I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie: "Sunt unii care-şi istovesc trupurile lor întru nevoinţă, dar, pentru că nu au întru ei dreapta-socoteală, departe de la Dumnezeu se fac".

2. Zis-a Avva Ammona: "Omul toată vremea sa o face [cheltuieşte] ducând secure, şi nu află copac să dea jos, şi este altul iscusit a tăia, şi prin puţin dă jos copacul". Şi zicea că acesta [al doilea] este cel ce are dreaptă-socoteală.

3. întrebat a fost un stareţ: "Ce este lucrul călugărului?" Şi a răspuns: "Dreaptasocoteală".

4. Acelaşi a zis: "Mai mare decât toate faptele bune este dreapta-socoteală".

5. Zis-a un bătrân: "Pe mintea ce rătăceşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea; iar pe pofta cea învăpăiată o veştejeşte foamea, osteneala şi depărtarea în singurătate; pe mânia cea tulburată o conteneşte cântarea psalmilor, îndelungă-răbdarea şi mila; şi acestea făcând-se în vremi cuviincioase şi cu măsură; că cele fără de vreme şi fără măsură sunt în scurtă vreme [trecătoare], iar cele în scurtă vreme vătămătoare mai vârtos decât folositoare sunt.

6. Intrebat-a Avva Longhin pe Avva Luchie, zicând: "Voiesc a mă înstrăina". Zis-a iui Bătrânul: "De nu-ti vei tine limba ta, oriunde vei merge, nu vei putea fi străin; deci şi aici ţine-ţi limba ta, şi aşa eşti străin". Zis-a iarăşi către dânsul: "Voiesc să postesc". Zis-a Bătrânul: "Isaia Proorocul a zis: Deţi vei strâmba ca un belciug grumazul tău, nici aşa nu se va chema post bine-primit, ci mai vârtos opreşte gândurile cele viclene (cf. Is. 58: 8)". Zisu-i-a lui a treia oară: "Vreau să fug de oameni". Răspuns-a Bătrânul: "De nu vei îndrepta mai întâi [faptele bune] cu oamenii, nici deosebi [depărtat de ei fiind] nu vei putea îndrepta ceva".

7. Zis-a un Bătrân: "Nu face nimic înainte de a cerceta inima ta, adică de se face după Dumnezeu ceea ce voieşti tu să faci".

8. Zis-a Avva Antonie: "Cel ce bate bucata de fier, mai întâi socoteşte întru sine ce va face: seceră, cuţit sau topor şi, după ceea ce-şi închipuieşte, aşa lucrează. Tot aşa şi noi suntem datori a socoti ce faptă bună uneltim, ca nu în deşert să ne ostenim".

9. Zis-a un bătrân: "Toate cele peste măsură sunt ale dracilor".

10. Zis-a Avva Pimen: "A nu vedea noi mai-nainte lucrurile nu ne lasă pe noi a spori întru cele mai bune".

11. Zis-a un Bătrân: "N-am făcut niciodată vreun pas până ce nu am aflat unde va să pun piciorul meu; şi aşa stăteam gândind şi nicidecum slăbind, până când mă povăţuia Dumnezeu".

12. Zis-a iarăşi: "Din cele ce fac, mic sau mare, întâi socotesc şi privesc rodul lui ce va ieşi, ori în gânduri ori în fapte".

13. Ziceau Bătrânii că, precum focul arde lemnele, tot aşa lucrul monahului dator este să ardă patimile.

14. Un frate a întrebat pe Avva Nistero cel Mare, zicând: "Care lucru bun este, ca să-1 fac şi să trăiesc într-însul în veci (cf. şi Matei 19.16)?" Nu toate lucrurile întocmai se întâmpină de toţi. Că zice Scriptura: Avraam era iubitor de străini, şi Dumnezeu era cu dânsul, şi Ilie iubea liniştea, şi Dumnezeu era cu dânsul, şi David smerit era, şi Dumnezeu era cu dânsul. Deci orice vezi pe sufletul tău voind după Dumnezeu, şi mai cu îndemânare către Dânsul se află, aceea o alege şi o fă, păzind inima ta, şi te vei mântui".

15. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc?" Iar el a zis: "Să ne sârguim a lucra câte puţin, şi vom fi vii".

16. Zis-a Avva Sisoe: "Voiesc mai degrabă lucrare uşoară şi petrecătoare, decât ostenicioasă la început şi degrab tăiată".


II. A lui Avva Marcu

1. Nimic să nu gândeşti sau să faci fără scopul cel după Dumnezeu; că cel ce fără de scop călătoreşte, în deşert se va osteni. Când mintea va uita scopul cel după Dumnezeu, atunci lucrul cel arătat al faptei bune nefolositor se face.


III. A lui Avva Cassian

1. Când împreună cu prietenul meu, Sfântul Gherman, am venit în pustia Schitului, acolo unde erau cei prea iscusiţi dintre călugări, am văzut şi pe Avva Moise, bărbat Sfânt şi Purtător de Duh, pe care cu lacrimi l-am rugat ca să ne spună nouă cuvânt de zidire prin care să ne putem sui la desăvârşire, şi, mult fiind rugat Bătrânul, a zis aşa:

2. "Fiilor, toate meşteşugurile şi izvodirile au oareşicare scop mergând înainte, către care, mergând oamenii, pe ale lor lucruri le îndreptează, şi aşa pe sfârşitul cel căutat îl nimeresc. Spre pildă: lucrătorul de pământ, uneori adică văpaia soarelui, iar alteori iuţeala răcelii răbdând-o, cu osârdie lucrează pământul, scop având ca curat pe dânsul de buruieni şi de mărăcini să-1 arate, iar ca sfârşit, îndulcirea cea din roade.

3. încă şi cel ce se face ostaş nu bagă de seamă nici la primejdiile cele din războaie, nici la relele-pătimiri cele din străinătate, ci cu osârdie rabdă, scop având a izbândi, iar sfârşit, dregătoria cea din izbândire, câştigul şi cinstea cea dintr-însa; şi, ca să zic pe scurt, toţi cei ce pun la cale vreun meşteşug sau izvodire negreşit au câte un scop înainte mergând, către care îndreptează pe cele ce le fac până vor ajunge la sfârşitul pe care l-au pus înainte.

4. Scop al făgăduinţei noastre este curăţia inimii, iar sfârşit, împărăţia cerurilor; deci cu neputinţă este ca să venim noi întru împărăţia lui Dumnezeu fără curăţia inimii; să fie dar mintea noastră totdeauna întru acest scop, şi gândurile şi graiurile noastre şi faptele către dânsul de-a pururea să ne sârguim; iar de se va întâmpla vreodată ca inima să se depărteze din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem şi să o îndreptăm, ca pe un dreptar al unui meşter pe scop întrebuintându- 1.

5. Care lucru, şi Fericitul Pavel Apostolul, ştiindu-1 şi făcându-1, zice: Cele din urmă uităndu-le, la cele dinainte mă întind, către scop alerg, la plata chemării celei de sus (Filip. 3: 14). Deci, pentru acest scop, şi noi toate să le facem, pentru acesta pe toate să le trecem cu vederea: şi patria, şi neamul, şi banii, şi toată lumea, şi dulceţile le călcăm, şi celor ce ne fac strâmbătate nu le răsplătim cu rău, nici celor ce ne ocărăsc sau ne bat nu le stăm împotrivă, ci pe toate le acoperim, pe toate le răbdăm, ca pe curăţia inimii să o câştigăm; iar dacă vom uita de scopul acesta, negreşit ananghia se abate asupra noastră şi, întru întuneric umblând noi şi afară de calea cea dreaptă călătorind, mult vom rătăci şi ne vom poticni.

6. Şi aceasta la mulţi se întâmplă: aceştia întru începutul lepădării de lume trecând cu vederea bogăţia, bani mulţi şi toate cele din lume, mai pe urmă, pentru un cuţit, pentru un ac, un condei sau o carte se mânie şi se tulbură, şi acelaşi aşezământ al mâniei îl arată şi către fraţi şi pentru materiile cele prea mici: că de multe ori şi pofta spre lucrurile cele proaste şi-o împlinesc, avântânduse astfel cu împătimire spre lucruri de nimic cu care apoi se îndulcesc.

7. Aceştia nu ar fi pătimit acestea de şi-ar fi adus aminte de scopul pentru care au trecut cu vederea toate lucrurile; că, pentru dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, pe toate le defăimăm, ca pe aceasta să o câştigăm, curaţi cu inima făcându-ne difispre toată îndulcirea şi slava lumii; că cel ce s-a despărţit pe sine de împătimirea materiilor şi a urât toată dulceaţa şi slava lumii, acela este în pace cu toţi, pentru aceea şi curată face inima sa.

8. Iar prin curăţia inimii vine împărăţia cerurilor. Că fericiţi, zice, cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5: 8). De unde învăţăm că desăvârşirea nu o dobândim din lepădarea de lucruri şi depărtarea de oameni, ci după ce vom fi îndreptat dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele, care ne soleşte nouă curăţia inimii.

9. Deci se cuvine noi pentru dânsa pe toate a le face, şi toată dulceaţa şi slava a o lepăda, şi postul şi privegherea şi toată cealaltă rea-pătimire cu dulceaţă a le suferi, şi întru citiri şi în psalmi cu întindere a ne îndeletnici, însă, de s-ar întâmpla ca pentru oarecare nevoie şi după Dumnezeu îndeletniciri din obişnuita postire şi citire şi cealaltă nevoinţă să fim opriţi, să nu ne lenevim pentru dragostea, dinspre cea care păzeşte adică curăţia inimii, precum s-a zis; că nu ne va fi nouă atâta folos din postire şi din citire pe câtă vătămare ni se face de vom trece cu vederea pe fratele şi pe acesta îl scârbim, căci în postiri, în privegheri, în cugetarea la cuvintele Scripturii şi lepădarea a toată lumea nu este desăvârşire, precum am zis, ci ele sunt mijloace ale desăvârşirii.

10. Căci nu întru acestea se află desăvârşirea, ci printr-acestea se adaugă şi, deci, în deşert ne trufim pentru postire, priveghere, neavere sau pentru citirea Scripturilor, dacă nu vom împlini dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele; pentru că cel ce a împlinit dragostea aceasta curat este cu inima, şi întru sine are pe Dumnezeu, şi mintea lui de-a pururea este cu Dumnezeu, şi frumuseţea Aceluia o oglindeşte.

11. încă se cuvine a şti şi aceasta: că monahul, de nu va lucra cu toată puterea dreptei-socoteli şi pe toate printr-însa să le cerce, şi aşa să socotească şi să grăiască şi să facă, de nevoie este ca, precum cineva care se rătăceşte noaptea, nu numai întru preacumplitele gropi ale răutăţii a cădea, ci şi întru cele drepte şi netede a se împiedica.

12. Că dreapta-socoteală nu mică faptă este, că şi din darurile cele prea-vestite ale Sfântului Duh, şi acesta din cele mai mari, precum ne învaţă şi Apostolul zicând: Unuia prin Duhul i se dă cuvântul înţelepciunii, altuia cuvântul ştiinţei, întru Acelaşi Duh, iar altuia deosebirea duhurilor [dreapta-socoteală] (I Cor. 12: 8-10). Iar după toate acestea adaugă: Iar toate acestea le lucrează Unul şi Acelaşi Duh (I Cor. 12:11).

13. Că dreapta-socoteală turn este şi împărăteasă întru celelalte fapte bune; că aceasta, la cine se adaugă, îl învaţă pe dânsul cum de la toată neajungerea şi covârşirea să se abată şi cum pe calea cea împărătească a călători de-a pururea, care nici dinspre cele de-a dreapta prin covârşire şi prin cele părut bune nu-1 lasă a se fura, nici dinspre cele de-a stânga a se târî către trândăvie şi moliciune nu-1 lasă.

14. Ci ca un ochi şi făclie sufletului se face, şi pe toate precum sunt le arată omului, pe cele rele de cele bune cu de-amănuntul despărţindu-le: care sunt din viclenia celor potrivnici, şi care sunt din Pronia cea de sus, şi pe cel ce urmează luminii acesteia cu plăcere de Dumnezeu îl face pe dânsul a vieţui şi fără rătăcire şi poticneală a călători pe această cale întunecată şi aspră a vieţii; că aceasta şi pe faptele bune le întăreşte, şi pe însăşi aceea, adică a fi cu putinţă faptele bune şi a se numi aşa o dă; iar dacă de aceasta se vor despărţi, nu mai sunt fapte bune, ci, de multe ori, şi ca nişte răutăţi se socotesc.

15. Că mulţi, cu posturi şi cu privegheri sfărâmându-se, şi în pustie depărtându- se, şi întru neavere desăvârşit nevoinduse, şi milostenia atâta împlinind-o, încât nici cele ale lor nu le mai ajungea spre împărţire după pofta aşezării lor, şi pe toată cealaltă fapta bună arătând-o, mai pe urmă cu ticăloşie au căzut şi în răutate s-au alunecat, şi aceasta o au pătimit pentru că nu au avut întru sine darul dreptei-socoteli, precum şi Antonie, cel Mare între toţi Părinţii, despre dânsa a hotărât, cu care împreună-hotărâtori şi ceilalţi Părinţi se făcură. încă şi din istorii să încredinţăm cuvântul.

16. Saul acela, căruia împărăţia lui Israil i-a fost încredinţată pentru prima dată, de vreme ce făclia aceasta a dreptei-socoteli nu o a avut, întunecat făcându-se la minte, n-a ştiut să socotească drept, că adică, mai degrabă decât a aduce jertfă, mai plăcut era lui Dumnezeu să asculte el de Sfântul Samuil şi să omoare pe Og, împăratul lui Amalic; iar el, cruţându-1 pe acesta - prin care lucruri socotea să slujească lui Dumnezeu -, printr- acelea s-a poticnit şi aşa din împărăţie lepădat s-a făcut; iar dacă trebuie, să aducem înainte şi pildele cele mai noi.

17. Aduceţi-vă aminte de Bătrânul Iron, pe care şi voi negreşit îl ştiţi, şi de jalnica lui cădere, vrednică de nenumărate tânguiri, care a pătimit înaintea vederii noastre; că acesta, cincizeci de ani în pustie petrecând, şi mare asprime de viaţă şi întinsă înfrânare urmând, şi după cea prea depărtată pustie şi singurătate mai mult decât toţi cei de aici alergând, după atâtea nevoinţe şi osteneli, întru prea-cumplită primejdie a căzut, pentru că nu avea întru sine dreapta-socoteală.

18. Căci, gândului său urmând, spre atât de mult post s-a dat şi atât de mult a voit să se depărteze de oameni, încât nici la praznicul Dumnezeieştilor Paşti nu venea în Biserică, ca nu cumva, adunându-se cu Părinţii şi cu fraţii şi mâncând împreună cu dânşii, să fie silit apoi a se împărtăşi de legume sau dintr-altă fiertură din cele puse la masă şi aşa să i se pară că a căzut din al său canon şi scop.

19. Deci întru aceasta în multă vreme cu a sa voie înşelându-se şi depărtându-se pe sine de Părinţi, mai pe urmă, pe dracul ca pe îngerul luminii l-a primit (cf. şi II Cor. 11: 14) şi, acestuia închinându-se, i s-a poruncit lui ca pe la miezul nopţii într-un puţ prea adânc pe sine să se arunce, ca să cunoască cu iscusul ce fel de cinste lângă Dumnezeu a dobândit pentru covârşirea faptelor lui celor bune şi osteneli către Dumnezeu şi că nicidecum de aici înainte nu se va mai pune sub vreo primejdie.

20. Iar el, nesocotind drept cu gândul - neştiind adică cine este cel ce îl sfătuieşte pe dânsul o sfătuire ca aceasta -, ci crezând înşelăciunii ca adevărului, s-a aruncat pe sine pe la miezul nopţii în puţ; şi nu după mult timp, după iconomia lui Dumnezeu cunoscând fraţii întâmplarea, de abia au putut a-1 scoate, el mai mult mort decât viu fiind. Iar după ce l-au tras, trăind încă două zile, a treia zi a murit, lăsând fraţilor şi prezbiterului Pafnutie plângere nemângâiată, care, prin multa iubire de oameni pomindu-se şi aducându-şi aminte de ostenelile lui cele multe şi de marele număr al anilor lui întru care a răbdat în pustie, nu l-a despărţit pe el de pomenirea celor răposaţi şi aducerile cele pentru aceştia, ca aşa să nu se numere cu cei morţi de moarte silnică.

21. încă şi oarecari doi fraţi, petrecând de acea parte de pustiul Thebaidei, unde odinioară petrecuse Fericitul Antonie, într-o zi s-au sfătuit ca să meargă în cea mai dinlăuntru pustie, mare fiind aceasta şi nelucrată, hotărând între dânşii să nu ia hrană de la om, fără numai pe cea care, făcând Domnul minune, o va da.

22. Deci, mult rătăcind ei în pustie şi slăbind de foame, dacă i-au văzut pe ei de departe mazichii - ce era mai sălbatici şi mai cruzi decât oricare alt neam - aşa topiţi şi abia suflând, schimbându-şi ei, din Dumnezeiasca Pronie, sălbătăcia în care crescuseră în iubire de oameni, i-a întâmpinat pe dânşii cu pâine.

23. Iar un frate, dreapta-socoteală intrând într-însul, cu bucurie şi cu mulţumită a primit pâiniţa şi, mâncând-o, s-a întărit, socotind că cei ce sunt atât de cruzi şi de sălbatici şi pururea se bucură de sângele omenesc nu s-ar fi milostivit spre dânşii, slăbiţi fiind ei de foame, şi nu le-ar fi adus lor hrană, dacă nu i-ar mişcat Dumnezeu pe dânşii; iar celălalt, de hrană lepădându-se, ca una ce de la om era adusă, şi petrecând întru sfatul cel fără dreaptă-socoteală, de slăbiciunea nemâncării a pierit.

24. Deci, deşi prea rău întru dânşii dintru început s-au sfătuit, nesocotit şi pierzător sfat hotărându-şi lor, după aceasta însă: unul, urmând dreapta-socoteală, lucrul pe care cu semeţie şi fără păzire îl hotărâse, pe acesta acum bine l-a îndreptat, iar celălalt, întru sfătuirea cea nebună petrecând şi fără de dreapta-socoteală aflându-se, singur şi-a tras asupră-şi moartea pe care Domnul voise să o întoarcă.

25. Dar ce voi zice despre acest nevoitor, al cărui nume de voie îl voi trece cu vederea (pentru că încă este viu)? Care pe dracul ca pe înger de multe ori primindu-1, şi descoperiri printr-însul luând, şi lumină ca de făclie adeseori în chilie văzând, mai pe urmă i s-a poruncit de dânsul a aduce lui Dumnezeu jertfă pe al său fiu, care petrecea împreună cu dânsul în mănăstire, ca pentru aceasta să se învrednicească de cinstea Patriarhului Avraam? Acesta, dar, atâta s-a supus sfătuirii aceluia, încât şi cu lticrul ar fi săvârşit jertfa junghierii fiului său dacă fiul nu l-ar fi văzut pe dânsul ascuţindu-şi cuţitul afară de obicei şi legături gătind cu care voia să-1 lege pe el ca pe o jertfă, drept care de aici cu fuga a câştigat mântuirea.

26. Aş lungi mult vorba de aş grăi cu de-amănuntul de câţi s-au batjocorit şi din bunătate în răutate s-au alunecat pentru a nu fi aflat ei dreapta-socoteală - pe ceea ce este rădăcină şi cap şi legătură a tuturor faptelor bune; iar aceasta într-alt fel nu se face în om fără numai de va avea adevărată smerenie, iar dovadă a smereniei celei adevărate este aceea adică nu numai pe cele ce le lucrăm ci şi pe cele ce le cugetăm să le descoperim Părinţilor şi a nu crede întru nimic gândului nostru, ci după toate a urma cuvintelor Părinţilor şi acel lucru a-1 crede că este bun sau rău: pe care aceia îl vor hotărî, că această lucrare face pe călugăr să treacă nevătămat calea vieţii şi, mai presus de toate cursele Diavolului făcându-se, către cer să se suie.

27. Căci cu neputinţă este ca cel ce cu judecata şi cu socoteala celor bătrâni îşi pune în rânduială pe a sa viaţă, să cadă întru înşelăciunea dracilor; deci cel ce nu crede judecăţii cugetului său, ci umblă întru toată învăţătura şi tipicul Părinţilor, degrab împreună cu Dumnezeu se va învrednici darului dreptei-socoteli, care învaţă pe monah să fugă de-a pururea de cele peste măsură ca de nişte vătămătoare: întru hrană, în somn şi întru cealaltă nevoinţa; căci am cunoscut pe oarecari cum prin îmbuibarea pântecelui nu s-au biruit, iar prin postul cel fără de măsură s-au surpat şi, pentru aceeaşi patimă, s-au alunecat spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, pentru slăbiciunea pricinuită din postul cel fără de măsură.

28. Şi eu încă ţin minte că odinioară una ca acesta am pătimit din postul cel fără de socoteală: că atâta am postit, încât mi s-a stins de tot pofta de mâncare şi, în multă vreme petrecând flămând, nu pofteam hrană, nici nu mâneam, de n-ar fi venit cineva şi, pentru cuvântul lui, chiar nevrând eu, fără de poftă mă sileam să mănânc, şi, aşa silit fiind, câte puţin iarăşi am deşteptat pofta.

29. Incă şi privegherea atâta am urmat- o, încât de tot s-a depărtat somnul de la mine, iar aceasta mi se pare că şi din pândirea dracilor s-a întâmplat, şi puţin de nu m-am primejduit, în multe nopţi petrecând fără de somn, dacă Iubitorul de oameni Domnul, rugat fiind de mine, nu mi-ar fi dat a dormi şi neputinţa firii nu o ar fi întărit.

30. Deci mai greu m-am primejduit pentru cea fără de măsură postire şi priveghere decât pentru îndrăcirea pântecelui şi satiul somnului.


IV. A Sfântului Maxim

1. De voieşti a fi drept, împarte fiecăreia din părţile cele ce sunt întru tine, sufletului zic şi trupului, cele de care sunt vrednice: părţii cei raţionale a sufletului (dă-i) citiri şi vedenii duhovniceşti şi rugăciuni; iar celei iuţoase [iuţimii, irascibilităţii], dragoste duhovnicească, ceea ce stă împotriva urâciunii; iar celei poftitoare, cumpătare şi înfrânare, iar trupşorului, hrană şi acoperământuri (cf. I Tim. 6: 8), singure cele de care are nevoie.

2. Mintea, când are patimile supuse, lucrează după fire, şi aşa lucrează raţiunea celor ce sunt, şi lângă Dumnezeu petrece.

3. Precum sănătatea şi boala privesc către trupul vieţuitorului, şi lumina şi întunericul către ochi, tot aşa şi fapta bună şi răutatea către suflet, şi cunoştinţa şi necunoştinţa către minte; deci nu toată îndeletnicirea ta să o ai pentru trup, ci hotărăşte-i lui nevoinţă cea după putere şi toată mintea spre cele dinlăuntru întoarce-o; că nevoinţă trupului la puţine foloseşte, iar evlavia spre toate este de folos (ITim. 4: 8).

4. Cel ce nu ştie a călători calea cea duhovnicească nu are grijă de înţelegerile [noimele] cele pătimaşe, ci toată îndeletnicirea o are împrejurul trupului, şi aşa, sau se îndrăceşte cu pântecele şi neastâmpărat se face, se scârbeşte, se mânie şi pomeneşte de rău, şi, de aici, îşi întunecă mintea, sau postire nemăsurată urmează şi îşi tulbură cugetarea.

5. Nimic din cele date nouă spre trebuinţă nu voieşte Scriptura a le strica, dar pedepseşte lipsa măsurii şi nesocotinţa o îndreptează; adică nu ne opreşte de la a nu mânca şi a nu avea bani şi drept a-i chivernisi, ci opreşte îndrăcirea pântecelui şi iubirea de arginţi şi celelalte; şi nici de la cugetarea la acestea nu opreşte, că pentru aceasta s-au şi făcut, ci de la a cugeta pătimaş la ele.

6. Poruncile Domnului ne învaţă pe noi a folosi lucrurile de mijloc cu bună-judecată, că folosirea cea Cu bună-judecată a celor de mijloc curăţă aşezarea sufletului, iar curata aşezare naşte dreapta-socoteală.


V. A Sfântului Efrem

1. Mai-nainte de a începe lucrul, socoteşte sfârşitul lui şi, mai-nainte de luptă, socoteşte pe potrivnicul tău - că scris este: Cel născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi vicleanul nu se atinge de dânsul (I Ioan 5:18).

2. Să nu te afle vrăjmaşul [diavolul], călugăre, făcând ceva afară de lucrul ce ţi l-ai făgăduit, şi nu te va înfricoşa niciodinioară.


VI. A Sfântului Isaac

1. Odihna şi nelucrarea sunt pierzătoare ale sufletului, acestea putând să vatăme mai mult şi decât dracii.

2. Pe trupul cel slab, când îl vei sili la lucruri mai presus de puterea lui, întunecare peste întunecare faci sufletului şi mai vârtos tulburare îi aduci.

3. Iar pe trupul cel tare, dacă odihnei şi nelucrării îl vei da, toată răutatea se va săvârşi în sufletul cel ce locuieşte într-însul; şi astfel şi dorirea binelui o va lepăda, şi însăşi poftirea [acestuia], şi aşa îl întoarce pe dânsul a pofti cele pierzătoare.

4. Iar de se va îmbăta sufletul în bucuria nădejdii lui şi întru veselia lui Dumnezeu, trupul nu va simţi necazurile, măcar şi slab de va fi. Trupul poate duce îndoită greutate şi totuşi să nu priceapă, pentru că se îndulceşte împreună cu sufletul din hrana duhului şi din mângâiere.

5. Inima cea plină de întristare pentru neputinţa şi slăbiciunea faptelor celor trupeşti plineşte locul a toată lucrarea cea trupească prin întristare. Faptele trupului fără de întristarea cugetului, sunt ca un trup fără suflet.

6. Iar cel întristat cu inima, dar cu simţurile dezlegate [nestăpânite], este asemenea omului ce are un fiu, singurul născut, şi pe acesta cu mâinile sale îl junghie; că întristarea cugetului este dar de cinste a lui Dumnezeu şi cel ce o poartă pe dânsa precum se cuvine poartă întru sine sfinţenia.