea, ci strânge-te pe sine arătând întristare, iar când ţi se va întâmpla [ispită etc], nu te vei uimi ca un negătit, ci vitejeşte vei suferi pe cea de acum aşteptată, că zice: Gătitu-m-am, şi nu m-am tulburat (Psalm 118: 60).


IV. A Sfântului Isaia

1. A afla şi a da mulţumire în vremea ispitei întoarce înapoi ispitele cele ce vin asupra.


V. A lui Avva Marcu

1. Cel ce voieşte afară de rugăciune şi de răbdare a birui ispitele nu le va putea înfrânge pe ele, ci mai mult se va împletici [încurca] în vremea necazului.

2. Ia aminte la năvălirea dulceţii, fiindcă năvălirea mângâie necazul şi aşa bine- primită se face.

3. Cel ce pe cele necăjicioase de faţă le aşteaptă cu nădejdea bunătăţilor celor viitoare a aflat cunoştinţa adevărului şi de iuţime şi de întristare cu lesnire se va izbăvi.

4. Cel ce voieşte ca pe toată reaua venire-asupră a o încuia afară, dator este prin rugăciune a împăca toate lucrurile cu Dumnezeu şi a ţine gânditor nădejdea cea întru Dânsul, iar grija de cele simţitoare după putere a o amăgi.

5. Venind ispita, nu căuta pentru ce, cum sau de la cine a venit, ci socoteşte cum o vei răbda pe dânsa fără întristare şi fără pomenire de rău.

6. Răutatea străină [de la alţii] nu adaugă păcatul, însă numai dacă noi nu o vom primi cu înţelegeri rele.

7. Când vei fi nedreptăţit şi cele dinlăuntru ale tale şi inima se vor aspri, nu te mâhni, căci cu iconomie s-a mişcat pricina, ci, bucurându-te, taie gândurile care se ivesc, ştiind că, din începutul asuprelii ucigându- se ele, va fi omorât şi răul ce s-a ivit după mişcare; iar dacă gândurile vor stărui mai departe în năvălirea lor, se va obişnui şi aceea să ia sporire.


VI. A Sfântului Isaac

1. Adu-ti aminte de Dumnezeu în toată vremea, şi aşa îşi va aduce şi El aminte de tine când vei cădea în rele.

2. Caută ajutor înainte de a începe războiul, şi cheamă pe doftor mai-nainte de a te bolnăvi, şi roagă-te înainte de a-ţi veni cele întristăcioase, şi în vremea scârbelor îl vei afla pe Dânsul Ajutor nebiruit.

3. Corabia lui Noe în vremea păcii s-a gătit, iar lemnele lui s-au sădit înainte cu o sută de ani, iar în vremea urgiei, nedrepţii au pierit, iar Dumnezeu S-a făcut acoperământ dreptului.


VII. Din Pateric

1. Zis-a Avva Iperehie: "Laudă duhovnicească să fie în gura ta şi citirea să-ţi uşureze greutatea ispitelor celor ce-ţi vin asupra. Şi pilda aceasta grăitoare este: călătorul, tare îngreuindu-se, osteneala călătoriei cu cântare o va fura".

2. Zis-a un Bătrân: "De va veni omului ispită, de pretutindeni i se înmulţesc lui necazurile, ca, împuţinându-se el, să cârtească. Şi a povestit o întâmplare ca aceasta: «Un frate era la Chilii şi a venit peste dânsul ispită. De-1 vedea cineva pe el, nu voia să-1 salute, nici în chilie să-1 bage. Şi, de-i trebuia pâine, nimeni nu-1 miluia pe dânsul. Şi, la biserică venind el, nimeni nu-1 îndemna la masă, precum este obiceiul. încă uneori şi întorcându-se de la seceriş şi neavând pâine în chilie sau altceva de-ale mâncării - căci nimeni nu-i dădea lui -, cu toate acestea, nu cârtea împuţinându-se cu sufletul, ci toate acestea le suferea vitejeşte, mulţumind lui Dumnezeu.

3. Şi, văzând Dumnezeu răbdarea lui, a ridicat războiul ispitei de la dânsul; şi îndată oarecine, venind din Egipt, a adus o cămilă încărcată cu pâini, pe care şi descărcându- le la chilia monahului, s-a dus. Iar el a început a plânge şi a zice către Dumnezeu: Doamne, nu eram vrednic a mă strâmtora puţin pentru numele Tău? Şi de atunci fraţii îl chemau la chiliile lor şi-1 odihneau»".

4. Un Bătrân s-a dus să-şi vândă coşniţele sale, iar întâlnindu-1 dracul, le-a luat de la dânsul şi nevăzute le-a făcut; şi îndată bătrânul s-a aplecat spre rugăciune zicând: "Dumnezeule, mulţumescu-ţi Ţie, că m-ai izbăvit de osteneală". Iar nerăbdând dracul mulţumirea bătrânului, a strigat zicând: "Iată-ţi coşniţele, bătrân rău!" Şi, luându-le bătrânul, le-a vândut pe ele.

5. Zis-a oarecine din Părinţi despre Lazăr cel sărac că îl aflăm pe dânsul că n-a făcut nimic altceva fără decât că niciodată n-a cârtit asupra lui Dumnezeu că n-a făcut cu dânsul milă, ci cu mulţumită suferea durerea sa, şi pe bogatul nu l-a osândit, şi pentru aceasta Dumnezeu l-a primit pe dânsul.

6. Călugărul care este gata a răbda cu vitejie cele ce i se întâmplă, din parte se va întrista în vremea ispitei, iar pe cel ce nu aşteaptă ispită, mai mult îl va durea. 7. In ziua aprinderii se aduc tulumbe, şi lacrimi în vremea ispitei. 8. Aşa se stinge văpaia aprinsă la casă, şi lacrimile în rugăciune pe poftele răutăţii.