I. Din povestirea călătoriilor Sfântului Ioan Teologul

1. După înălţarea Domnului, adunându- se Apostolii în Ghetsimani şi, după porunca Aceluia, sfătuindu-se a merge în toată lumea ca pe cei din neamuri să-i înveţe, părţile lumii şi le-au împărţit cu sorţi; iar lui Ioan i-a căzut sortul Asiei.

2. Iar el cu greu suferea, cu gând omenesc mai vârtos decât cu credinţa căutând lucrul de îndreptat, socotind că această parte este cu totul închinată idolilor şi cu anevoie mişcată pentru a urma lui Hristos, drept care căzu în îndoială.

3. Dar a priceput de îndată că a greşit Domnului vânzându-se neputinţei gândurilor şi că, trăgându-se afară de cuviinţă, a alunecat în îndoială. Şi de aici a suspinat şi, căzând către Apostoli, le cerea să se roage Domnului ca să-i dea lui iertare. Lăcrimând şi suspinând, a zis către dânşii: "Am greşit, Părinţi şi fraţi, mâhnindu-mă pentru sorţul Asiei şi, degrab slăbind cu credinţa - neaducându- mi aminte de zicerea lui Dumnezeu că toate îi sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9: 23) -, mi se făcu cunoscut că mare pedeapsă voi plăti pentru aceasta prin a fi dat primejdiei mării; deci întâi să se facă rugăciune întinsă şi apoi vom merge precum ne-a poruncit Domnul".

4. Deci, rugându-se ei, s-a dus fiecare în locul cel sortit lui, fiecare luând împreună cu sine câte un însoţitor din cei şaptezeci. Luând Ioan pe Prohor, s-a pogorât în Ioppi, apoi, intrând a doua zi în corabie, au mers spre Asia.

5. Şi a început Ioan a lăcrima şi a zis către Prohor (fără a auzi cineva, căci erau şezând în locul cel mai din spate al corăbiei): "Fiule Prohor, necazul primejdiei mării vine asupra mea şi mult se va chinui duhul meu; iar pentru viaţă sau moarte, Dumnezeu nu mi-a descoperit; deci, de vei scăpa măcar tu, du-te în Asia şi, ajungând la Efes, aşteaptămă acolo timp de trei luni, iar dacă voi putea veni cândva în tot acest timp, vom face slujba încredinţată nouă de Dumnezeu, iar de nu, să te întorci în Ierusalim la Iacov, fratele Domnului, şi orice-ţi va zice, aceea fă". Iar pe când Ioan zicea acestea, era ca la al zecelea ceas din zi.

6. Şi îndată, învolburare sălbatică ridicându- se, de sila valurilor corabia s-a spart şi toţi au căzut în mare, deşi fiecare din toţi cei patruzeci şi şase din încuviinţarea [şi lucrarea] lui Dumnezeu s-au apucat de câte o scândură sau de o bucată de lemn, ajungând nevătămaţi la uscat, numai Ioan singur a rămas în noian.

7. Iar Prohor, ridicându-se din Seleucia - căci marea acolo îl aruncase -, a ajuns în Asia după patruzeci de zile. Trecând printr-un sat pe nume Marmareotin, a văzut că, împreună cu un val prea mare şi ridicat ce s-a izbit de uscat, era zbătându-se un om.

8. Deci a apucat şi a alergat ca să-i ajute lui; dar, înainte să ajungă el, acela a apucat de s-a ridicat; şi, cunoscându-se unul pe altul, de bucurie s-au îmbrăţişat lăcrimând şi mulţumind Purtătorului de grijă Dumnezeu pentru mântuirea şi întâlnirea amândurora; după ce s-au odihnit puţin, Ioan a povestit lui Prohor cum în chip minunat, timp de pafruzeci de zile şi nopţi, cu Dumnezeiasca putere fiind ţinut şi înotând în chip negrăit pe valurile mării, a luat învăţătură că trebuie mai vârtos a se supune lui Dumnezeu decât neputinţei gândurilor omeneşti şi a se pleca fără îndoială celor poruncite de Dânsul.

9. Zicea Fericitul Epifanie: "Dumnezeu, păcătoşilor celor ce se pocăiesc, le lasă şi păcatele cele de căpetenie, precum curvei şi vameşului, iar de la cei drepţi cere şi dobândă (cf. Matei 25: 27; Luca 19: 23), şi aceasta este ceea ce zice Apostolul: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a Fariseilor şi a Cărturarilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 5: 20)".

10. Zis-a un bătrân: "Dumnezeu suferă păcatele lumii, iar păcatele pustiei nu le suferă; că cel ce este în lume are multe pricinuiri de a păcătui, iar cel ce s-a despărţit de lume, atâta vreme cât se va păzi de cele din afară şi dacă pe sine se va nevoi, nu va avea niciuna".