I. A lui Paladie

1. Oarecare bărbat Egiptean, Serapion cu numele, zis şi Sidonie, pentru că niciodată nu se îmbrăca cu altceva decât cu giulgiu, acesta toată fapta bună desăvârşit deprinzând-o, cu neagoniseala mai pe toţi îi întrecea, pentru care nici n-a putut să se liniştească în chilie; însă, ca să nu se îngrijească şi să nu aibă ceva al său, el călătorea des şi astfel îşi lua hrana cea de peste zi de la cei ce se întâmplau să-1 afle; aşadar, aşa îşi petrecea el viaţa, neavând nimic altceva, fără numai giulgiul pe care îl purta.

2. Acesta, prin oarecare pustnic cunoscut, s-a vândut pe sine pe douăzeci de monede la un măscărici [actor] Ellin, pe care, şi luându-le de la pustnic, le păstra lângă sine şi era slujind cu sârguinţă măscăriciului, femeii lui şi casei, nimic altceva mâncând, fără numai pâine şi apă, şi nu-şi liniştea nici mintea şi, de multe ori, nici gura de la cugetarea şi citirea Scripturilor.

3. Deci petrecând la aceştia de acum vreme îndelungată, când era vreme vorbea cu dânşii despre Creştinătate şi, aşa, întâi l-a umilit pe măscărici, apoi pe femeie, apoi toată casa lui. Şi, botezându-se ei, de atunci înainte s-au lepădat de a mai face comedii [de a mai juca teatru] şi, ajungând la viaţa cea iubitoare de Dumnezeu, foarte se îndulcea de dânsul. Şi i-a zis lui: "Vino, frate, să te facem slobod, de vreme ce tu din cea mai de ruşine robie ne-ai făcut slobod pe noi".

4. Atunci le-a spus lor: "Fiindcă a lucrat Dumnezeu, şi voi aţi voit, şi s-a mântuit prin mine sufletul vostru, acum voi descoperi vouă taina: eu sunt pustnic slobod, de neam Egiptean, însă, milostivindu-mă spre voi, care petreceaţi întru multă înşelăciune, mă vândui pe sine vouă, ca voi, slobozinduvă de mari păcate, să vă mântuiţi; deci, fiindcă ceea ce am voit aceea a făcut şi Dumnezeu, mă voi duce, ca aşa şi altora să ajut.

5. Acestea zicând, le-a dat lor aurul, iar ei nu voiau să-1 ia, iar ei îl îndemnau pe dânsul să dea aurul săracilor, "de vreme ce, ziceau, se făcuse lor arvună de mântuire". Iar el a zis lor: "Voi să-1 daţi, că este al vostru [şi nu al meu]. Că eu nu dăruiesc bani străini săracilor". Iar ei, luând aurul, îl rugau pe dânsul şi-i ziceau să petreacă împreună cu dânşii, adeverind că: "De acum te vom avea ca pe un Părinte şi stăpân al sufletelor noastre".

6. Iar după ce mult rugându-1, a-1 pleca n-au putut, îl pofteau ca măcar o dată pe an să-i cerceteze. Şi, făgăduindu-se lor Fericitul, s-a mutat de acolo în Lakedemonia; unde, aflând de oarecine din cei mai de frunte ai cetăţii că este maniheu cu eresul împreună cu toată casa sa, iar la altele era bărbat îmbunătăţit, tinându-se de evlavie, acestuia iarăşi prin altul oarecine se vându pe sine; iar după doi ani acela s-a îndepărtat de eres, iar el a împreunat toată casa lui cu Biserica, apoi, luându-i şi pe aceia, înconjura lumea bine-făcând oamenilor, pe cât putea.


II. Din viata Sfântului Ioanichie

1. Marele Ioanichie, pornind din Efes şi ducându-se în Canturia, s-a întâlnit pe cale cu nişte călugăriţe - mamă şi fiică. Fiica era silită către porniri neastâmpărate, iar mama se sârguia ca prin sfătuiri să potolească valurile trupului ei.

2. Deci, cu acestea întâlnindu-se el, durându-1 la suflet pentru patima fecioarei, a chemat copila la sine, căreia i-a şi poruncit să pună mâna pe grumajii lui; care lucru şi făcându-se precum a poruncit, se ruga ca fecioara să se izbăvească de răutatea care o supăra, iar acea patimă cumplită să cadă peste dânsul. Şi aşa ea, de războiul trupului izbăvindu- se, s-a dat pe sine în ceata călugăriţelor, precum era şi mai-nainte, iar acel război cumplit s-a ridicat acum asupra Sfântului.

3. Insă el răbda, ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Deci pricepând că gândurile cele necuvioase îl împingeau pe dânsul spre fapte ce nu erau bune, aflând prin acele locuri un balaur din cele târâtoare [un şarpe uriaş] locuind într-o peşteră, îndată se dădu aceluia spre mâncare, cu sila gătindu-1 şi fără de voie de trupul său a se apuca; astfel a ales mai vârtos a muri decât bunul neam al sufletului voilor trupului a-1 robi.

4. Iată dar cum cel ce s-a dat pe sine balaurului, pe gândurile cele rele, seminţele balaurului [diavol], îndată le-a izgonit. Şi aşa toată voia cea trupească ce îl supăra pe dânsul acum se veştejea şi murea; îndată s-a omorât şi însăşi fiara, iar de atunci nevoitorului i s-a dat putere asupra tuturor fiarelor celor văzute şi nevăzute.


III. Din viaţa Sfântului Eftimie

1. Vrând dumnezeiescul Eftimie a se muta din aceste pământeşti, a chemat pe ucenicii săi şi le-a zis: "Părinţii şi fraţii mei iubiţi întru Domnul şi fiilor, iată, eu merg pe calea cea mai de pe urmă a Părinţilor mei, însă vouă vi se cuvine ca pe dragostea cea către mine prin păzirea poruncilor a o arăta, a căror înainte-mergătoare este dragostea care leagă, adică aceea a desăvârşirii în faptele bune (cf. Col. 3: 14); că ce este sarea pentru pâine, aceea este dragostea pentru faptele bune şi, fără de dânsa, cu neputinţă este a se îndrepta precum se cuvine fapta bună; fiindcă şi fapta bună prin dragoste şi smeritacugetare temeinică se cunoaşte.

2. Că smerita-cugetare, pe cel ce se îndeletniceşte cu ea, îl suie la înălţimea isprăvilor [îndreptărilor], iar dragostea îl ţine neprimejduit şi din înălţimea aceea nu-1 lasă a cădea; iar că dragostea este mai mare decât toate este lucru arătat din însăşi pilda Stăpânului şi Ziditorului: că pentru dragostea cea pentru noi de voie S-a smerit pe sine şi S-a făcut ca noi; iar nouă Acestuia ni se cuvine neîncetat a ne mărturisi şi laudă a-I aduce, şi, celor ce sunt întru necazuri, pe cât ne este puterea a le ajuta.

3. Dragostea este pecete a sufletului, precum şi Domnul nostru a poruncit Ucenicilor Săi, zicând: Intru aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi Ucenicii Mei: de vă veţi iubi unii pe alţii (Ioan 14: 35). Deci, pentru care pricină zice că vă vor cunoaşte pe voi? Este limpede că şi pentru oameni, dar mai vârtos pentru puterile cele de-a dreapta şi de-a stânga, adică pentru îngerii şi dracii din ceasul morţii (cf. şi Matei 25:12).

4. Că, dacă vor vedea potrivnicii semnul dragostei călătorind împreună cu sufletul, cu frică se vor depărta de la dânsul; iar atunci se vor bucura cu el toate Sfintele Puteri. Deci, să ne nevoim, iubiţilor, a o câştiga pe ea după puterea noastră, ca să nu ne apuce pe noi vrăjmaşii noştri.

5. Deci de te va chema fratele tău fiind tu la rucodelia ta, sârguieşte-te a afla ce voieşte şi fă pe aceea [pentru care te-a chemat] lăsând pe altul [lucrul altuia încredinţat ţie]. De va fi vreun lucru având plată, împărtăşească-se cu tine şi fratele tău, şi nu zavistui lui; iar de va fi lucru mic şi va zice unul către celălalt «du-te frate de lucrează altceva, că eu singur voi face aceasta», să-1 asculte pe el; că cel ce ascultă acela este mare.

6. De te vei duce într-un loc ca să locuieşti şi vei lua chilie sau vei zidi, cheltuind cu dânsa, iar după o vreme o vei lăsa şi în răstimp va petrece într-însa vreun frate, apoi iarăşi după puţin vei voi să te întorci într-însa, să nu voieşti să-1 scoţi pe dânsul de acolo, ci caută-ti tie altă chilie, că altminteri greşeşti lui Dumnezeu; iar dacă de bună voia lui va voi să se dea în lături, nevinovat eşti, iar de ai lăsat oarece lucruri în chilie şi el le-a cheltuit, să nu le ceri de la dânsul.

7. Iar când vei pleca din chilie, vezi să nu iei trebuinţa ei cu tine, ci las-o pe ea unui frate sărac şi Dumnezeu va iconomisi oriunde vei merge. De vei locui cu vreun frate şi gândul tău voieşte a te lega întru mâncare, zi gândului tău că «neputincios este cel ce este aici, stăpânul meu este»; dacă voieşti cumva să te înfrânezi mai mult, ia-ţi ţie o chilioară deosebi şi nu necăji pe fratele tău cel neputincios.


IV. Din Pateric

1. Mers-a odinioară oarecine din Bătrâni la Avva Ioan, cel din naştere famen, şi, grăind ei unul cu altul, a zis Avva Ioan: "Când eram în Schit, lucrurile sufletului erau lucrul nostru, iar rucodelia a aveam sub cele ale sufletului, iar acum lucrul sufletului s-a făcut ca un lucru de jos".

2. Şi l-a întrebat pe dânsul fratele, zicând: "Cum de zici aceasta, Părinte?" Răspuns-a Bătrânul: "Toate cele ce se fac după porunca lui Dumnezeu sunt lucru al sufletului, iar a lucra pentru sine şi a aduna, aceasta trebuie a o socoti lucru de jos".

3. Zis-a iarăşi fratele: "Lămureşte-mi pricina aceasta". Răspuns-a Bătrânul: "Iată, auzi despre mine că sunt bolnav şi ţie ţi se cade a mă cerceta, iar tu zici: «Oare să părăsesc rucodelia mea şi să mă duc? Nu, ci voi împlini lucrul meu, şi numai atunci mă voi duce». Şi poate că îţi vine ţie şi altă pricină, şi tot aşa, şi nu vei merge deloc. Şi iarăşi, altul îţi zice ţie: «Dă-mi, frate, o mână de ajutor!», şi tu zici: «Să las eu rucodelia mea şi să merg să lucrez împreună cu tine?»; deci, de nu vei merge, calci porunca lui Dumnezeu, care este lucrul sufletului, şi faci lucrul tău de jos, care este lucrul mâinilor tale".

4. Zis-a Avva Antonie: "De la aproapele este şi viaţa şi moartea: că, de vom dobândi pe fratele nostru, pe Dumnezeu dobândim şi, de vom sminti pe aproapele, lui Hristos greşim".

5. Zicea Avva Ioan Colovul: "Nu este cu putinţă să se zidească o casă de sus în jos, ci din temelie în sus". Zisu-i-au lui: "Ce este cuvântul acesta?" Şi a răspuns Bătrânul: "Temelia este aproapele, [vezi ce faci] ca pe dânsul să-1 dobândeşti. Şi datori suntem ca pe aceasta să o facem mai întâi, că întru dânsul atârnă toate poruncile lui Hristos (cf. Matei 22: 37-40)".

6. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: "Cum de sunt şi acum unii ostenindu- se întru vieţuiri [petreceri aspre] şi nu câştigă har ca cei de demult?" Zis-a Bătrânul: "Atunci dragoste era, şi fiecare trăgea pe aproapele său în sus, iar acum, răcindu-se dragostea, fiecare pe aproapele său în jos îl trage; şi pentru aceasta nu dobândim harul.

7. Zicea Avva Agathon: "De mi-ar fi fost mie cu putinţă a afla lepros şi a-i da lui trupul meu şi a-1 lua pe-al lui, cu dulceaţă aş fi făcut aceasta, că aceasta este dragostea cea desăvârşită".

8. Se spunea despre acesta că, venind odată în cetate ca să-şi vândă vasele, a aflat un om străin în uliţă lepădat bolnav, pe care nu avea cine să-1 grijească; şi Bătrânul a petrecut împreună cu dânsul luând chilie cu chirie; şi din rucodelie plătea chiria, aşijderea şi pentru celelalte trebuinţe ale bolnavului cheltuia din ce câştiga; şi au petrecut patru luni până s-a tămăduit bolnavul, iar atunci Bătrânul s-a dus cu pace în chilia sa.

9. Altădată iarăşi s-a dus acesta în cetate să-şi vândă vasele şi a aflat pe oarecare bubos zăcând lângă drum. Şi i-a zis lui bubosul: "Unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui". Şi a făcut aşa. Iar când a vândut un vas, i-a zis lui bolnavul: "Cu cât l-ai vândut?" Şi i-a zis lui Bătrânul: "Cu atâta". Şi i-a zis lui acela: "Cumpără plăcintă". Şi i-a cumpărat. Şi iarăşi, de câte ori vindea câte un vas, îl întreba pe dânsul "cu cât?", şi răspundea "cu atâta", şi iarăşi zicea bolnavul "cumpără-mi aceea", şi îi cumpăra.

10. Deci, după ce a vândut toate vasele şi a făcut asemenea, a voit să se ducă. Şi i-a zis lui bubosul: "Te duci?" Zis-a Bătrânul: "Da". Şi i-a zis acela: "Fă dragoste iarăşi şi mă du de unde m-ai găsit". Şi, ridicându-1, l-a dus în locul unde era mai-nainte. Atunci a zis către Bătrânul: "Blagoslovit eşti, Agathoane, de Domnul în cer şi pe pământ". Şi, ridicându-şi Bătrânul ochii săi, n-a văzut pe nimeni, că era îngerul Domnul ce venise să-1 ispitească pe el.

11. Se povestea despre dânsul că, oriunde se afla, se sârguia a sluji tuturor: de trecea cu luntrea, el era cel dintâi care apuca lopata [vâsla], iar când veneau fraţii la dânsul, îndată după rugăciune mâna lui punea masa, că era plin de dragostea lui Dumnezeu.

12. Era un oarecare Bătrân la Chilii pe nume Apollo; şi, de venea cineva poftindu-1 pe el la vreun lucru oarecare, cu bucurie mergea zicând: "Cu Hristos am să lucrez astăzi pentru sufletul meu".

13. Zis-a Avva Theodor al Enatului: "Când eram tânăr petreceam în pustie; şi m-am dus odată în pitărie ca să fac două frământături, şi am aflat acolo pe un frate vrând să facă pâini, şi nu avea cine să-i dea mână de ajutor; iar eu am lăsat pe ale mele şi i-am dat lui o mână de ajutor.

14. Iar după ce am isprăvit, a venit alt frate, şi l-am ajutat şi pe acela şi a făcut pâinişoarele, şi iarăşi al treilea a venit, şi am făcut asemenea, şi după dânsul altul şi iarăşi altul, până la masă; şi am făcut cu totul şase frământături. Iar mai pe urmă, contenind cei ce veneau, am făcut şi cele două frământături ale mele, şi aşa m-am dus".

15. Zis-a Avva Antonie: "Niciodinioară n-am cinstit folosul meu mai mult decât al fratelui".

16. Zis-a Avva Petru despre Avva Macarie: "Mergând el odată la un pustnic şi aflându-1 pe dânsul bolnav, îl întreba ce ar vrea să mănânce, în chilia lui nefiind nimic, iar acela zicând că pogace, pentru aceasta Bătrânul n-a pregetat să se ducă chiar în Alexandria. Şi, după ce a cumpărat, a adus bolnavului, fără a cunoaşte cineva ce s-a făcut".

17. Povestit-a Avva Iosif despre Avva Agathon, zicând: "Avea un cuţitaş cu care lucra; şi a venit un frate la dânsul care a lăudat cuţitaşul. Iar Bătrânul nu l-a lăsat pe fratele să zică [continue] până ce nu i l-a dat".

18. Se spunea despre Avva Pimen că şedea în Schit cu doi fraţi ai lui, iar cel mai mic îi necăjea pe ei. Şi a zis Avva Pimen celuilalt frate: "Acest [frate mai] mic ne slăbănogeşte pe noi. Scoală-te, să ieşim de aici!" Şi, sculându-se, l-au lăsat pe dânsul. Şi, văzând acela că au plecat, a ieşit; iar după ce i-a văzut pe dânşii duşi departe, a început a alerga după ei şi a striga.

19. Şi, văzându-1 pe dânsul Avva Pimen, a zis fratelui său: "Să aşteptăm pe fratele, că se osteneşte". Iar după ce a venit acela la dânşii, a făcut metanie zicând: "Unde vă duceţi şi mă lăsaţi singur?" Zisui- a: "Pentru că ne necăjeşti, pentru aceea ne depărtăm". Iar el a zis: "Da, da: unde voiţi, să mergem împreună!"

20. Şi, văzând Bătrânul nerăutatea fratelui, a zis către celălalt frate: "Să ne întoarcem, frate, că nu voind el face acestea, ci diavolul este cel ce face lui acestea". Şi, întorcându- se, au venit în locul lor.

21. Venit-au odată Saracinii şi au dezbrăcat pe Avva Sisoe şi pe fratele său şi, lăsându-i, s-au dus. Iar după ce s-au dus Saracinii, ei au ieşit în pustie ca să afle ceva de mâncare, şi, aflând Bătrânul balegi de cămile, fărâmându-le, a aflat într-însele grăunţe de orz. Şi, alegându-le, unul îl mânca, iar altul îl punea în mâna sa.

22. Şi, venind fratele şi aflându-1 pe el mâncând, a zis: "Aceasta este oare dragostea, că ai aflat mâncare şi mănânci singur, şi pe mine nu m-ai chemat?" Răspuns-a Bătrânul: "Nu ţi-am făcut strâmbătate, frate, iată, partea ta o păstrez în palma mea".

23. Se spunea despre Avva Pafnutie că nu degrab bea vin: călătorind el odată, s-a pomenit într-o ceată de tâlhari, care atunci beau vin, şi-1 cunoştea pe dânsul vătaful tâlharilor. Şi, văzându-1 tare ostenit, a luat un pahar cu vin şi a luat în mână sabia şi a zis Bătrânului: "De nu vei bea, te voi omorî!"

24. Şi, cunoscând Bătrânul că voieşte să facă porunca lui Dumnezeu, vrând să-1 câştige pe dânsul, a luat şi a băut. Iar vătaful de tâlhari s-a pocăit lui, zicând: "Iartă-mă, Părinte, că te-am necăjit!" Şi a zis Bătrânul: "Cred lui Dumnezeu că, pentru paharul acesta, va face cu tine mila Sa, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie". Şi a zis vătaful de tâlhari: "Cred lui Dumnezeu că de acum nu voi mai face rău cuiva". Şi a dobândit [Bătrânul] toată ceata de tâlhari, lăsându-şi voia sa pentru Domnul.

25. Povestit-a oarecine că un magistrat din divan, tânăr şi frumos la chip, avea un prieten din cei luminaţi, ce avea o femeie tânără; acesta îl chema adeseori pe magistrat în casa sa şi mânca cu el alături de femeia sa, care magistrat venea cu toată dragostea. Dar femeia începu a nutri gânduri către magistrat, fără ştiinţa acestuia. Şi, stăpânită fiind de gânduri, s-a îmbolnăvit şi zăcea.

26. Pentru aceasta, bărbatul ei a chemat doftori, de la care a aflat că femeia nu are nicio boală trupească, ci mai degrabă sufletească. Deci, rugând-o pe dânsa bărbatul ei şi în tot chipul silindu-se a se înştiinţa de pricina boalei, a plecat-o astfel ca să-i spună lui adevărul, zicând: "Ştiu, domnul meu, că ori din dragoste, ori din simplu obicei purtându- te, aduci aici feţe tinere, iar eu, ca o femeie ce sunt, am pătimit către magistrat".

27. Şi, auzind bărbatul ei, a tăcut. Iar după câteva zile, dacă a venit magistratul după obicei, bărbatul acesteia i-a spus lucrul cu de-amănuntul. Auzind el acestea, nu numai că n-a luat gânduri spre dânsa, ci şi foarte s-a întristat, nelăsând dragostea pe care le-o purta. Şi a zis către bărbatul femeii: "întru nimic nu te întrista, domnul meu, că Dumnezeu îi va ajuta".

28. Şi, ducându-se, şi-a ras capul său şi faţa până la sprâncene, şi aşa a ridicat toată frumuseţea aceea; şi, înfăşurându-se cu un şal, s-a suit la femeie şi a aflat-o pe dânsa zăcând şi pe bărbatul ei şezând aproape de dânsa. Şi, descoperindu-se, i-a arătat ei capul şi faţa şi a zis: "Aşa mi-a făcut mie Domnul".

29. Iar aceea, după ce l-a văzut pe dânsul dintr-o frumuseţe ca aceea întru atâta nefrumuseţe, s-a mirat Şi, ajutând Dumnezeu, după înaintevoirea magistratului, s-a ridicat de la dânsa războiul şi îndată s-a sculat, nemaisupărându-se de gândurile acelea. Iar magistratul, luându-şi ziuă bună, s-a dus şi de atunci n-a mai venit la dânşii.

30. Un bătrân s-a îmbolnăvit în Schit şi a poftit să mănânce pâine proaspătă. Şi, auzind oarecine din fraţii cei nevoitori, a luat cojocul său şi a pus într-însul pâini uscate şi s-a dus în Egipt. Iar după ce a schimbat pâinile, a adus bătrânului.

31. Şi, văzându-le pe dânsele calde, s-a minunat, iar bătrânul nu voia să guste, zicând: "Este sângele fratelui meu". Şi l-au rugat pe el bătrânii, zicând: "Pentru Domnul, mănâncă, ca să nu fie deşartă jertfa fratelui!" Şi, rugat fiind, a mâncat.

32. Un pustnic, aflând pe un îndrăcit ce nu putea să postească, a rugat pe Dumnezeu să mute pe dracul într-însul, iar acela să se izbăvească. Şi l-a ascultat Dumnezeu, iar dracul, depărtându-se de omul acela, a intrat în pustnic. Iar pustnicul, fiind înghesuit de dracul, se îndeletnicea întru nevoinţă, petrecând în post şi în rugăciuni. După puţine zile însă, pentru dragostea lui, a izgonit Dumnezeu pe dracul şi de la dânsul.

33. Era un monah oarecare ce avea sub dânsul alt monah; iar acela vietuia într-o chilie la zece mile depărtare de dânsul. Şi i-a zis lui gândul: "Cheamă pe fratele, ca să vină şi să ia pâine". Şi iarăşi a socotit întru sine: "Oare pentru pâine să ostenesc pe fratele şi să meargă zece mile? Mai bine mă duc eu să-i duc pâine". Şi, după ce a luat pâinile, s-a dus către dânsul.

34. Şi, pe când mergea, şi-a lovit piciorul de o piatră; şi, rănindu-şi un deget, curgea mult sânge, iar el, din pricina durerii, a început să plângă, şi îndată i-a stătut îngerul înainte, zicând: "De ce plângi?" Iar el, arătându-i rana, i-a zis: "Pentru aceasta plâng". Zis-a îngerul: "Nu plânge pentru aceasta, că şi paşii pe care-i faci se numără pentru Domnul, şi spre multă plată înaintea lui Dumnezeu se vor arăta tie". Atunci, multumind nevoitorul lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se; şi, venind la fratele acela i-a adus lui pâinea şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar apoi s-a întors.

35. Şi a doua zi, după ce iarăşi a luat pâine, s-a dus către alt monah; şi s-a întâmplat atunci ca şi acela să vină către dânsul, şi s-au întâlnit unul cu altul pe drum. Şi a zis cel ce se ducea către cel ce venea: "Comoară aveam (cf. Matei 13: 44; 19: 21), şi tu ai căutat să o furi". Iar el a zis lui: "Oare uşa cea strâmtă (cf. Matei 7: 14) te încape numai pe tine? Lasă-ne şi pe noi să intrăm împreună cu tine". Şi abia grăind ei puţin, că îngerul Domnul s-a arătat lor şi le-a zis: "«Sfădirea» aceasta a voastră ca o mireasmă de bun miros s-a suit la Dumnezeu!"