I. A Sfântului Marcu

1. Fraţilor, din ispitele cele ce se întâmplă fiecăruia, niciuna nu e cu nedreptate, ci toate sunt după dreapta judecată a lui Dumnezeu; unele pătimindu-le pentru propriile răutăţi, iar altele pentru ale aproapelui. Că zice Scriptura: în sânul celor nedrepţi intră toate cele nedrepte; cele drepte toate sunt de la Domnul (Pilde 16: 35). Şi iarăşi: Toate lucrurile Domnului cu dreptate, şi fiecare, ceea ce seamănă, aceea va şi secera (Gal. 6: 7).

2. Pe acest cuget avându-1 şi Sfântul David, cu porunca lui Dumnezeu de Semei fiind necăjit, dintr-o pricină a sa mărturiseşte că se necăjeşte; aceasta şi în Psalmi arătând- o, zicea: Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecăţile Taie şi întru adevăr m-ai smerit (Psalm 118: 75). Şi iarăşi: Ocară celui fără de minte m-ai dat, amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu ai făcut (Psalm 38:13).

3. încă şi Isaia şi Ieremia şi Iezechiil şi Daniil şi ceilalţi Prooroci prooroceau poporului şi neamurilor cele necăjicioase ce erau să vină asupra lor după păcatul fiecăruia, arătând totodată şi pricinile pedepsei, şi ziceau că, pentru cele ce grăiau aşa şi făceau aşa, le-a venit lor cutare şi cutare.

4. Propriu bărbatului desăvârşit este a fi slobod de amorţeală în cele ce încearcă să-1 biruiască. Dar, dacă din acestea din urmă, cele ce luptă făţiş sunt anevoie de înţeles şi greu de biruit, cu mult mai vârtos socotinţele gândurilor care le pricinuiesc; iar noi, cea mai mare parte a răutăţilor noastre necunoscând-o, ne tulburăm întru pedepse.

5. Deci, să cunoaştem, ca nişte raţionali, că spre folosul nostru aduce Domnul asupra noastră pedepsele şi multe lucruri bune printr-însele lucrează întru noi: întâi, aflarea cugetărilor celor rele ce ne ţin pe noi în chip ascuns, iar după aflarea acestora, neprefăcută şi adevărată smerita-cugetare adaugă; apoi, descoperirea părerii deşarte de sine, după cea scrisă: Ivitu-s-au toţi cei ce lucrează fărădelegea, ca să piară în veacul veacului (Psalm 91:7-8).

6. Deci, dacă nu vom răbda primejdiile cu credinţă şi cu mulţumită, nu vom putea afla răutatea cea ascunsă; iar aceasta, neaflându-se cu limpezime, nu putem lepăda nici cele de faţă gânduri rele, nici ispăşirea celor făcute mai-nainte a o căuta, nici păzire a arăta pentru cele viitoare. însă se cuvine a şti şi aceasta: că pedepsele şi mustrările nu se potrivesc la arătare cu pricinile lor, însă după lucrul cel duhovnicesc toată dreptatea o păzesc.

7. Iar aceasta şi din Dumnezeiasca Scriptură o putem cunoaşte: că au doară cei omorâţi de turnul Siloam (cf. Luca 13: 2-16) au scuturat la rândul lor vreun turn peste alţii? Şi cei duşi spre pocăinţă în Babilon şaptezeci de ani, pe alţi oarecari, robi au luat spre pocăinţă?

8. Nu, nu sunt aşa pedepsitoarele întâmplări; ci, precum ostaşii, prinzându-se greşind, sunt chinuiţi, dar nu le pătimesc pe aceleaşi, adică în felul în care au săvârşit relele, tot aşa şi toţi ne pedepsim prin cele ce ne vin asupra la bună şi potrivită vreme şi spre pocăinţă, însă nu într-un chip asemănător şi nu în aceeaşi vreme, nici prin aceleaşi lucruri; iar ceea ce aduce pe mulţi la necredinţa în dreptatea lui Dumnezeu este zăbovirea vremii dintre păcat şi pedeapsă şi neasemănarea pedepselor. întrebare

9. Multe sunt lucrurile cele necăjicioase ce ne vin nouă asupra, unele adică prin oamenii ce ne pizmuiesc, ne clevetesc, ne pârăsc, ne năpăstuiesc, ne momesc, ne amăgesc, ne păgubesc, ne smintesc, ne defăima, ne urăsc, ne războiesc, ne bat, ne bântuiesc, ne izgonesc şi câte se mai pot face asupra oamenilor de la oameni sau de propriul trup, care tulbură, bat război, caută odihne, cad în felurite boale, sau şi cele ce afară de acestea se întâmplă: muşcături de câini, sau de cele veninoase, sau de fiarele cele mâncătoare de stârv, pe lângă acestea şi foamete, ciumă, cutremure, geruri, arşiţă, bătrâneţe, sărăcie, singurătate şi câte ca acestea.

10. Iar altele, prin duhurile răutăţii - către care Apostolul a arătat că este lupta noastră (cf. Ef. 6: 12) -, cele ce pândesc faptele şi cuvintele noastre, prin care [luptă], după urmare, se şi socotesc care gânduri sunt ale noastre şi care nu. Dar câtă vreme mintea noastră cea de-sine-stăpânitoare nu va vorbi degrab cu cele ispititoare, adică nu va lăsa nădejdea cea sobornicească, nu va mişca nici gânduri, nici cuvinte nu va scoate afară, nici fapte nu va porni spre a mulţumi pe draci.

11. Aşadar, acestea fiind aşa, pentru că însuţi ai zis şi că toate primejdiile după pricina şi măsura fiecăruia vin asupra noastră, arată-ne nouă acum pricinile, ca cu adevărat să credem că suntem vinovaţi pedepselor şi că datori suntem a răbda cele necăjicioase ce vin asupră-ne, ca nu cumva la judecată - nu numai ca nişte păcătoşi, ci şi ca cei ce n-am primit doftoria - mai grea muncă să avem.

12. Răspuns: Pricină la toată întâmplarea este gândul fiecăruia; socoteam a zice încă că şi cuvintele şi faptele, dar, fiindcă acestea nu ies mai-nainte de gânduri, pentru aceasta, toate se cuvin puse pe seama gândurilor; deci, gândul mergând înainte, atât faptele cât şi cuvintele ne dau nouă apoi împărtăşire unii spre alţii.

13. Şi două sunt felurile împărtăşirii, unul vine din dragoste, iar altul din răutate; iar prin împărtăşire nu ştim cum primim asupra unii pentru alţii; iar primirilor le urmează şi necazurile, precum zice Scriptura: Cel ce ia în chezăşie pe al său prieten dă vrăjmaşului mâna sa (Pilde 6:1); tot aşa fiecare nu numai pentru sine suferă cele ce îi vin asupra, ci şi pentru aproapele, pe temeiul celor luate de el în seamă.

14. Intrebare: Rugămu-ne să aflăm şi un chip al acestei primiri-asupră, să zicem de cel ce se face din răutate.

15. Răspuns: Primirea-asupră din răutate este fără de voie şi se întâmplă aşa: precum nu voieşte, cel ce lipseşte pe cineva de cele ale lui, asemenea şi cel ce asupreşte pe altul, aceştia primesc-asupră ispitele şi necazurile aproapelui ce le suferă acestea. De pildă: cel ce face pagubă, pe ale păgubaşului, aşijderea cel ce năpăstuieşte, pe ale năpăstuitului, cel ce lăcomeşte, pe ale lacomului, cel ce dosădeşte, pe cele ale dosăditului, cel ce cleveteşte, pe ale clevetitului şi, ca să nu zic aşa câte una, tot cel ce nedreptăţeşte, ispitele nedreptăţitului le va primi asupră-şi.

16. Iar mărturie a acestora este Scriptura, ce zice: Dreptul din cursă va scăpa şi în locul lui se va da cel necredincios (Pilde 11: 8). Şi iarăşi: Cel ce sapă groapa aproapelui va cădea într-însa, şi cel ce prăvăleşte o piatră, pe sine o prăvăleşte (Pilde 26: 27). Deci, dacă dreptatea noastră adeverează dreptatea lui Dumnezeu, după Apostolul, ce vom zice? Ca un om vorbesc. (Rom. 3: 5). Au doar nedrept este Dumnezeu, Care aduce mânie celor ce nu se învaţă prin necazuri, ba şi se sălbăticesc împotriva acestora? Să nu fie!

17. Intrebare: Slavă Ţie, Dumnezeule! Ascultând acestea, prin urmare, credem că acestea sunt aşa. Dar spune-ne nouă şi despre primirea-asupră cea din dragoste.

18. Răspuns: Primirea-asupră cea din dragoste este cea pe care Domnul nostru Iisus ne-a lăsat-o nouă, întâi vindecând neputinţele noastre cele sufleteşti, apoi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, ridicând păcatul lumii, firea curat alcătuind-o, iar celor ce cred Lui răscumpărare de moarte dăruindu-le, cinstire de Dumnezeu dând, blagocestia învăţând şi pentru dragoste pătimind până la moarte.

19. Arătând răbdare întru acestea, prin venirea Duhului ne-a dăruit nouă bunătăţile cele viitoare, cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2: 9), şi pentru aceasta şi ispitele le-a primit asupra pentru noi: ocărânduse, batjocorindu-se, năpăstuindu-se, pălmuindu- se, legâridu-se, vânzându-se, lovinduse cu pumnii, cu oţet şi cu fiere adăpându-se, şi ce mai mult să zic? Cu piroane răstignindu- Se şi cu suliţa împungându-Se, primind patimile cele pentru noi, astfel S-a împărtăşit nouă prin Duh şi prin Trup, o astfel de Lege dând aleşilor Săi, adică Apostolilor, Proorocilor, Părinţilor, Patriarhilor, pe unii adică învăţându-i dinainte prin Duhul Sfânt, iar altora arătându-Se prin Preacuratul Trup.

20. Această primire-asupră primindo, zicea: Nu vă temeţi, Eu am biruit lumea (Ioan 17: 33). Şi iarăşi: Eu pentru dânşii Mă sfinţesc pe Sine, ca şi ei să fie sfinţi întru adevăr (Ioan 17: 19). Şi iarăşi: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca adică cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15: 33). Drept aceea şi Sfântul Pavel, urmând pe Domnul, zicea: Acum mă bucur întru pătimirile mele pentru voi, şi plinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu pentru trupul Lui, Care este Biserica (Col. 1: 24), făcându-se şi el asemenea prin primirea-asupră cea din dragoste.

21. Voieşti cumva să cunoşti cum s-au împărtăşit cu noi toţi Apostolii, prin gândire cuvânt şi faptă, şi prin împărtăşire au primit asupră-le ispitele noastre? Prin gândire, ei ne-au deschis nouă Scripturile şi pe Prooroci i-au pus de faţă, plecându-ne a crede lui Hristos ca Unui Izbăvitor, încredinţându- ne a sluji Lui ca Unui Fiu după fiinţă al lui Dumnezeu, rugându-se ei pentru noi, lăcrimând, murind şi câte sunt a împlini ale credincioasei gândiri.

22. Iar prin cuvinte ne-au mângâiat, îndemnat, certat, mustrând împuţinarea credinţei noastre, ocărându-ne, defăimând necunoştinţa noastră, blagocestia propovăduind- o, pe Hristos mărturisind, reaua-credinţă tăind-o în toată vremea, locul şi lucrul, cu minciuna neînvoindu-se, cu cel ce se făleşte după trup nevorbind, cu cel ce se slăveşte în deşert nepetrecând, pe cel trufaş nicidecum îmbrăţişându-1, pe cel viclean defăimându-1, pe cei smeriţi primindu-i, pe cei cucernici f ăcându- şi-i aproape şi pe noi pe aceleaşi a le face învăţându-ne.

23. Iar prin faptele lor, ei au fost izgoniţi, batjocoriţi, lipsiţi, necăjiţi, rău supăraţi, în temniţe închişi, ucişi şi câte ca acestea au pătimit pentru noi (cf. şi Evr. 11: 36-37). Aşadar, prin împărtăşire au primit-asupră ispitele noastre, că zice: Ori de ne necăjim, ori de ne mângâiem, pentru mângâierea şi mântuirea voastră este (I Cor. 1: 6-7).

24. Deci, Legea de la Domnul primind- o, ei ne-au dat-o nouă, zicând: Dacă Domnul sufletul Său Şi L-a pus pentru noi, datori suntem şi noi a ne pune sufletele noastre pentru fraţii noştri (I Ioan 3: 16). Şi iarăşi: Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos (Gal. 6: 2).

25. Deci, dacă am cunoscut amândouă chipurile împărtăşirii unora către alţii, şi ispita cea de nevoie ce le urmează de aici, adică ispitele şi necazurile ce se întâmplă după măsura fiecăruia, să nu le iscodim întrebând cum sau când sau prin cine vin, căci numai al lui Dumnezeu este a şti potrivirea fiecărui lucru (ispite) pentru fiecare dintre noi, lucrând atât cu iuţimea cea fără de zăbavă şi de nemutat în altă vreme, cât şi prin luarea aminte la împreună-lucrarea a toată făptura. Iar noi datori suntem a crede dreptaţii lui Dumnezeu şi a cunoaşte că tot ce ne vine nouă asupra fără de voie, ne vine ori pentru dragoste, ori pentru răutate; pentru aceea trebuie a ne pleca şi a nu o lepăda, ca să nu adăugăm păcate la păcatele noastre.

26. încă se cuvine a şti şi aceasta, anume că sunt trei chipuri ale cinstirii de Dumnezeu prin care omul poate să se mântuiască: cel dintâi este a nu greşi, al doilea, cel ce a greşit să rabde cele necăjicioase carei vin asupra, iar al treilea, cel ce nu rabdă să plângă pentru lipsa răbdării. Iar de aici, de nu se va îndrepta prin întâmplările cele potrivite, nevoie este de aici înainte să meargă la judecata cea de acolo; dar, de ne va vedea pe noi Dumnezeu plângând şi smerindu- ne, precum ştie cu harul Lui cel atotputernic va şterge păcatele noastre.

27. Iar noi, dacă pe cel dintâi nu-1 vom putea săvârşi, ca un lucru cu anevoie îndreptat, să nu ne lenevim însă de cel de-al doilea, iar de nu, măcar de cel de-al treilea să ne sârguim, ca nu din mântuire desăvârşit să cădem.

28. Iar înainte de toate, vă rog pe voi, fraţilor, cu toată acrivia să luaţi aminte la cele zise, ca nu cumva şi noi fără de folos pe ispitele cele pentru învăţătură să le suferim, iar voi, pentru trândăvire, pe cele zise să le daţi uitării; că uitarea este a trândăviei şi amândouă se nasc din necredinţă.

Intâmplarea cea dureroasă îi dă celui priceput pomenirea lui Dumnezeu (cf. şi Is. 26:16), dar, tot astfel, îl poate necăji pe cel ce uită de E)umnezeu. Toată durerea cea fără de voie să-ţi fie ţie dascăl spre pomenirea lui Dumnezeu şi nu-ţi va lipsi ţie pricină de pocăinţă.

29. Tot necazul după Dumnezeu este lucru enipostătic al blagocestiei; că dragostea cea adevărată prin cele potrivnice se lămureşte;

Să nu zici că ai câştigat faptă bună în afara necazului, că fapta bună nelămurită este pentru odihnă [trupească].

La tot necazul fără de voie socoteşte- i sfârşitul, şi vei afla într-însul stricarea păcatului.

Prin necaz s-au gătit oamenilor cele bune (cf. Fapte 14: 22), aşijderea şi cele rele, prin slava deşartă şi dulceaţă.

30. Dacă cineva păcătuieşte în chip vădit şi, nepocăindu-se, nu va pătimi nimic până la ieşirea sa, socoteşte că judecata lui nemilostivă va fi acolo.

Precum pe cei stricaţi la stomac din mâncare îi foloseşte pelinul cel amar, tot aşa pe cei cu rău nărav îi foloseşte reaua-pătimire; că doftorii ca acestea pe unii îi găteşte a se însănătoşi, iar pe alţii a se pocăi.

31. Dacă nu voieşti să pătimeşti-rău, nu voi nici rău a face, pentru că aceasta [reaua- pătimire] îi urmează negreşit aceleia [facerea răului]. Că, ce seamănă fiecare, aceea va şi secera.

De voie pe cele rele semănându-le noi, fără de voie le vom secera, pentru care trebuie să ne minunăm de dreapta-judecată a lui Dumnezeu.

Cel ce nu primeşte ostenelile cele pentru adevăr de bună voie, de la cele fără de voie cumplit se pedepseşte.

32. Cel ce cunoaşte voia lui Dumnezeu şi o face pe dânsa după putere, prin mici dureri, de mari [dureri] va scăpa.

Să nu socoteşti că tot necazul le vine oamenilor din pricina păcatului, că se află unii bine-făcând, dar sunt ispitiţi [cu necazuri], că scris este: Cei necredincioşi şi cei nelegiuiţi prigoniţi vor fi (Psalm 36: 28), aşijderea şi cei ce vor a vieţui în Hristos după blagocestie prigoniţi vor fi (II Tim. 3: 12).

33. Cel ce cinsteşte pe Stăpânul face cele poruncite, iar greşind şi neascultând, rabdă ca pe ale sale pe cele ce-i vin asupra.

Iubitor de învăţătură fiind, fă-te şi iubitor de osteneală, că simpla cunoştinţă îngâmfă pe om.

Ispitele cele ce vin în chip neaşteptat cu iconomisire ne învaţă pe noi a fi iubitori de osteneli şi, chiar nevrând noi, ele spre pocăinţă ne trag.

34. Necazurile cele ce le vin oamenilor sunt naşteri [urmări] ale răutăţilor lor, iar dacă prin rugăciune le vom răbda pe dânsele, aflăm iarăşi aducere de lucruri bune.

Semn al cunoştinţei celei adevărate este răbdarea celor necăjicioase şi a nu da vina pe oameni pentru primejdiile noastre.

35. Cel ce socoteşte pedepsele cele ce vin dinafară ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acesta, căutând pe Domnul, a aflat cunoştinţă şi dreptate.

De vei înţelege, după Scriptură, că în tot pământul [stăpânesc] judecăţile Domnului (Psalm 105: 7; I Paralip. 16:14), toată întâmplarea se va face ţie învăţătură pentru cinstirea de Dumnezeu.

Mintea ce uită de cunoştinţa cea adevărată se sârguieşte pentru cele potrivnice ca pentru cele ce-i folosesc şi pentru acestea se sfădeşte cu oamenii.

Când sufletul păcătos necazurile cele ce-i vin asupra nu le primeşte, atunci îngerii zic pentru dânsul: Doftorit-am pe Babiloh, şi nu s-a vindecat (Ier. 28: 9).

36. întru durerile cele fără de voie este ascunsă mila lui Dumnezeu în chip minunat, trăgând spre pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăvindu-1 de munca cea veşnică.

Dacă nu este uşor a afla pe cineva care a bine-plăcut lui Dumnezeu fără de ispite, se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru cele ce ni se întâmplă.

Dacă Apostolul Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul cel de noapte, nu l-ar fi câştigat pe cjel de ziuă (cf. Luca 5: 5-6); şi, dacă Pavel nu s-ar fi robit în chip simţitor, n-ar fi văzut duhovniceşte (cf. Fapte 9: 8); şi, de nu s-ar fi năpăstuit Ştefan ca un hulitor, n-ar fi văzut pe Dumnezeu deschizându-i lui cerurile (cf. Fapte 7: 55-56).

37. Precum lucrarea cea după Dumnezeu se numeşte faptă bună, tot aşa şi necazul cel neaşteptat se numeşte ispitire.

Dumnezeu a ispitit pe Avraam, adică îl necăjea spre folos, nu ca să afle în ce fel este - că îl ştia pe dânsul, ca Cel ce le ştie pe toate mai-nainte de facerea lor -; ci ca să-i dea lui pricini ale credinţei celei desăvârşite.

38. Tot neacazul vădeşte aplecarea voirii, dându-i pricină a se pleca ori în dreapta, ori în stânga; pentru aceasta, necazul ce se întâmplă se zice ispitire, dând celor ce-1 experiază pe dânsul lămurire a voirilor lui cele ascunse.


II. A Sfântului Isaac Sirul

1. Zis-a oarecine din Sfinţi că monahului care nu cu plăcere dumnezeiască slujeşte Domnului şi nu cu sârguinţa se nevoieşte pentru mântuirea sufletului său, ci se află cu lenevire împrejurul faptelor bune, negreşit i se va slobozi de la Dumnezeu felurite ispite şi căderi în boale, ca nu cumva din multa deşertare să se povăţuiască de cele rele; deci pentru aceasta aruncă Dumnezeu ispite peste cei lenevoşi şi trândavi, ca întru dânsele să se îndeletnicească, şi nu în cele deşarte.

2. Deci pomeneşte pe Dumnezeu în toată vremea, şi nu te vei teme de ispite.

Firea ta s-a făcut primitoare de [rele-]pătimiri şi multe sunt ispitele lumii acestea, iar cele rele nu sunt departe de tine, ci izvorăsc dinlăuntrul tău şi de sub picioarele tale; drept care nici din locul în care te-ai aşezat să nu te clinteşti, iar când Dumnezeu te va cerceta şi va privi spre tine, te va izbăvi şi te va uşura de dânsele.

3. Că pe cât de mult se apropie genele unele de altele, tot aşa şi ispitele sunt aproape de oameni; şi aceasta o a iconomisit Dumnezeu cu înţelepciune spre folosul tău, ca să baţi cu stăruinţă la uşa Lui, şi cu frica celor necăjicioase să se semene frica Lui în cugetul tău, şi să te apropii de Dânsul prin rugăciuni, şi să se sfinţească inima ta cu cea de-apururea pomenire a Lui. Şi, rugându-te tu, să te audă, şi să afli că Dumnezeu este Cel ce te izbăveşte, şi aşa să simţi pe Cel ce te-a zidit, Care te izbăveşte şi te păzeşte.


III. A Sfântului Maxim

1. Cele întristătoare ni se întâmplă spre pedepsirea [învăţătura] noastră, ori spre stricarea păcatelor celor trecute, ori spre îndreptarea lenevirii celei de faţă, ori spre tăierea păcatelor celor viitoare.

2. Deci, cel ce socoteşte că pentru una din acestea s-a întâmplat ispita nu se mânie dacă este bătut, nedreptăţit sau altceva pătimeşte din cele întristătoare; mai vârtos ştiind şi păcatele sale, nu învinuieşte pe cel prin care se pricinuieşte ispita - că, ori printr-însul, ori prin altul, tot va trebui să bea paharul Dumnezeieştilor judecăţi -, ci spre Dumnezeu priveşte, şi Lui îi mulţumeşte pentru a fi slobozit acestea, şi pe sine se prihăneşte, şi primeşte pedeapsa cu osârdie, precum David şi Semei.

3. Iar nebunul cere de multe ori de la Dumnezeu să fie miluit şi să fie izbăvit din cele cumplite, iar venind mila, nu o primeşte, fiindcă n-a venit după cum a voit el, ci precum Doftorul sufletelor a socotit a-1 folosi. Şi pentru aceasta se împuţinează şi se tulbură şi uneori se sfădeşte cu oamenii, iar alteori şi Dumnezeirea o huleşte, şi arată nemulţumire, şi mângâiere nu ia.

4. Cei ce după slobozirea lui Dumnezeu ne ispitesc pe noi şi partea cea poftitoare a sufletului o înfierbântează, sau pe cea iuţoasă o tulbură, sau pe cea raţională o împiedică, sau trupul cu durere îl îmbracă, sau pe cele trupeşti le răpesc, sau chiar dracii prin eişi ne ispitesc, sau pe cei ce nu se tem de Dumnezeu asupra noastră îi întrarmează: prin eişi adică, când de oameni ne depărtăm, precum pe Domnul în pustie (cf. Matei 4: 3-10), iar prin oameni, când împreună cu aceştia vom petrece, precum şi pe Domnul prin Farisei.

5. Iar noi, la rânduiala noastră privind, de amândouă părţile să ne păzim.

Pe scurt zicând, tot păcatul se face prin îndulcire, iar pierderea lui, prin toată reaua-pătimire şi întristare, sau prin pocăinţa cea de voie, sau prin pedeapsa adusă de la Pronie cu iconomisire. Că, de ne-am fi judecat pe înşine, n-am fi fost judecaţi. Iar judecându- ne de la Domnul, ne certăm, ca nu cu lumea să se osândim (I Cor. 11: 31-32).

6. Unele dintre ispite aduc oamenilor dulceţi, altele scârbe, iar altele dureri trupeşti; că doftorul, prin judecăţile sale, după pricina patimilor care sunt în suflet pune şi doftor ia.

7. Când fără de veste îţi va veni ispită, nu învinui pe cel prin care a venit, ci caută pricina acesteia; şi aflând-o, îndreptează- te; că cel cu minte, socotind doftoria Dumnezeieştilor judecăţi, cu mulţumită suferă primejdiile cele ce se întâmplă lui prin acestea, nimic altceva socotind drept pricină a acestora, fără numai păcatele sale.

8. Iar cel nebun, necunoscând Pronia cea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuind, şi, de aici, pedepsindu-se, sau pe Dumnezeu sau pe oameni socoteşte drept pricină a relelor sale.

Cel ce cu acrivie voieşte a se mântui e cel ce nu se împotriveşte doftoriilor celor vindecătoare; iar acestea sunt durerile şi scârbele cele aduse prin felurite pedepse; iar cel ce se împotriveşte nu ştie ce poate neguţători aici, nici ce foloase va trage pentru a se bucura apoi când se va duce din viaţă.

9. Când vei afla pace neschimbată în calea ta, atunci să te temi, că departe eşti de cărarea cea dreaptă, cea călcată de picioarele cele ostenitoare ale Sfinţilor; că, pe cât de mult călătoreşti pe calea cea împărătească şi te apropii de cetatea lui Dumnezeu, mai mare e puterea ispitelor ce te întâmpină pe tine; şi, pe cât sporeşti, pe atât de mult vei afla ispitele înmulţindu-se asupra ta; deci, când vei simţi în sufletul tău pe vrăjmaşul tău mai tare luptându-te, adică ispitele, cunoaşte că şi mai mare putere ai luat de la har şi s-a adăugat ţie treaptă de mai înaltă sporire, că, după harul cel dat ţie, sloboade Dumnezeu a se aduce ispite asupra ta.

10. Iar ispita nu vine de nu mai-nainte sufletul va primi mărire duhovnicească peste măsura sa şi sporire a harului, iar spre zisa aceasta mărturiseşte însuşi Domnul, Care a fost ispitit după Botez, şi Apostolii, după ce au primit pe Mângâietorul, atunci slobozindu-se a veni întru ispite; că, celor ce se împărtăşesc din cele bune, le este potrivit a răbda şi ispitele cele pentru dânsele; că fără de necaz nu i se dă nimănui cele bune.

11. Deci, mai-nainte de ispită, în minte merge harul, împuternicind-o pe dânsa, care ca pe un ostaş în război o întrarmează; iar după ce ispita a isprăvit şi sufletul o a biruit pe dânsa, atunci şi simţirea sufletului gustă din har şi întru odihnă dintr-însul se desfătează.

12. Iar dacă cineva, neputincios fiind, şi mai vârtos fricos şi neosârdnic, nu voieşte spre folos a fi ispitit şi, pentru aceasta, cerând de la Dumnezeu, va fi auzit de Dânsul, cunoaşte că pe cât nu este îndestulat spre [a trece cu folos de] ispitele cele mari, după atâta şi către dăruirile cele mari este neîndestulat; şi, pe cât s-a oprit dinspre dânsul năvălirea ispitelor celor mari, aşa se va opri de la dânsul şi darurile cele mari.

13. Iar ispite zic nu pe cele mireneşti, care se fac pentru a se înfrâna răutatea, nici pe tulburările trupeşti nu le zic, ci pe cele ce se potrivesc călugărilor în liniştea lor, întru care se lămureşte sufletul nevoitorului şi sporeşte după Dumnezeu; adică pregetarea, greutatea trupului, moliciunea mădularelor, trândăvia [akedia], tulburarea cugetului, frica de boală a trupului, lipsa nădejdii la un ceas, întunecarea gândurilor, lipsa ajutorului omenesc, neajungerea trebuinţei celei trupeşti şi cele asemenea acestora.

14. Deci se cuvine nouă în vremea unor ispite ca acestea a avea două oarecari [simţăminte] ce sunt împotrivitoare uneia alteia, adică bucurie şi frică. Bucurie, că în calea lui Hristos ne aflăm păşind, care din ispite se arată, şi frică, ca nu cumva nu pentru iscusul şi sporirea în cele ale lui Dumnezeu, ci pentru mândria noastră să pătimim ispite, însă harul înţelepţeşte pe cei smeriţi şi le dă a deosebi şi a cunoaşte care sunt ispitele din mândrie, spre pedeapsă şi mustrare venite asupra noastră, şi care sunt din lovirile cele ce din dragoste rănesc pe om, pentru ca să crească întru cele bune şi de mai mare har să se învrednicească.

15. Din cel de-al doilea fel de ispite, omul câştigă nădejde întemeiată întru Dumnezeu, şi aceea adică a nu nădăjdui spre nimeni altcineva (cf. Psalm 145: 3); încă şi inimă smerită şi moartă către tot lucrul văzut, şi, pe lângă acestea, ba mai vârtos printracestea, vine de aici înainte şi întru poftirea şi dragostea Ziditorului. în aceste pedepse e amestecată mângâierea, şi aşa pedeapsa nu petrece îndelung, precum şi lumina e trimisă după întuneric, iar sprijinirea spre uşurare în război.

16. Iar ispitele ce vin pentru înălţarea inimii, adică pentru mândrie, din depărtarea lui Dumnezeu, foarte îngreuiază sufletul şi întru nedumerire îl bagă, punând peste dânsul o greutate peste puterea lui, încă şi întru hulă şi întru alt oarecare păcat îl împing şi-1 silesc, sau prin patimile cele sufleteşti ridicânduse asupra omului, cu puhoirea asupra lui se pornesc, sau prin durerile cele trupeşti, prin boale şi prin alte întâmplări aduse asupra lui de la oameni, ori printr-altă primejdie oarecare: a cădea adică din înălţime şi a-şi zdrobi trupul, sau în viforul mării a cădea şi, pe lângă pierderea lucrurilor sale şi, de aici, a ajunge şi la a-şi primejdui însăşi viaţa, şi, în scurt să zic, câte peste putere se aduc asupra omului, pentru care el îndată nu va afla sprijin.

17. Şi acestea pentru mândrie din slobozirea lui Dumnezeu se aduc asupra; deci, poţi înţelege căile sufletului şi ale petrecerii tale măsurându-le cu chipul vieţuirea tale şi cu putinţa de a putea purta mărimea ispitei.

18. încă se cuvine a şti şi aceasta: că, atunci când va voi Dumnezeu mai mult a stoarce pe om, îl sloboade pe el a veni în mâinile [stăpânirea] împuţinării de suflet, întru care, împuternicindu-se asupra lui mâhniciunea [akedia], gustă din sugrumarea cea sufletească, adică din munca Gheenei, iar dintru aceasta vine asupra lui duhul ieşirii din minţi, dintru care izvorăsc miriade de ispite, tulburare, mânie, hulă, prihănirea împrejurărilor, gânduri răzvrătite, mutarea din loc în loc şi cele asemenea acestora.

19. Iar tămăduirea tuturor acestora, prin care sufletul află mângâiere, este una: smerenia inimii, care se face în om din rugăciune şi din vărsarea lacrimilor, a se arunca pe sine înaintea lui Dumnezeu şi a se defăima, iar fără de aceasta, nu este cu putinţă ca din ispitele acestea a se izbăvi cineva; că aceasta dă omului răbdare, prin care se uşurează greutatea necazurilor şi vine mângâierea, care sporeşte dragostea cea către Dumnezeu şi bucuria şi veselia cea întru Duhul Sfânt.


IV. A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul, zicând: "De vreme ce s-a zis ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă (Psalm 25: 2). Şi iarăşi: Bucuraţi-vă, când veţi cădea în multe feluri de ispite (Iac. 1:2). Iar într-alt loc: Nu ne duce pe noi în ispită (Matei 6: 13). Şi: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26: 41). Pentru că acestea par a fi potrivnice, rogu-mă, Părinte, să-mi spui deosebirea dintre gândurile acestea.

2. Şi a răspuns Bătrânul: "Frate, este ispită dintru noi şi este ispită din slobozirea lui Dumnezeu; cea din noi este spre vătămarea sufletului, şi pentru dânsa strigă Apostolul Iacov, zicând: Nimeni, ispitit fiind, să nu zică «de la Dumnezeu sunt ispitit», că Dumnezeu nu este ispitit de rele (Iac. 1: 13) şi celelalte; iar cea după slobozirea lui Dumnezeu spre folosul sufletului se face, că este spre cercare omului, iar cercarea aduce pe om întru nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, după cea scrisă (cf. Rom. 5: 3-5), iar cel ce nu se ruşinează mântuit este întru Domnul.

3. Iar a zice ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă este a omului nevoitor ce caută a fi cercat de Domnul printr-o ispită venită cu slobozenia lui Dumnezeu, pentru a se cerca pe sine şi a vedea de va fi răbdător în necazul adus de aceasta; că răbdarea, precum s-a zis, întru lămurire şi întru celelalte bunătăţi aduce pe om, iar de aici, cu adevărat, este atât folosul cât şi sporirea. Că voia celui ce se nevoieşte nu lucrează împreună cu ispita, ci mai vârtos se împotriveşte ei, pentru aceasta şi în osteneală se bagă omul pe sine, ca să nu fie biruit de ispită.

4. Iar prin nu ne duce pe noi în ispită zice adică "să nu ne laşi pe noi a fi ispitiţi din voia şi pofta noastră"; căci dintr-o ispită ca aceasta se naşte moartea, iar pentru o ispită ca aceasta Mântuitorul zice: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.


V. A Sfântului Efrem

1. Trâmbiţa dând semn, oastea se găteşte de război; însă, în vremea nevoinţei, nu toţi se arată luptători; tot aşa şi călugării, mulţi sunt cu portul, dar puţini nevoitori.

Iscusinţa călugărului în vremea ispitei se arată.

In vremea iernii, fiara e urmărită după urmele pe care le lasă, iar în vremea ispitei, Satana urmăreşte pe monah după urmele lăsate.


VI. A lui Avva Isaia

1. Frate, în fiecare zi aşteaptă să-ţi vină ţie ispită, ori spre moarte, ori spre necaz şi primejdii mari, dar tu suferă cu osârdie şi fără tulburare, socotind că prin multe necazuri se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (cf. Fapte 14: 22).


VII. Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie. "Nimeni nu poate intra neispitit întru împărăţia cerurilor".

2. Zis-a un Bătrân: "Dacă la smerita- cugetare ne-am fi silit, nu am fi avut trebuinţă de pedeapsă [prin necazuri şi ispite]; că toate cele cumplite, pentru înălţarea noastră se întâmplă (cf. şi Matei 23: 12); că dacă Apostolului i s-a dat îngerul Satanei ca să-1 muncească pe dânsul ca să nu se înalţe, cu atât mai vârtos nouă, celor ce ne înălţăm, însuşi Satana se va da a ne călca pe noi, până când ne vom smeri".

3. întrebat-a oarecine din Părinţi pe Avva Sisoe, zicând: "De voi şedea în pustie şi va veni vreun barbar ca să mă ucidă, iar eu voi putea asupra lui [îl voi birui], oare să-1 omor pe el?" Răspuns-a Bătrânul: "Nu, ci lasă-1 pe el la [mila lui] Dumnezeu; că orice fel de ispită va veni omului, dator este a socoti şi a zice că «pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta», iar de este bun, să zică «cu bunăvoirea lui Dumnezeu...»".