I. A lui Paladie

1. Trăia în Muntele Nitriei un bărbat minunat pe nume Veniamin; acesta a trăit viaţă îmbunătăţită până la optzeci de ani şi, desăvârşit iscusindu-se întru fapta bună, s-a învrednicit de darul tămăduirilor, încât totdeauna, pe oricine pe care punea mâinile sau pe care îl ungea cu untdelemn binecuvântat, de toată boala ce-1 supăra îl izbăvea.

2. Acesta, înainte cu opt luni de răposarea sa, a fost cuprins de idropică şi atât de mult s-a umflat trupul său, încât cel mai mic deget am mâinii lui nu-1 putea cuprinde nimeni nici cu două mâini. Deci neputând noi a căuta la nesuferita patimă, ne întorceam ochii noştri dinspre dânsul.

3. Atunci ne-a zis nouă fericitul: "Rugaţi-vă, fraţilor, ca să nu mi se bolnăvească de idropică şi omul meu cel dinlăuntru, că trupul acesta nici bine-pătimind nu m-a folosit cu ceva, nici rău-pătimind nu mă vatămă".

4. Deci într-acele opt luni i-au făcut lui un scaun foarte lat pe care şedea totdeauna, de vreme ce, pentru celelalte trebuinţe ale trupului, cu niciun chip nu se putea culca pe pat, şi, întru această patimă nevindecat fiind, pe alţii îi vindeca de orice fel de boală erau cuprinşi.

5. Iar la pristăvirea sa, atât de umflat era trupul Fericitului şi Pururea-pomenitului Veniamin, încât, ca să poată scoate trupul lui din chilie, au scos pragurile şi stâlpii uşii.


II. A aceluiaşi

1. Un oarecare Ştefan, de neam libian, şedea de şaizeci de ani pe coasta Marmaricăi şi a Mariotului, făcându-se pustnic desăvârşit şi cu dreaptă-socoteală.

2. Acesta s-a învrednicit de un dar ca acesta: că totdeauna, pe cel ce era în vreo scârbă sau durere oarecare, vorbind cu dânsul, nescârbit se ducea de la el. Cu acesta vorbind Ammonie şi Evagrie, cunoscând cumplita lui boală, mi-au povestit acestea.

3. Căci chiar în locul dintre boaşe şi mădular făcuse rană, care se zice cangrenă; şi l-am aflat pe el atunci când era îngrijit de un doftor, iar el împletea cu mâinile smicele şi vorbea cu noi, şi aşa lucrarea doftorului cu mulţumită şi cu răbdare o suferea, de ca şi cum altul s-ar fi tăiat şi nu el; că, deşi mădularele lui i se tăiau ca nişte fire de păr fără de simţire, el petrecea cu covârşirea gătirii celei dumnezeieşti.

4. Iar simţindu-ne Fericitul pe noi întristaţi, ne-a zis nouă: "Nu vă smintiţi, fiilor, că nimic din cele ce face Dumnezeu nu le face vreodată cu răutate, ci cu sfârşit bun; că poate că mădularele erau vinovate muncii [vrednice de pedeapsă], şi mai de folos le este lor ca să ia răsplătire aici, decât atunci când vor ieşi din stadia aceasta".

5. Şi aşa pe noi cu cuvinte de răbdare mângâindu-ne, ne-a întărit a răbda întru cele necăjicioase şi ca să nu ne mirăm când vedem că şi sfinţii pătimesc astfel de lucruri cumplite.


III. A lui Grigorie Dialogul

1. în biserica cetăţii Ancona era un episcop foarte cucernic, Marcelin cu numele; picioarele acestuia au fost atât de mult cuprinse de dureri, adică de podagră, încât nu putea cu niciun chip păşi; şi, oriunde era trebuinţă de el, îl duceau pe braţe.

2. Intr-o zi, pentru negrijă unuia, în cetatea sa se făcu o aprindere prea mare; iar focul, iute cuprinzând cetatea, văpaia lui n-a putut fi stinsă cu nicio izvodire omenească, de acum îngrozind şi cuprinzând aproape toată cetatea. Episcopul, purtat acum pe mâini şi tânguindu-se foarte pentru prăpădirea cetăţii, a poruncit celor ce îl purtau ca, ducându-1, să-1 pună înaintea focului, care lucru se şi făcu, el fiind pus în locul în care văpaia se arăta cu toată puterea ei.

3. Şi a început focul în chip minunat a se trage în sine, ca şi cum se cucernicea de episcopul, slobozind parcă glas că se temea şi nu putea trece de episcop; astfel legânduse văpaia şi către sine întorcându-se, desăvârşit s-a stins. Deci pricepe, Petre, ce fel de faptă bună avea omul acesta, că, bolnav fiind şi şezând acolo, a putut stinge prin rugăciune o văpaie ca aceea.

Petru: Pricep şi foarte mă minunez.


IV. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Văzând urătorul de bine Diavol că Fericita Singlitichia cu uşurinţă mai presus de cursele lui zbura, şi nu numai ea, ci şi pe multe alte surori prin cele ce făcea şi învăţa le aducea întru biruinţă asupra lui, o a cerut de aici spre nevoinţa cea mai de pe urmă: de cele dinlăuntru ale ei atingându-se, i-a făcut rană adâncă, adică pe mădularul cel mai de nevoie spre a trăi - plămânul - l-a rănit, şi nesuferite dureri i-a făcut, şi aşa, câte puţin, viaţa ei o cheltuia.

2. Nu putea însă - pentru că o ceruse doar pentru o vreme - să-i grăbească şi sfârşitul, ci, ca un gâde [călău] mâncător de sânge, prin multe loviri [plăgi] şi prin multă vreme îşi mângâia cruzimea sa, şi se ispitea să o facă pe aceea ca să obosească către lungimea vremii şi către greutatea chinurilor.

3. Pentru aceea, câte puţin topindu-i plămânul, prin scuipările ce le scotea l-a lepădat şi pe acela afară; pe lângă acestea, îi stârnea ei şi friguri necurmate care ca o pilă îi zdruncina şi mult îi muncea trupul cel chinuit.

4. Şi precum judecătorii, care atunci când voiesc ca cei nelegiuiţi şi osândiţi mai grea muncă a pătimi, poruncesc a-i prăpădi pe ei cu puţin foc, tot aşa şi vrăjmaşul, din cele dinlăuntru ale ei foc aprinzând, tot trupul ei îl mânca şi-1 mistuia, neîncetat ziua şi noaptea aducându-i ei chinuri.

5. Deci trei ani şi jumătate viteaza prin aceste slăvite osteneli a făcut cu vrăjmaşul bătălie vitejeşte şi a suferit cu mulţumită, dar necăzând cu cugetarea, mai vitejeşte se întrarma asupra lui şi pe mulţi din cei răniţi de dânsul cu învăţăturile îi tămăduia.

6. Iar el acestea văzând se necăjea şi, nesuferind biruirea, altă muncă mai grea i-a adus fericitei: că i-a rănit organele cele ce pricinuiesc glasul, meşteşugind vicleanul ca să oprească grăirea cuvântului şi pe mulţi a-i lipsi de folosul cel dintr-însul.

7. Dar, cu toate acestea, deşi auzul celor ce veneau s-a lipsit de folosul cel din cuvirtfe, cu vederea [ochii] mai mult câştigau: că la iuţimea patimilor uitându-se cei ce veneau şi răbdarea şi mărimea de suflet cea în dureri a fericitei pricepând-o, se întăreau la socoteală, şi întru războiul cel asupra vrăjmaşului mal îndrăzneţi se făceau.

8. Deci, de unde a început vrăjmaşul rana? Din gură, de unde şi ieşeau izvoarele cele preadulci ale cuvintelor; şi o măsea durând-o, i-a putrezit îndată gingia şi măseaua a căzut, iar putrejunea s-a întins peste toată bărbia şi s-a făcut stricăciune în carnea care este dedesubt, iar în patruzeci de zile, viermele i-a ros osul, iar după două luni i s-a făcut gaură şi tot locul dimprejur se învineţise; iar stricându-se osul, se sfărâma şi el puţin câte puţin.

9. Iar din putrejunea cea prea grea slobozea şi nesuferită putoare, încât cele ce-i slujeau nici nu se puteau apropia de dânsa din pricina neomeneştii putori; iar dacă era vreuna chemată pentru trebuinţele cele de nevoie, aceea se apropia de dânsa numai după ce aprindea multă tămâie, şi numai atunci intra, şi apoi degrab fugea, acea cumplită putoare fiindu-le tuturor nesuferită.

10. Iar viteaza, ca cu ochii văzând pe potrivnicul înaintea ei stând, bărbăteşte cu dânsul se lupta şi nu suferea a i se face pentru boală niciun ajutor omenesc, măcar că mult o rugau femeile ce se adunau pentru a lor neputinţă, măcar cu mir să o ungă, ca, izgonindu-se mulţimea putorii, suferită să le fie lor petrecerea cea împreună cu ea; dar fericita nu primea, socotind că prin ajutorinţa cea omenească va cădea din preaslăvita nevoinţă.

11. Deci, trimiţând surorile, au chemat un doftor, ca prin acela să încerce a o pleca pe dânsa să primească oarecare doftorie; iar ea nici aşa nu se pleca, zicând: "De ce mă împiedicaţi din această nevoinţă bună? De ce căutaţi ceea ce se vede, neştiind ceea ce se ascunde? De ce iscodiţi lucrul care se face, neştiind pe cela ce-1 face?"

12. Iar doftorul a zis: "Nu pentru vreo tămăduire sau mângâiere aducem doftoria, ci ca să îngropăm partea cea stricată şi moartă, ca să nu se strice şi cele ce sunt împreună cu sfinţia ta, că ceea ce o fac la morţi aceea şi noi o aducem - aloe împreună cu mirt, pe care le amestecăm cu vin şi apoi punem.

13. Iar ea, primind sfătuirea, a primit să se pună, fiindu-i milă mai mult de surorile cele ce se adunau, ca printr-aceasta să se împrăştie necurmata putoare. Iar întru nevoinţă aceasta a pătimit trei luni, iar trupul se ţinea numai cu Dumnezeiasca putere, că cele ce-1 întăreau au lipsit cu desăvârşire, că nici din hrană nu putea să guste, ţinând-o o putrejune şi împuţiciune ca aceasta, nici a aţipi în vreun fel, fiind lovită de-a pururea de acele prea cumplite dureri, din pricina cărora somnul se tăiase şi se izgonise.

14. Iar când s-a apropiat de sfârşitul nevoinţei şi voia să se îmbrace cu cununa dreptăţii, a stat întru vederea unui înger înţelegător şi a unei lumini cu negrăită strălucire, şi erau şi cete de fecioare sfinte îndemnând suirea ei în sus.

15. Iar după ce a venit întru sine, a vestit surorilor cele ce a văzut; pe care le şi îndemna vitejeşte a suferi durerile şi a nu se împuţina; şi a adăugat zicând: "După trei zile mă voi despărţi de trup, pe la acest ceas din zi".

16. Iar trecând acele trei zile, întru acelea de care a zis mai-nainte s-a dus către Domnul, plată pentru nevoinţele ei luând de la Dânsul preafericita - petrecerea în ceruri şi îndulcirea.