I. Din viata Sfântului Pahomie

1. Zicea Marele Pahomie ucenicilor săi: "Spuneţi-mi, fraţilor, dacă un om are o casă având înlăuntru o sută de chilii [odăi], iar altul va cumpăra de la dânsul una din ele, au doară va fi oprit ca să intre în lăcaşul său? Tot aşa şi credinciosul, de va fi având toate roadele Duhului, iar prin a sa lenevire şi pândire a vrăjmaşului va pierde una dintr- însele, vânzând fapta bună vicleşugului, au nu va fi neputincios în această parte de care de voie s-a despărţit?

2. Că, dacă nu trezvindu-se se va deştepta cu sufletul şi nu se va păzi, prin această mică vârâre înlăuntru a vrăjmaşului, toată fapta lui bună o pierde. Că precum cei ce, în război asupra potrivnicului ridicându- se, primesc o rană de moarte, dacă prin aceasta vor sta descoperiţi dintr-o parte, se primejduiesc şi pentru însăşi viaţa lor; deci se cade fiecare din noi bine a se păzi pe sine şi cu toate faptele bune a se împodobi; că nu puţină pagubă este celui ce trece cu vederea pe cea mică faptă bună".


II. Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: "Poate omul să nădăjduiască numai într-o faptă bună?" Şi a răspuns bătrânul: "Zicea Avva Ioan Colovul: «Eu voiesc ca omul să se împărtăşească câte puţin din toate faptele bune, şi nu adeseori a se îndeletnici numai cu o faptă bună»".


III. A Sfântului Isaia

1. Fraţilor, datori suntem toţi după puterea noastră a săvârşi toate faptele bune: cel mic după micimea sa, iar cel mare după mărimea sa; că şi cei ce aruncau darurile lor în vistieria bisericii, deşi erau bogaţi, dar Domnul tuturor S-a bucurat mai vârtos de văduva cea săracă, pentru cei doi bănuţi ai ei (cf. Marcu 12: 41-44; Luca 21: 1-2); că Dumnezeu la înainte-voirea voastră ia aminte şi după dânsa primeşte şi pe cele făcute de noi; deci vai sufletului celui ce nu voieşte să fugă de tot păcatul, că multe necazuri are dinspre cei ce-1 pizmuiesc şi de la cele ce-1 întâmpină pe dânsul.

2. Căci, atunci când poporul era în Egipt, mânca şi bea din belşug, însă robind lui Faraon; iar când le-a trimis lor Domnul ajutor, adică pe Moise, ca să-i izbăvească pe dânşii de Faraon, atunci s-au supărat şi s-au necăjit; iar întru toate rănile [plăgile] pe care Dumnezeu le-a adus lui Faraon, Moise n-a îndrăznit spre pieirea lor până ce n-a venit vremea, când Dumnezeu a zis către dânsul: încă o rană voi aduce peste Faraon, şi să zici lui: Sloboade pe poporul Meu, de vreme ce voi ucide pe tot cel întâi-născut al tău (leş. 11: 1 ş.u.). De atunci înainte a îndrăznit Moise şi Dumnezeu a zis către dânsul: Grăieşte pe ascuns în urechile poporului Meu, şi să ceară fiecare om de la aproapele său, şi fiecare femeie de la vecina sa vase de aur şi de argint, şi îmbrăcăminte, şi să le puneţi pe grumajii fiilor voştri, şi prădaţi pe Egipteni (leş. 11: 2); iar acestea le-a folosit pentru a face cortul [mărturiei].

3. Zic Bătrânii că vasele şi îmbrăcămintea sunt simţirile, cele ce slujesc vrăjmaşului; deci, de nu le va depărta omul desăvârşit de la vrăjmaşi, ca aşa să aducă roade lui Dumnezeu, acoperământul odihnei lui Dumnezeu nu vine peste dânsul; încă şi norul nu umbrise încă cortul, căci nu era isprăvit, ci numai după ce l-au isprăvit l-a umbrit; aşijderea şi biserica zidindu-se, până ce încă lipsea ceva, norul nu a umbrit, iar când s-a isprăvit şi s-au adus înlăuntru jertfele de sânge şi arderile de tot şi grăsimile, şi a mirosit Dumnezeu bună-mireasmă, atunci norul a umbrit biserica, cuvântul arătând că, de nu va iubi omul pe Dumnezeu din toată vârtutea sa şi din tot cugetul său, şi din toată inima să se lipească de dânsul, acoperământul odihnei lui Dumnezeu nu vine peste dânsul.

4. Că precum corabia, lipsită fiind de ceva din cele trebuincioase ei, nu poate naviga, tot aşa cu neputinţă este sufletului să treacă valurile patimilor având ceva lipsă din faptele cele bune. Şi precum ostaşul, ieşind a lupta pe vrăjmaşii împăratului, nu poate sta împotriva lor având ceva lipsă din întrarmarea lui, tot aşa cu neputinţă este monahului a sta împotriva patimilor având ceva lipsă din faptele bune. Şi precum cetatea zidită, având ceva surpat din ziduri, lesne prădată este de vrăjmaşi, măcar şi străji de vor fi la porţi, [acestea] nu pot opri pe războinici ca să nu intre în cetate, de nu se va zidi partea cea surpată; tot aşa cu neputinţă este monahului nevoitor să stea împotriva vrăjmaşilor stăpânit fiind de vreo patimă.

5. Nu eu zic acestea, ci Dumnezeiasca Scriptură, că scris este la Facere: A zis Dumnezeu către Noe: pe tine singur te-am văzut drept şi desăvârşit în neamul acesta (Fac. 7: 1). Şi iarăşi a zis lui Avraam: Fă-te fără prihană înaintea Mea, şi voi face cu tine aşezământ veşnic (Fac. 17: 1-2). Tot aceea încă şi pentru Iov a mărturisit (cf. Iov 1: 8), încă şi Isaac blagoslovind pe fiul său, Iacov, i-a zis lui: Dumnezeul meu să te împuternicească până când vei putea face toată voia Lui (Fac. 28: 3).

6. Şi Ecclesiastul, învăţându-ne pe noi cum că o prea mică patimă prăpădeşte toată puterea faptelor bune, zice: Muştele, murind, putrezesc [fac să se împută] tocmirea [gătirea] îndulcirii untdelemnului (Eccl. 10: 1). Scris încă este şi la Iezechiil: în orice zi se va rătăci dreptul, dreptatea lui nu o voi pomeni (Iez. 18: 24). Şi Apostolul zice: Puţin aluat dospeşte toată frământătura (I Cor. 5: 6; Gal. 5: 9). Şi Iacov zice: Că de va păzi cineva toată Legea şi va greşi întru una, se face vinovat tuturor (Iac. 2:10).

7. Iar dacă şi din istorii voim să ne învăţăm aceasta, să ne aducem aminte de Ahar, care a furat din cele afierosite Ierihonului, lipsind astfel pe tot poporul de ajutorul lui Dumnezeu, şi aşa Israil nu mai putea să stea împotriva vrăjmaşilor lui, nici a ieşi la luptă, până ce nu va fi scos pe Ahar din mijloc (cf. Iisus Navi 7: 1-26). Vedem încă şi pe Saul căzut din împărăţie, pentru că a luat din prada [cuceririi] lui Amalic, care, după Lege, era afierosită lui Dumnezeu (cf. I împ. 15: 9-26). încă şi pentru necunoştinţa lui Ionathan - care, fără să ştie, a călcat jurământul tatălui său -, Dumnezeu n-a ascultat pe Israil în ziua aceea (cf. I împ. 14: 24-45).

8. Şi Anania, încă şi Safir a, femeia lui, luând din preţul ţarinii şi minţind, a căzut îndată la picioarele Apostolilor şi a murit. Şi altele încă ca acestea poate pune cineva de faţă pentru aceasta din Scriptura cea Veche şi din cea Nouă; dar celui bine-cunoscător îi ajung acestea. Aşadar, să fie cunoscută aceasta: că cu neputinţă este omului care face cele rele să facă cele bune. Dar se poate de asemenea ca un om să facă cele bune cu pricinuirea [pretextul] binelui, atunci când păcătuieşte şi nu se pocăieşte. Că dacă s-ar fi pocăit cu adevărat, nu ar [mai] fi păcătuit; că cel ce s-a pocăit nu are ceasuri pentru Dumnezeu în care socoteşte să facă binele şi ceasuri pentru Diavol întru care să se poată neastâmpăra, nici vreme a blagocestiei, şi iarăşi vreme a fărădelegii, nu uneori rob al lui Dumnezeu, iar alteori rob al Diavolului, ci [cel ce se pocăieşte cu adevărat] de-a pururea acelaşi este.

9. Că cel ce face păcatul, zice Domnul, rob este al păcatului (Ioan 8: 34). Iar robul păcatului nu poate robi lui Dumnezeu, precum iarăşi nemincinosul Domn zice în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6: 24), că ce împărtăşire este între dreptate şi fărădelege, zice Apostolul, sau între lumină şi întuneric? Şi ce tocmeală între Hristos şi Veliar, şi ce învoială între Biserica lui Dumnezeu şi templul idolesc? (I Cor. 6:14-16). Să ne curăţim pe noi, zice, de toată întinăciunea cărnii şi a duhului, şi atunci să săvârşim sfinţenie întru dragostea lui Hristos (II Cor. 7:1), adică toată buna-lucrare; că cel ce scapă de păcatele cele prea multe, şi de unul, oricare s-ar întâmpla, este stăpânit, nu este slobod, că de orice se biruieşte cineva, aceluia îi este şi rob (II Pt. 2:19), şi cel ce cu lesnire se biruieşte de cele mici, cu mult mai mult va fi robit de cele mari, căci cu neputinţă este a ţine [să stăpânească] cineva patimile cele mari, dacă mai întâi nu va birui pe cele mai proaste".


IV. A lui Avva Marcu

1. Cuvântul lui Dumnezeu aceeaşi putere are cu cea a împărăţiei, iar pe cei ce-1 ascultă îi face datori a lucra, aducând în inimă puterea celor zise; că, dacă nu s-ar fi dat aceasta, cum este împărăţia cerurilor asemenea cu aluatul pe care, luându-1 o femeie, 1-a ascuns în trei măsuri de făină până când s-a dospit toată (cf. Luca 13: 21)? Este întocmai precum cugetul ce primeşte cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascunde în ipostasul cel în trei împărţit, zic al trupului, al duhului şi al sufletului, după Apostol (cf. I Tesal. 5: 23), iar toată subţirătatea lor cea din gânduri o a adunat în trup ca într-un aluat al credinţei, ca pe nişte făină în multe părţi risipită, cugetul adică aşteptând să se asemene cu totul cuvântului celui lucrător.

2. Iar aceasta adevărată este şi din aceea că pe Apostoli i-a numit curaţi, pentru cuvântul pe care l-au auzit (cf. Ioan 15: 3): prin puterea ceea ce se aducea împreună cu cuvântul auzit, ei făcându-se iscusiţi către lucrare; că viu şi lucrător este cuvântul lui Dumnezeu (Evr. 4:12); pentru aceea, pe cei ce nu se îndeletnicesc cu [folosesc de] această împreună-aducere [a puterii], ca pe nişte necredincioşi i-a osândit, zicând: De n-aş fi venit şi n-aş fi grăit lor, păcat n-ar avea; iar acum n-au îndreptăţire pentru păcatul lor (Ioan 15:22).

3. Deci datori suntem toti cei botezaţi să credem lui Hristos şi toate poruncile Lui a le lucra, luând de la Dumnezeu puterea unei lucrări ca aceasta; iar aceasta nu vrea să zică cum că am fi datori a lucra, pe rând, câte o poruncă, în chip despărţit, ci, prin cele cuprinzătoare să le/ne apucăm pe cele deosebite şi aşa pe toate a le săvârşi în scurtă vreme; iar pe cele pe care le întâmpinăm din întâmplare să nu le trecem cu vederea.

4. Iar porunci deosebite sunt acestea: Tot celui ce cere, dă-i; celui ce ia cele ale tale, nu-i cere înapoi (Luca 6:30), de cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu te întoarce (Matei 5:42). Iar cele cuprinzătoare, mai presus de acestea, sunt acestea: Vinde averile tale şi le dă săracilor (Matei 19:21) şi ia crucea ta şi vino după Mine (Matei 10: 21), cruce zicând răbdarea necazurilor ce vin asupră-ne.

5. Deci cel ce a împărţit toate săracilor şi a luat crucea sa, pe toate poruncile cele mai-nainte zise deodată le-a făcut. Şi iarăşi zice: Nu curvi (Osea 3: 3), nu preacurvi (leş. 20:13), şi, mai presus de acestea, surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu (I Cor. 10: 5), iar cel ce surpă gândurile, pe toate pricinile păcatului cele zise mai-nainte le-a încuiat afară.

6. Deci, dacă ne-am îngropat împreună cu Hristos prin Botez (Rom. 6: 4), iar cel ce a murit s-a îndreptat [slobozit] de păcat (Rom. 6: 7), iar păcatul nu ne mai stăpâneşte, datori suntem a face toate poruncile, ca să aflăm desăvârşirea cea dată nouă prin Botez; iar de nu facem, necredincioşi suntem; că credinţa stă nu numai în a ne boteza în Hristos, ci şi în a face poruncile Lui. Dar, dacă noi, de poruncile Lui lenevindu-ne, stăm cu voirea lipiţi de dulceţi, cu dreptate [fireşte] suntem stăpâniţi de păcat, ca şi un câine întorcândune spre a noastră borâtură după Scriptură (cf. II Pt. 2: 22).

7. Căci la Botez omul se izbăveşte [slobozeşte] cu darul lui Hristos, însă nu ca tras cu sila, ci pentru a putea face lucrurile slobozeniei, dacă aşa şi voieşte; iar, după a sa voie, unde iubeşte, acolo şi rămâne, chiar dacă a fost botezat, căci de-sine-stăpânirea este nesilită [nu poate fi silită]; că voia, şi după Botez, nici Dumnezeu şi nici Satana nu o silesc; iar atunci când zice că silitorii răpesc împărăţia cerurilor (cf. Matei 11:12), aceasta o zice pentru voia fiecăruia, pentru ca fiecare din noi să o silească după Botez, aşadar, pentru a nu ne abate spre rău, ci a petrece întru cele bune; că, dacă am fi pătimit silă de la stăpânii [draci], negreşit că Dumnezeu, Cel ce ne-a slobozit pe noi, putea şi neabătuţi de sila lor să ne facă.

8. Dar nu a fost şi nu este aşa, ci El adică, prin Botez, din robia cea după silă ne-a scos, stricând păcatul prin Cruce, pentru care a pus şi porunci de izbăvire; iar a călca poruncile şi a păcătui sau nu, numai voii noastre i-a fost îngăduit; deci poruncile, pe cât de mult se lucrează, pe atâta însemnează dragostea către Cel ce le-a dat; şi iarăşi, pe cât de mult le privim cu lenevie sau nu luăm seama de ele, pe atât de mult arătăm îndulcirea cea către patimi.

9. Iar cei ce zic că "voim să facem poruncile, dar nu putem, fiind ţinuţi şi după Botez de stăpânirea păcatului", aceia să cunoască că nu din pricină că Sfântul Botez nu este desăvârşit şi nu dăruieşte desăvârşita slobozenie de păcat şi puterea de a lucra toate poruncile se fac iarăşi supuşi [răului] - că zice: Legea Duhului vieţii m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii (Rom. 8: 2), adică "desăvârşită dezlegare mi-a dat" -, ci al nostru lucru este: sau a ne lega iarăşi pe înşine prin împătimire, sau dezlegaţi a fi prin lucrarea poruncilor.

10. Iar dacă şi urându-se păcatul, adică gândul cel viclean, ţine totuşi în stăpânire mintea (cf. Rom. 7:15) (căci se întâmplă, iar eu nu tăgăduiesc), aceasta nu este părăsire din pricina păcatului lui Adam, ci din lepădarea cea după Botez, căci, după Sfântul Botez, putând a face toate poruncile, dar nu le facem, atunci, chiar nevrând, de păcat suntem stăpâniţi, până când prin pocăinţă ne vom ruga lui Dumnezeu îndreptându-ne către toate poruncile Lui, iar El va şterge toate lepădările păcatului nostru.

11. Deci două sunt pricinile lucrării răului şi amândouă dintru noi sunt: una adică lucrând după măsura nesocotirii poruncilor, iar alta stăpânind necruţătoare din pricina săvârşirii răului de după Botez, pe care numai Dumnezeu o poate nimici, pentru rugăciunea şi milostenia noastră, şi pentru răbdarea celor ce ne vin asupră-ne, pe care şi pe acestea ni le dă nouă pe ascuns desăvârşitul har cel dat nouă prin Sfântul Botez.

Cel ce se nevoieşte de toate se înfrânează şi nu încetează până ce nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon (Ier. 27:16).

12. Socoteşte cum că douăsprezece sunt patimile necinstirii; dacă una dintrînsele vei iubi cu voia, aceea plineşte locul celor unsprezece. Deci nu lăsa niciun păcat neşters, măcar prea mic de ar fi, ca nu mai pe urmă întru mai mare răutate să te târască.

13. Cuprinzându-te la început de oarece răutate, nu zice că "nu mă va birui", că pe cât te-a cuprins, pe atât, iată, te-a biruit. Că fiecare din cele ce se fac, de la [ceva] mic începe şi, câte puţin hrănindu-se, ia creştere.

Mreajă mult-împletită este meşteşugirea răutăţii, întru care, cel ce se va împletici în parte, de se va lenevi, peste tot va fi strâns de ea.

Niciuna din faptele bune singură nu ne deschide nouă uşa cea firească, dacă nu toate, unele de altele nu vor fi atârnate.

Cel ce de cele mici cu lesnire se biruieşte, de nevoie şi celor mari le va fi rob; iar cel ce pe acestea [mici] le defăimează, şi acelora [mari] întru Domnul le va sta împotrivă [rezista].


V. A Sfântului Diadoh

1. înfrânarea este nume de obşte al tuturor faptelor bune; deci se cade ca cel ce se nevoieşte de toate a se înfrâna. Că precum la om, de ar lipsi [de va fi tăiat] vreunul din mădularele cele mici, întreaga înfăţişare a omului se face urâtă, fie cât de mic acel mădular care lipseşte, tot aşa şi cel ce se lipseşte de o faptă bună, toată înfrânarea, precum nu ştie, o prăpădeşte.

2. Deci se cade nu numai în virtuţile cele trupeşti a ne osteni, ci şi întru cele ce pot a curaţi omul nostru cel dinlăuntru; că ce folos este celui ce-şi păzeşte trupul său feciorelnic, dacă la suflet de dracul neascultării se preacurveşte?

3. Sau cum se va încununa cel ce se păzeşte de îmbuibarea pântecelui şi de toată pofta cea trupească, iar de iubirea de sine şi de slava deşartă nu poartă de grijă?

4. Lumina cumpenei celei drepte din Ziua Judecăţii va răsplăti fără nicio lipsă celor ce lucrează lucrurile dreptăţii în duh de smerenie.


VI. A Sfântului Maxim

1. Domnul, după înviere, a zis Apostolilor: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pe ei ca să păzească toate câte am poruncit vouă (Matei 28:19-20). Pentru aceasta, toate câte a poruncit trebuie a le păzi tot omul cel botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Că pentru aceasta, pe lângă credinţa cea dreaptă, Domnul a înjugat şi păzirea tuturor poruncilor, ca Cel ce ştia că cu neputinţă este ca, una de alta desjugându-se, să mântuiască pe om.

2. Pentru aceasta şi David, având credinţa cea dreaptă către Dumnezeu, zicea: Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toată calea cea nedreaptă am urât (Psalm 118. 128). Că împotriva a toată calea cea nedreaptă ni s-au dăruit nouă toate poruncile de la Dumnezeu, iar dacă una va fi lăsată în urmă, aceasta negreşit va deschide calea răutăţii celei împotriva ei. Iar Domnul ne-a dat nouă putere a păzi toate poruncile, atunci când a zis: Iată, v-am dat vouă stăpânie a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma pe voi (Luca 10:19).

3. Această putere luând-o Pavel, zice: Fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11:1). Şi iarăşi: Iar cei ai lui Hristos şiau răstignit trupurile împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5: 24). Şi iarăşi: Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii (Gal. 6: 14). Iar toate poruncile, deşi multe sunt, se încheie [recapitulează] într-un cuvânt: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată vărtutea ta, şi pe aproapele tău ca pe sine (Luca 10: 27). Deci, cel ce se nevoieşte, dacă pe acest cuvânt îl va ţine, deodată pe toate poruncile le îndreptează.


VII. A lui Avva Isaac

1. Patimile se aseamănă cu câinii ce obişnuiesc să pândească la măcelării; patimile, ca şi câinii, cu singur glasul se izgonesc, iar nebăgate în seamă, se năpustesc ca nişte lei prea mari.

2. Pofta cea mică urgiseşte-o de îndată ce se va mişca întru tine, ca să nu te înfierbânţi de arderea ei cea prea cumplită; că purtarea de grijă şi răbdarea către lucrurile cele mici dau brânci primejdiei celei din lucrurile cele mari; iar dacă cineva nu va birui lucrurile cele proaste, pe cele mari cum le va birui?

3. Arată vrăjmaşului răbdarea ta cea întru cele mici, ca să nu caute de la tine pe cele mari, şi fie ţie cele mici hotar, ca printracestea să trânteşti pe potrivnicul, ca să nu te poată apoi duce întru cele mari.

4. Că cel ce nu se pleacă vrăjmaşului, adică celui ce-1 îndeamnă a ieşi din chilia sa măcar cinci paşi, cum se va pleca a ieşi din pustie? Sau a se apropia de sat? Şi cel ce nu primeşte a se uita pe fereastră din isihia lui din îndemnul vrăjmaşului, cum va asculta de cel ce-1 sfătuieşte a ieşi dintr-însa?

5. Iar cel ce de-abia se pleacă seara a se împărtăşi din puţina hrană, cum de gândurile împuţinării şi ale îmbuibării se va amăgi, ca mai-nainte de vreme să mănânce? Şi cel ce se ruşinează a gusta din cele proaste, cum va pofti pe cele scumpe? Şi cel ce nu se pleacă nici spre a privi trupul său, cum va iscodi frumuseţe străină?

6. Aceasta este dreapta socoteală a luptei şi a împotrivirii faţă de vrăjmaşul; pentru aceasta, cei înţelepţi nu se lasă a veni întru mari nevoinţe şi războaie, ci-şi arătă răbdarea doar întru cele mici, păzindu-se printr-însa a nu veni întru mari osteneli, iar cel ce dintru-nceput, în cele mici, este nebăgător de seamă şi se biruieşte dă pricină vrăjmaşului a-1 lupta pe dânsul întru cele mari; adică Diavolul întâi pe neîncetata rugăciune din inimă se nevoieşte a o pierde, apoi, astfel, îl pleacă a trece cu vederea şi vremile cele rânduite ale rugăciunii şi ale pravilei celei date, ce trupeşte se face.

7. Apoi iarăşi îi moleşeşte gândul ca mai-nainte de vreme să guste din hrană, iar de aici înainte, odată stricată înfrânarea, luptă pe om întru neînfrânare şi neastâmpărare. încă îl face a socoti că a se uita la goliciunea trupului mic lucru este, sau la altă oarecare frumuseţe a mădularelor sale, atunci când se dezbracă de hainele sale, sau când stă pentru ud, sau pentru treaba trupului; aşijderea şi pentru a băga cu slobozenie mâna sa înlăuntrul hainelor sale şi a se atinge de mădularul său.

8. Şi dacă în ceva dintru acestea va pleca pe om a se supune lui, atunci îi vâră lui şi altele mai mari şi mai grele, iar nevoitorul cel ce mai-nainte păzea neclătinarea minţii, care şi pe mica risipire o socotea pagubă, atunci păcatul deschide asupra sa amare şi cumplite intrări; căci gândurile se aseamănă cu apele din canale, care, pe cât se strâmtorează [îngrădeşte] dintr-o parte şi din alta, curg cu bună rânduială, iar dacă găsesc vreo mică ieşire, stricare multă şi pustiire pricinuiesc zăgazului.

9. Vrăjmaşul de-a pururea stă în preajma noastră, cercetând prin care cale a simţirilor noastre, deschisă de lenevirea noastră, va putea intra întru noi, şi, pe care o va afla nepăzită, ne trimite nouă vicleanul pe cele ale sale. Dar noi să schimbăm ostenelile cele mari în cele mici şi aşa, cu lesnire, ne vom întări asupra lui.