I. Din viaţa Sfântului Grigorie Dialogul

1. Fericitul Grigorie, care a scris şi vieţile Sfinţilor celor din Italia în chipul dialogurilor şi care s-a făcut Patriarh în Roma, mai-nainte de arhierie era monah şi egumen la mănăstirea Sfântului Andrei, cu numele de Klioskeri.

2. Intr-o zi, şezând el în chilie şi scriind, a venit la dânsul un sărac; iar el, ca un adevărat rob al lui Hristos, a chemat pe cel ce-i slujea lui şi i-a poruncit să-i dea şase galbeni; şi el a făcut precum i s-a poruncit.

3. După puţin, iarăşi a venit acelaşi sărac la sfântul, zicând: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu Cel Preaînalt, că multe am pierdut şi tu puţine mi-ai dat". Iar el iarăşi a chemat pe cel ce-i slujea lui şi i-a zis: "Du-te, frate, dă-i lui alţi şase galbeni". Şi a făcut fratele aşa. Deci, dobândind săracul doisprezece galbeni, s-a dus.

4. Şi iarăşi, după puţin, a treia oară în aceeaşi zi a venit la dânsul, zicând: "Miluieşte-mă, robule al Dumnezeului Celui Preaînalt, mai dă-mi o blagoslovenie, că multe am pierdut". Şi el iarăşi a chemat pe vistiernicul său şi i-a zis lui: "Dă-i lui încă şase galbeni". Iar fratele a răspuns zicând: "Crede-mă, Părinte, că n-a mai rămas niciun ban în vistierie".

5. Zis-a lui Fericitul: "Dar n-ai cumva vreun lucru sau o haină ca să-i dai lui?" Şi, răspunzând, a zis: "Alt lucru, cinstite Părinte, nu avem, fără numai farfuria de argint, pe care, după obicei, marea doamnă o a trimis cu puţine murături". Şi-i zice lui robul lui Dumnezeu: "Mergi, frate, de îi dă lui farfuria". Iar el a făcut precum i-a poruncit lui Fericitul. Iar fratele, pe lângă cei doisprezece galbeni, luând şi farfuria de argint, s-a dus.

6. Iar după ce s-a făcut Patriarh, după obiceiul Patriarhilor, a poruncit cămăraşului său să cheme douăsprezece feţe ca să prânzească cu dânsul. Şi el i-a făcut precum i-a poruncit; iar când a şezut, Patriarhului i s-au arătat treisprezece.

7. Apoi a chemat pe cămăraş şi i-a zis: "Nu ţi-am poruncit să chemi douăsprezece feţe? Cum dar, fără ştirea mea, tu ai chemat treisprezece?" Iar el, auzind şi umplându-se de frică, răspunzând, a zis: "Crede-mă, preacinstite Stăpâne, că sunt douăsprezece" (că pe cel de-al treisprezecelea nu-1 vedea decât Patriarhul).

8. Şi, prânzind ei, Patriarhul vedea pe cel de-al treisprezecelea şezând în capul mesei; şi iată faţa lui lua osebite înfăţişări: că uneori i se arăta cărunt, iar alteori tânăr. Iar când s-a sculat de la masă, Fericitul i-a slobozit pe toţi, iar pe cel de-al treisprezecelea, pe cel ce aşa de minunat i se arăta lui, l-a apucat de mână şi l-a dus în cafasul său şi i-a zis lui: "Juru-te pe puterea cea mare a lui Dumnezeu, cine eşti şi care-ţi este numele?"

9. Iar el a zis: "Pentru ce întrebi de numele Meu? Acesta este minunaţi (Fac. 32: 29); eu însă sunt săracul care a venit în mănăstirea Sfântului Apostol Andrei, căruia i-ai dat doisprezece galbeni şi farfurioara de argint, pe care fericita Silvia, maica ta, ţi-a trimis-o cu murături.

10. Să ştii, dar, că din ziua aceea în care mi-ai dat mie acestea cu îndelungă-răbdare, Domnul te-a hotărât să fii întâi-stătător al Bisericii Sale, pentru care Şi-a vărsat sângele Său, şi a fi tu diadoh [moştenitor] al Verhovnicului şi Apostolului Petru, a cărui faptă bună o ai şi urmat, când împărţea el avuţiile celor ce le aduceau din simplitatea inimii, după cum avea fiecare trebuinţă (cf. Fapte 4: 34-35)".

11. Şi zice către Dânsul Fericitul Grigorie: "Şi de unde ştii tu că atunci Domnul m-a hotărât să fiu Patriarh?" Iar el a zis: "Fiindcă îngerul Domnului Atotţiitorul sunt eu, şi pentru aceasta ştiu, că atunci Domnul m-a trimis la tine ca să ispitesc puterea ta: dacă adică cu iubire de oameni şi nu cu arătare [pentru laudă] faci milostenie".

12. Şi, auzind Fericitul, s-a temut, că nu mai văzuse înger până atunci; căci ca la un om se uita la dânsul şi grăia cu el. Iar îngerul a zic către dânsul: "Nu te teme, iată, Domnul m-a trimis să fiu cu tine până când eşti în viaţa aceasta; şi orice lucru vrei să ceri, trimite prin mine către Domnul".

13. Iar el, auzind acestea, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat Domnului zicând: "Dacă pentru această mică bunăvoinţă, care nu e nimic, atât de multe îndurări a arătat Atotmilostivul Dumnezeu, încât pe îngerul Său l-a trimis ca să fie cu mine totdeauna, oare de ce slavă se vor învrednici cei ce petrec în poruncile Lui şi lucrează dreptatea? Că nemincinos este Cel ce a zis: Mila biruieşte asupra judecăţii (Iac. 2: 13), şi: Cel ce miluieşte pe săracul împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19:17).


II. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Omul lui Dumnezeu Bonifatie, care s-a făcut episcop, şi cu prea mari puteri ale semnelor de la Dumnezeu s-a slăvit, pe când era încă prunc, uneori, pe când ieşea din casă, se întorcea fără cămaşă, iar alteori şi fără haină; căci el, de îndată ce vedea un om dezbrăcat, se dezbrăca de cele pe care le purta şi-1 îmbrăca pe acela, aceasta dorind a se vedea numai de singuri ochii Atotputernicului, de la Care şi aştepta plată.

2. Făcând el adeseori aceasta, maica sa îl certa, zicând că "nu e drept ca el, sărac fiind, să dăruiască hainele sale altor săraci". Odinioară, intrând maica sa în jitniţă, grâul pe care ea şi-1 chivernisise pentru tot anul îl află acum aproape tot împărţit la săraci de fiul ei.

3. Şi a început ea a se jeli şi a se bate peste faţă; curând ajunse acolo şi robul lui Dumnezeu, Bonifatie, care cu cuvinte sfătuitoare meşteşugea a o domoli pe dânsa; iar aceea, întru nimic socotind sfătuirea lui, el o ruga să iasă afară din jitniţă, unde rămăsese puţin grâu.

4. Ieşind ea, acela s-a aşternut pe sine la rugăciune în chiar locul acela; ieşind el după puţină vreme, a chemat-o pe mamăsa, cu care s-a întors înapoi în hambar, pe care acum l-a văzut plin de grâu, mai mult decât era înainte. Deci aceasta văzând-o ea, umilindu-se, îl ruga să dea unde voieşte, de vreme ce aşa de curând ceea ce cere poate lua de la Dumnezeu.


III. A aceluiaşi

1. Odinioară, foamete prea grea a cuprins Campania, iar iconomul lui Hristos cel credincios şi priceput Benedict nu contenea a face cu toată milostivirea cuviincioasa împărţire tuturor celor lipsiţi de trebuinţele cele de nevoie ale trupului, până când toate cele din mănăstire s-au împuţinat, iar în chelăria mănăstirii nu mai rămăsese decât puţin untdelemn într-un vas de sticlă. Iar un ipodiacon pe nume Agapit a venit la prietenul lui Dumnezeu, rugându-1 să poruncească să i se dea puţin untdelemn.

2. Iar dumnezeiescul acesta, ca cel ce pusese în cuget ca pe toate ale sale să le împartă şi să le risipească pe pământ [săracilor], a poruncit ca şi acel puţin untdelemn să-1 dea celui ce cerea; iar călugărul căruia îi era în mână slujba chelăriei a ascultat numai din parte porunca Părintelui, iar a o împlini desăvârşit n-a voit: căci el dădu omului nu tot untdelemnul, ci numai puţin.

3. După puţină vreme, a întrebat Părintele pe chelar dacă a dat tot untdelemnul celui ce a cerut, iar el a mărturisit că a dat, dar nu tot, adăugând: "Dacă porunceşti a da omului tot acel untdelemn, nu va mai rămâne fraţilor niciun fel de mângâiere".

4. Atunci, mâniindu-se acel blând bărbat, a poruncit atunci fraţilor ca vasul acela de sticlă în care era untdelemnul cel rămas să-1 azvârle prin fereastră, ca să nu rămână ceva în mănăstire dintr-ale neascultării. Şi s-a făcut precum a poruncit Sfântul. Şi aruncat fiind vasul, sub fereastra aceea era o grămadă mare de pietre mari, peste care, aruncându-se vasul cel de sticlă, aşa întreg a rămas, de ca şi cum nu s-ar fi aruncat; căci, de aşa sus aruncându-se, câtuşi de puţin nu s-a sfărâmat, nici untdelemnul nu s-a vărsat.

5. Şi a poruncit cinstitul Părinte să fie adus şi, precum era, întreg să-1 dea celui ce l-a cerut, iar pe cel ce nu a ascultat, adunându- se fraţii, înaintea tuturor l-a mustrat, pentru necredinţa şi neascultarea lui. Apoi Fericitul împreună cu fraţii se dădură la rugăciune, iar în locul în care se rugau era un chiup deşert din lemn, acoperit cu un acoperământ.

6. Deci, pe când se ruga Sfântul, acoperământul lui a început să se ridice în sus din pricina untdelemnului ce împingea; şi, mult înălţându-se capacul, undelemnul cel dintr-însul a început a se vărsa pe jos, umplând pardosirea, acolo unde Sfântul stătea la rugăciune.

7. Şi, văzând cinstitul aceasta, a pus sfârşit rugăciunii; iar pe acel frate necredincios şi neascultător, părinteşte l-a sfătuit, zicând: "Dobândeşte credinţă neîndoită şi smerita-cugetare vrednică chipului călugăresc". Iar el, la picioarele lui căzând, iertăciune cerea pentru greşală, pe care şi dobândind- o, nu s-a mai biruit de patima necredinţei.

8. Şi Cuviosul Luca cel Nou, pe când era copil, asemenea făcea: pe cei goi dintre fraţi, dezbrăcând hainele sale, îi îmbrăca pe aceia; şi gol către născătorii săi întorcânduse, aceia de multe ori îl ocărau şi îl băteau, lăsându-1 a petrece multă vreme gol, iar el de minunata şi iubitoarea de oameni lucrare nu se lepăda.


IV. Din viaţa Sfântului Efthimie

1. Marele Părinte Efthimie şi fraţii cei împreună cu dânsul, cu multă lipsă fiind strâmtorări în Lavra cea nouă, s-a întâmplat ca o mulţime de Armeni, nu mai puţin de patru sute la număr, să treacă pe calea ce se pogoară din Sfânta Cetate spre Iordan şi a se abate din cale în dreapta - de ca şi cum cineva ar fi povăţuit călătoria lor - şi a veni în Lavra aceea.

2. Pe aceştia văzându-i Marele acela poposind ca să se odihnească de osteneala căii, chemă pe Dometian, cel rânduit de dânsul a iconomisi cele ale Lavrei, şi-i porunci să le pună lor masă. Iar el a pus înainte lipsa, zicând că nici pentru hrana fraţilor cea de peste zi nu avea ceva. îndrăznind însă acela la Cel ce a izvorât şi văduvei hrană bogată, pentru nescumpetea voirii ei, îi porunceşte lui Dometian să meargă în beciul cu pâine, "că vei vedea, zice, ce pot gândurile omeneşti şi ce poate Dumnezeiescul har cu preaslăvire a iconomisi".

3. Iar el, îndată supunându-se, ducându- se - o, nepovestitele Tale minuni, Hristoase! -, a aflat, prin Dumnezeiasca Pronie şi înţelepciune, casa [încăperea] atât de plină de pâine, încât nu era cu lesnire nici uşa câtuşi de puţin a o deschide, oprită fiind cu mulţimea celor dinlăuntru. Pentru aceasta a chemat şi pe alţi fraţi şi, uşa împreună răsturnând-o cu dânşii, vede înlăuntru mulţime nespusă de pâini, de vin şi de untdelemn, atât de multă îndestulare făcându- se, bine-potrivită cu osârdia de a da a lui Efthimie.

4. Acestea văzându-le Dometian şi semuind lucrarea Dumnezeiescului har, cade la picioarele Marelui cerând iertăciune şi, pentru micimea socotelii, prea cu fierbinţeală îi făcu lui metanie.


V. Din viata Sfântului Marchian

1. Făcându-se târnosirea bisericii Sfintei Muceniţe Anastasia, pe care Marele Marchian o ridicase din temelie, s-a adunat toată cetatea, împreună cu împăraţii şi Patriahul. Precum cu cale adunându-se ei, s-a apropiat de Sfântul un sărac care se uita la dreapta lui şi cerea să ia ceva mângâiere pentru foame.

2. Iar el, deşi atunci nu avea nimic în sân, înlăuntrul sufletului însă cu adevărat şi iubire de oameni şi multă bunătate avea: că, iată, din mijlocul tuturor ieşind şi căutând împrejur vreun loc care era mai ascuns, se întâmplă ca cu nimic altceva să nu fie acoperit [pe dinafară] decât cu o dulamă [felon], căci avea obicei ca în toată viaţa să poarte numai două haine.

3. Deci aşa aflându-se dumnezeiescul bărbat, măcar că cu lesnire îi era a da un răspuns de mângâiere la rugămintea săracului - de vreme ce şi martori avea pe ochii lui Dumnezeu, cei ce pe toate le văd, că nu avea nimic la sine -, acela, ca unul care, de nu va fi dat, mult s-ar fi temut de Dumnezeu, ca să nu-1 întristeze pe acela, pe însăşi haina [cea de dedesubt] cu care era îmbrăcat a dezbrăcat- o şi o a dat cu osârdie celui lipsit şi, aşa, de aici rămase doar cu podoaba cea preoţească, iar cu felonul, pe care-1 strângea din toate părţile, se sârguia să-şi ascundă trupul.

4. Şi pentru că şi altarul şi-1 avea înlăuntru, iar cel dintâi între preoţi i-a poruncit să săvârşească tainele, el aşijderea, precum am zis, felonul strângându-1, se sârguia a ascunde lucrul.

5. Iar cei de faţă împreună cu arhiereul privind la dânsul, au văzut - o, minune nouă şi nedumerită şi, simplu spus, numai la cei ce vedeau crezută! - că el era îmbrăcat pe dinlăuntru cu oarecare podoabă împărătească cu aur ţesută şi strălucită, care atunci mai vederos pe mâini se arăta, când împărţea din Dumnezeiescul Trup celor ce se apropiau.

6. Acestea văzându-le, ochii unora ţineau minunea la sine, iar alţii o şi vesteau, unii adică ca minunându-se, iar alţii ca pizmuind, care aceştia, şi apropiindu-se către arhiereul Ghenadie, părându-li-se că nu cunoaşte cele ce foarte voia a şti, i-au vestit lui acestea, luând în râs pe Sfântul şi clevetindu- 1, iar Patriahul zicea că şi el vede, dar pricina nu o cunoaşte. Şi, cu adevărat, întru aceasta să ne dumerim şi noi.

7. Iar acum că şi slujba lui Marchian a luat sfârşit, au trimis de l-au chemat pe dânsul la Patriarhul, care, deosebi vorbindu- i, îl învinuia pentru podoabe, zicând că "mai vârtos împăraţilor decât preoţilor se cuvin acestea". Iar el, de cel ce se nedumerea mai vârtos nedumerindu-se, căzu la picioarele aceluia şi, mult pe dânsul cu lacrimile udându-1, se lepăda cu totul de cea zisă, întărind că lucrul era o amăgire a ochilor, "că şi numai a cugeta un lucru ca acesta, zicea, e curată nebunie".

8. Cu toate acestea, Patriarhului i se părea a fi o prostie şi un lucru necuvântător a nu-şi crede ochilor; pentru aceasta, atingându- se cu mâna sa, îndată desfăcu felonul şi podoaba cea preoţească, iar de aici, minunea era şi văzându-se şi grăindu-se: că îmbrăcămintea cea de aur, care cu puţin mai-nainte se vedea, acum nu era nicăieri, iar Sfântul - gol era precum şi înainte, cel cu adevărat îmbrăcat cu nevăzute haine de aur ale faptei bune - acum se vedea gol de veşmintele cele preoţeşti.

9. Aceasta a uimit pe arhiereu, dar şi pe împăraţi, că, iată, şi către dânşii trecând cuvântul, prin toate Dumnezeu şi plăcutul lui se măreau. Că era Sfântul cu mâna îndestulat şi în case sfinţite, şi ziditor de multe şi prea mari biserici, încă şi tămăduitor al multora se arăta, iar de săraci cu mult mai mult se îngrijea, şi aceasta arătată este şi din multe altele, şi mai vârtos din cele ce se vor zice, de unde se face vădită nu numai iubirea de oameni a aceluia către cei săraci, ci şi însăşi acea Iubire de oameni care învredniceşte de nişte daruri ca acestea pe iubitorii Lui.

10. Noaptea, minunatul, înconjurând uliţele şi intrările cetăţii, cu sârguinţă căuta unde ar putea afla vreun mort din multa sărăcie lepădat şi de purtarea de grijă a nimănui neîmpărtăşit, şi, oriunde ar fi văzut unul ca acesta, ca cum ar fi nimerit vreun câştig mare, cu aşa bucurie îl privea, că, degrab dezlegând [cele de pe el], îl îmbrăca pe acela şi de toate cele după obicei îl învrednicea.

11. Apoi şi ca către un viu către cel mort zicea: "Vino, frate, zice, şi de dragostea cea întru Hristos cu noi te împărtăşeşte". Aşa zicând, ascultând îl avea pe cel culcat, că se scula - o, minune negrăită! - şi pe bunul Marchian îl săruta, pentru pronia cea pentru dânsul, nu ca pe acela primindu-1, ci pe Hristos mai vârtos arătându-L; apoi mortul iarăşi mort era şi într-acest fel era văzut de cei de fată.


VI. Din viaţa Sfântului Theodosie Chinoviarhul

1. Marele Theodosie, biruind lipsa săracilor cu dăruirea, iarăşi [şi acum] o avea biruită cu bunăvoinţa, ca cel ce cu darul cel mare al Duhului de-a pururea o avea câştigată, precum vor arăta cele următoare.

2. Şi simplu, pe cât de mare era milostivirea lui către toti cei strâmtorati cu sărăcia, pe atât de mult întindea împreună-pătimirea; şi, iarăşi, peste care reaua-pătimire se întindea sau sărăcia, boala sau lipsă a mădularelor, cu acela trudindu-se era, şi chiar cu cel lunatic, care boală era cea mai grea.

3. Aşadar, el orbilor era ochi, şchiopilor picior, îmbrăcăminte celor goi, celor fără de casă acoperământ, celor bolnavi doftor, vistiernic celor cu lipsuri, slugă [celor în nevoi şi neputinţe], tuturor toate făcându-se pentru iubirea de oameni, sânge spălând, răni curăţind, gura celor leproşi atingând-o şi, aşa, foarte cu înţelepciune pe aceia mângâindu- i şi cu blândeţe plecându-i să sufere primejdia, încât de i-ar fi zis cineva: de obşte liman, de obşte spital, de obşte casă, de obşte cămară, bine i-ar fi zis şi potrivit adevărului. Că toţi se îndulceau de trebuinţa purtării de grijă cea de la dânsul.

4. Şi nu degeaba s-a trecut cu vederea, ci pentru ticăloşia de a-1 fi căutat acolo şi a-1 fi aflat ca pe niciunul din toţi, iar pentru însăşi această ticăloşie zic şi micime, şi de mai multă purtare de grijă s-a învrednicit, de vreme ce şi Hristos, întru cei prea mici şi pe întru cele ale acelora, vederos mai mult ale Sale Şi le-a făcut.

5. Căci acolo nu era niciunul care să fie scos afară, niciunul din trecere cu vederea care să nu se învrednicească de milostivire iubitoare. Şi ţineau minte cei ce slujeau la acestea că într-o zi a pus mai mult de o sută de mese, aşa de bogat era acest omenesc izvor de milă, care izvor arătat era că numai al lui Dumnezeu era: căci, prin nemărginita şi multa lui mijlocire, multă îmbelşugare avea, precum va arăta şi cuvântul.

6. Odinioară a pedepsit Dumnezeu pământul; şi l-a pedepsit cu foametea, şi nu o foamete oarecare, care pe unii îi stăpânea, iar pe alţii nu, ci biciul venise la toţi deopotrivă; şi aşa toţi oamenii strâmtoraţi fiind pentru răsplătirea lucrărilor lor celor rele, ca unele ce şi roadă erau a izvodirilor celor viclene, după Dumnezeiescul Miheia (cf. Mih. 7: 13), iată praznicul Stâlpărilor era de faţă, întru care mulţime de ţărani şi de săraci, luând pricină praznicul, veneau la locul acela, acum aceasta făcându-se nu atât din obicei, cât pentru că erau îndemnaţi de foamete.

7. Iar cei ce slujeau gătirea praznicului, spăimântându-se de mulţime, cu cumpene se ispiteau să facă împărţirea mâncării, ca, prin cruţarea şi scumpetea aceasta, cele de mâncare să ajungă la cât mai mulţi, iar cumpăna [partea] lor se hotărâse a fi de câte o litră.

8. Iar trecând Marele şi cea făcută văzând- o şi că de mulţimea cea multă porţile erau îmbulzite, precum Iov era iscusit a cugeta şi a zice: Nu s-a culcat afară străin şi uşa mea la tot călătorul este deschisă (Iov. 31: 32), aşijderea şi el: că a poruncit să se deschidă porţile, ca toţi cei ce voiesc să intre; apoi şi obişnuitele mese să se pună oamenilor, pe care nu mică treabă era a-i număra, necum a-i sătura şi de mâncare.

9. însă câţi erau rânduiţi a sluji spre aceasta, numai privind către singură mulţimea, s-au făcut aşa de neîncrezători pentru covârşirea poruncii, încât n-au purces ca să se apuce şi să lucreze nimic; privind însă la virtutea şi harul celui ce a poruncit, s-au depărtat de la ei gândurile omeneşti, şi, aşa mai înalt văzând, au deschis îndată porţile, şi bucuros pe cei ce intrau îi primeau, apoi şi către mese se osteneau, şi cu faţă veselă le puneau înainte toate câte le aveau.

10. Ce, dar, a făcut Dumnezeul minunilor? îndestulat a fost ca şi a doua oară prin puţine a sătura mulţime multă - precum odinioară cu cinci pâini a săturat cinci mii -, însă acum mulţimea şi pântecele îşi sătura, şi hambarele pline de pâine se arătau; iar slujitorii, care socoteau că toate lipsesc, vedeau acum că ele sunt pline, luând acum mai mult decât aveau înainte, pe cât adică sporind el prin rugăciune, pe atât se saturau pântecele săracilor.

11. Aşa deci îi răsplătea lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa sa, aşa pentru facerea de bine cea pentru săraci; nu numai de sus era cu îndestulare plouând, pentru bogăţia bunăvoirii, ci aceasta şi pretutindenea minunat şi vestit pe bărbat arăta, pentru Adevărul făgăduinţei, căci El S-a făgăduit a slăvi pe cei ce ştiu prin lucruri a-L slăvi pe Dânsul.

12. Şi altădată tot praznic era, Praznic al Fecioarei şi de Dumnezeu Născătoarei, la care, căci era foarte însemnat", atâta mulţime de oameni s-a adunat, încât cei rânduiţi de dânsul a-i pune să şadă pe cei ce intrau nu erau îndeajuns de mulţi pentru aceasta, necum şi de mâncat nu avea să dea din destul, neputând a pune decât câte o pâine la fiecare masă.

13. Iar Domnul, Cel ce mai-nainte de aceasta umpluse hambarele, cu dreapta cea mult-îndestulată şi nepizmuitoare, pe care deschizând-o hrăneşte pe tot cel zidit de Dânsul (cf. Psalm 103: 28; 144:16), Acesta şi atunci mesele le-a umplut, sau mai bine zis pâinile, încât adunarea aceea a mii de oameni nu numai că de saţiu s-au umplut: căci atât de multe erau coşniţele cu pâine, încât cei ce şezuseră au dus multe şi acasă, iar mai pe urmă din acestea slujitorii şi alte multe mese au pus.

14. Dar cine văzând şi pe Egipteni încă la târnosire către mănăstirea Marelui curgând, n-ar fi socotit că va lipsi la atâta mulţime spre adăpare şi cisternele? însă ei aşa întru saţiu s-au îndestulat de cele puse înainte, încât cele rămase le-au ajuns şi celor ce veneau după dânşii pentru a doua masă.

15. Deci cine, pe acestea, şi acum în pustie făcându-se văzându-le, nu va avea chezăşuire mărturia credincioasă că Cel ce prin Moise în pustie mai-nainte cu preaslăvire a plouat mană Jidovilor, însuşi Acesta şi prin Theodosie [a plouat şi] acum? Căci cel ce crede că trăieşte în Hristos, un lucru mare şi minunat ca acesta isprăveşte, şi hrană la atâţia bărbaţi din destul dăruieşte; pentru acestea, şi mulţi care s-au silit a veni către locul acela l-au socotit a fi acelaşi cu cel întru care şi Mântuitorul a blagoslovit odinioară cinci pâini şi atâtea mii de bărbaţi întru saţiu i-a hrănit.


VII. Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Au venit odată la Sfântul Ioan cel Milostiv câţiva dintre cei ce primiseră diaconia împărţirii de milostenii săracilor. Aşadar, vorbind de unele şi de altele, au pomenit sfântului şi de aceea că în locurile unde se împărţeau milostenii se adunau şi câteva fete, care nu păreau a fi sărace, fiindcă poartă veşminte frumoase şi mărgele; şi l-au întrebat dacă trebuie să le dea şi lor milostenie. După ce preablândul şi paşnicul Episcop i-a ascultat pe ei, privindu-i cu asprime ca să-i mustre, le-a spus: "Dacă vreţi să-1 slujiţi pe smeritul Ioan, sau mai degrabă pe Iisus, şi să împărţiţi milostenii, atunci va trebui să împliniţi întocmai, fără pricinuiri, porunca Domnului, care zice: Celui care cere de la tine, dă-i (Matei 5: 42).

2. însă, dacă voi îmi spuneţi că sunteţi slujitori ai altcuiva - care porunceşte să-i cercetaţi şi să aflaţi cele despre viaţa săracilor care cer -, atunci să ştiţi că nici smeritul Ioan, nici Iisus nu are nevoie de asemenea slujitori necredincioşi şi nelucrători, care mai mult cercetează şi mai puţin ajută. Măcar de cele aduse înainte ca milostenie ar fi ale voastre proprii, oricine v-ar ierta iconomia împărţirii acestora; însă, dacă toate acestea le împarte Pronia lui Dumnezeu, trebuia să împliniţi această slujire ca o împărţire a bunătăţilor lui Dumnezeu şi după porunca Aceluia.

3. Iar dacă v-au supărat gândurile necredinţei, care vă şoptesc cum că mulţimea săracilor ar goli vistieria Bisericii, eu nu vreau să fiu părtaş necredinţei voastre. Sunt sigur că, şi de s-ar strânge toţi oamenii acestei lumi în Alexandria având nevoie de ajutor, va fi cu neputinţă ca aceştia să golească comorile lui Dumnezeu. Cu aceste sfaturi pline de înţelepciune şi credinţă, i-a tămăduit de boala necredinţei şi i-a trimis să-şi împlinească datoria. Aceste cuvinte minunate, ce arăta marea nobilitate a Sfântului în ajutorarea săracilor, i-a uimit pe cei de faţă. Pentru ei a istorisit şi întâmplarea minunată care urmează:

4. Când aveam 15 ani, începu Sfântul să povestească, mă găseam oarecând în Cipru. Intr-o noapte am avut un vis uimitor: se arătă înaintea mea o frumoasă şi preacurată fată. Această minunată fată era gătită într-un chip strălucitor, iar pe capul ei purta o cunună din ramuri de măslin. Fata aceasta s-a apropiat de mine şi m-a înghiontit cu mâna ei în coastă. Atunci eu m-am înfricoşat şi m-am trezit. însă acum urmează lucrul uimitor: deodată am văzut-o pe acea fată, nu în vis, ci aievea. Atunci am întrebat-o de unde vine şi cum a îndrăznit să se apropie de mine în timp ce eu dormeam.

5. Când a auzit aceste întrebări ale mele, tânăra a început să râdă şi plină de pace mi-a răspuns: "Eu sunt cea dintâi dintre fiicele Marelui împărat; daca mi te faci prieten, pot sa te fac apropiat al Acestuia; căci nimeni nu are îndrăzneală mai mare la Dânsul decât mine; ajunge să te gândeşti că numai eu L-am înduplecat100 să ia trup omenesc şi să coboare din cer pentru mântuirea oamenilor". Cu aceste cuvinte a dispărut dinaintea mea. Atunci m-am adunat şi am început să mă gândesc ce înseamnă ceea ce am văzut. Priveliştea aceea minunată se tot învârtea în mintea mea. Nu am zăbovit prea mult şi am ajuns să înţeleg că dânsa este chiar milostenia. Şi am întărit în mintea mea acest gând: acela că numai milostenia a dat putinţă omului să-L vadă pe Dumnezeu cu trup pe pământ.

6. îndată m-am ridicat şi m-am îndreptat către biserică, fiindcă deja se luminase de ziuă. în acea dimineaţă era foarte frig. Pe drum m-am întâlnit cu un sărac care îngheţase de frig. îndată mi-am scos haina şi i-am dat-o acelui sărac nefericit; între timp, vorbeam de unul singur şi îmi spuneam: "Acum mă voi convinge dacă ceea ce am văzut este de la Dumnezeu sau este înşelare de la Diavol".

7. Nu am apucat să mă gândesc bine la aceste lucruri că, înainte de a ajunge în biserica către care mă îndreptam, se apropie * de mine un om îmbrăcat în veşminte albe şi îmi dă un pacheţel cu o suta de monede de aur şi-mi zice: "Primeşte acestea, prietene". Eu, cu toate ca le-am luat cu recunoştinţă, m-am căit imediat şi, întorcându-mă, am vrut sa dau aurul înapoi celui care mi l-a dat, fiindcă nu aveam nevoie de acei bani. între timp însă, acel om îmbrăcat în alb dispăruse. Atunci am înţeles ca fata pe care am văzut-o nu era o vedenie înşelătoare, ci adevărată.

8. Din acea zi, de câte ori dădeam ceva vreunui sărac, îmi spuneam: acum voi vedea dacă îmi va întoarce însutit Hristos aceste milostenii, după Dumnezeiasca Lui făgăduinţă: însutit va lua (Matei 19: 29). Fiindcă de multe ori atunci când mi-a venit acest gând, am fost lovit învederându-mi-se acest adevăr şi mi-am spus: "Mai potoleştete odată! Până când îl vei ispiti pe Cel ce de neispitit?" De aceea mă supără împuţinarea de suflet a acestor oameni care au venit astăzi sa mă târască în necredinţa lor şi să mă facă părtaş la ea: ca sa mă arăt vinovat de nemilostivire, când eu am atâtea semne vădite ale milostivirii.

9. Unul dintre străinii care se găseau în Alexandria, înţelegând marea bunătate a Sfântului, s-a gândit să încerce milostivirea lui, chiar dacă Sfântul era mai presus de aşa ceva. S-a îmbrăcat aşadar cu veşminte sărăcăcioase şi a aşteptat ca Sfântul să treacă prin spital, fiindcă acesta obişnuia să-i viziteze pe bolnavi de două sau de trei ori pe săptămână, îndată ce s-a apropiat Sfântul, omul ce s-a arătat ca un cerşetor a început să strige cu glas plin de mâhnire: "Miluieşte-mă pe mine, cel robit!". Sfântul i-a poruncit îndată vistiernicului care-1 însoţea să-i dea bani celui care cerea. După aceea, cel ce a primit banii a alergat, şi-a schimbat vesmintele şi înfăţişarea, şi i-a ieşit din nou în cale Sfântului în altă parte a străzii. Acesta, din nou, îndată ce omul a cerut, a poruncit să i se dea bani.

10. între timp, ucenicul său care-1 însoţea i-a spus în taină că cel ce ceruse şi fusese ajutat este acelaşi care ceruse şi mai-nainte. însă Sfântul n-a luat aminte la aceasta. Apoi, cel care a cerut şi a fost ajutat s-a arătat şi a treia oara, sub altă înfăţişare. Ucenicul său l-a înştiinţat pe Sfânt să ia aminte, fiindcă este acelaşi om, şi să nu-i dea milostenie. Atunci Patriarhul a spus o vorba de neuitat şi plină de măreţie: "Mai bine dă-i acestui om douăsprezece monezi, pentru că s-ar putea ca acesta să fie însuşi Domnul, Care vrea să mă încerce".

11. însa şi povestirea care urmează este minunata şi arată, pe de-o parte, darurile duhovniceşti ale Sfântului Patriarh, iar pe de altă parte puterea pe care o are înaintea lui Dumnezeu milostenia. Odată, în timp ce Sfântul intra în Biserică, l-a întâmpinat un nobil. Acest nobil ajunsese sărac lipit, fiindcă hoţii îi răpiseră toate avuţiile. Omul acesta i-a cerut ajutor Sfântului, iar Sfântul a poruncit să-i fie date fără zăbavă nobilului ce sărăcise 15 litre de aur. însa omul care a primit această poruncă - ori pentru că era neascultător, ori pentru că fusese îndemnat de ceilalţi clerici slujitori la Arhiepiscopie - nu i-a dat săracului tot aurul. Aceasta şi pentru că vistieria nu avea mulţi bani, şi fiindcă Sfântul nu obişnuia să strângă bani. în loc să dea 15 litre, aşa cum primise porunca, a dat săracului numai 5 litre de aur.

12. Iată însă că s-a întâmplat un lucru minunat. Când fericitul a ieşit din Biserica, s-a apropiat de el o văduva foarte bogată, care i-a dat un înscris cu o donaţie de 500 de litre de aur, pe care luându-1, a fost înştiinţat de către harul care sălăşluia în el că nu i-a fost îndeplinită porunca; îndată i-a chemat pe cei pe care i-a rânduit spre slujba aceasta şi i-a întrebat dacă într-adevăr au dat omului aceluia cele 15 litre de aur.

13. Aceia au pretins în chip mincinos că au dat cu adevărat 15 litre de aur! Atunci Sfântul a trimis după omul care-i ceruse ajutor şi l-a chemat la el. A aflat de la el că a primit doar 5 litre de aur. Atunci Sfântul s-a întors către cei ce-i slujeau, adică spre cei care-1 ajutau în lucrarea de milostenie, şi le-a spus: "Domnul va cere de la voi în Ziua Judecaţii restul de o mie de litre de aur pe care avea de gând să le dăruiască aceasta femeie". Şi, zicând acestea, le-a arătat înscrisul donaţiei în care apăreau numai 500 de litre! "Dacă voi, continuă el, aţi fi dat omului care se găsea în nevoie cele 15 litre de la început, atunci şi această donatoare ar fi afierosit pentru Dumnezeu 1500 de litre. Şi, ca să se vădească împuţinarea voastră de suflet, chemaţi-o aici pe această femeie iubitoare de Dumnezeu.

14. Cu adevărat, după puţină vreme a venit şi femeia, aducând tot aurul pe care-1 promisese. După ce Sfântul Ioan a primit darul ei şi i-a mulţumit, a întrebat-o în faţa celor ce-i slujeau: "Spune-mi, rogute, acest aur l-ai hotărât de la început să-1 dăruieşti?, /Atunci, femeia, îngrozită, a înţeles că Sfântul, datorită darului său prorocesc, ştia ceea ce ea făcuse, singură fiind. Atunci, fiind cuprinsă de frică, a mărturisit întreaga întâmplare, spunând printre altele şi următoarele: "Cu adevărat, Stăpâne, pe înscrisul donaţiei pe care vi l-am dat am scris la început 1500 de litre de aur, însă cu câteva zile mai înainte, în timp ce mă pregăteam să vă vizitez pentru a vă aduce înscrisul donaţiei, l-am desfăşurat pentru a-1 vedea şi am găsit acolo cifra 1 (cea pentru cele o mie de litre) ştearsă. Atunci am priceput că nu era lucru bineplăcut lui Dumnezeu să dau mai mult de 500 de litre.

15. Indată ce au auzit acestea, cei ce-l slujeau pe Patriarh s-au înfricoşat foarte tare şi, căzând la picioarele Sfântului, au cerut iertare pentru păcatul neascultării. Iar pentru acea iubitoare de Hristos care a dăruit aurul, fericitul s-a rugat la Dumnezeu pentru binecuvântarea ei, iar aceasta a plecat cu pace.

16. Fericitul Ioan obişnuia să cerceteze vieţile Sfinţilor care lucraseră milostenia, fiindcă îşi dorea să calce pe urmele lor. Aşadar, printre alte vieţi de sfinţi, a citit-o şi pe cea a Sfântului Serapion al Sidoniei. De atunci nu mai contenea să se minuneze de acest bărbat şi să povestească următoarea întâmplare din viaţa lui. Odată, Sfântul Serapion a întâlnit un sărac bătut de soartă şi atât de mult i s-a făcut milă de el, încât şi-a scos haina şi i-a dat-o. însă, după puţină vreme, a mai întâlnit un sărac ce tremura din pricina frigului de afară. Ce să facă acum? Fără să stea pe gânduri, şi-a scos şi veşmântul pe care îl purta pe sub haină şi i l-a dat. Atunci a rămas gol, având în mâinile lui Sfânta Evanghelie.

17. îndată ce un cunoscut de-al lui l-a văzut gol, îl întrebă: "Cine te-a lăsat gol?" "Aceasta", i-a răspuns Serapion, arătându-i Sfânta Evanghelie. însă şi acea Evanghelie a vândut-o, dând banii săracilor. Odată l-a întrebat ucenicul lui: "Părinte, unde este mica Evanghelie pe care o aveai?" "Ce să-ţi spun, fiul meu, i-a răspuns Sfântul, nu a poruncit Domnul vinde-ţi averile (Mat. 19: 21)? Şi eu fac ascultare acestei porunci, şi de aceea m-am gândit că nu-i bine să-ţi pară rău nici de cartea în care sunt scrise aceste porunci, ci şi pe aceasta trebuie să o vinzi de dragul săracilor".


VIII. Din viaţa Sfântului Alipie

1. Bunătatea milosteniei atâta înflorea în sufletul Marelui Alipie, încât se bucura mai mult acela dând decât cel ce se învrednicea de milă; aşa, odinioară, unul din săraci s-a rugat să dobândească haine, iar Sfântul, de nimic nicidecum îndoindu-se, luând dulămita cu care era îmbrăcat, îndată o a slobozit de pe stâlp; iar el, luând-o, se ducea mulţumind lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă; iar acela răbda aşa îngheţând, până când oarecine din cei de sub dânsul, uimindu- se şi văzându-1 cum se afla, l-a făcut a se acoperi cu o haină oarecare.


IX. Din Pateric

1. Un frate a văzut pe Avva Nistero purtând două haine şi i-a zis lui: "De va veni un sărac şi va cere o haină, pe care i-o vei da lui?" Şi, răspunzând, a zis: "Pe cea mai bună". Zis-a fratele: "Dar dacă şi altul va cere de la tine, ce vei face?" Zis-a Bătrânul: "I-o dau lui pe cealaltă; şi, ducându-mă, voi şedea într-un loc până când Dumnezeu va trimite şi mă va acoperi, căci de la altcineva nu cer".

2. Un Bătrân şedea cu un frate şi aveau toate de obşte, iar Bătrânul era milostiv; şi, făcându-se foamete, a început a veni câte cineva la uşa lui ca să ia milostenie. Iar Bătrânul, la toti câţi veneau, le făcea milostenie. Şi, văzând fratele ceea ce se făcea, a zis Bătrânului: "Dă-mi partea de pâine, şi tu, precum voieşti, fă cu partea ta".

3. Şi a împărţit Bătrânul pâinile, şi făcea milostenia din partea sa, şi mulţi alergau la dânsul auzind că dă tuturor. Şi, văzând Dumnezeu hotărârea lui cea bună, a blagoslovit pâinile, şi, pe cât dădea, pe atâta se înmulţeau. Iar fratele, mâncând pâinile sale, a zis către Bătrânul: "Fiindcă mai am doar puţintele pâini, Avva, ia-mă iarăşi de obşte". Şi a zis Bătrânul: "Precum voieşti, vom face".

4. Şi au fost iarăşi împreună; şi mulţi fiind cei ce veneau, şi niciunul întorcându-se deşert, a văzut fratele că pâinile au lipsit; şi s-a întâmplat să vină un sărac, şi i-a zis lui Bătrânul să-i dea milostenie, iar fratele a zis: "Nu mai este, Părinte". Zis-a Bătrânul: "Dute şi caută mai bine". Deci, intrând fratele, a aflat vasele pline de pâine şi, aceasta văzând, s-a spăimântat; şi a luat şi a dat săracului. Şi, minunându-se de credinţa şi bunătatea Bătrânului, a slăvit pe Dumnezeu.

5. Un Maniheu, ducându-se către oarecine de un neam cu dânsul, călătorea prin pustie; iar după ce l-a apucat seara, neavând unde să înnopteze, stătea şi chibzuia. Şi locuia în locul acela un sihastru drept-slăvitor [ortodox], care cunoştea pe Maniheu, fiindcă îl văzuse şi altădată şi aflase de ce eres este.

6. Deci atunci, neavând Maniheul unde să se ducă, îi era teamă să se apropie, socotind că nu-1 va primi, pentru deosebirea credinţei. însă, silit fiind [de împrejurări], apropiindu-se, a bătut la uşă, iar Bătrânul, deschizând şi văzându-1 pe dânsul şi cunoscându- 1, l-a primit cu bucurie; şi l-a silit să mănânce, şi, aşa odihnindu-1 pe dânsul, a adormit.

7. Iar Maniheul, socotind întru sine milostivirea Bătrânului, şi-a zis: "Cum de omul acesta nu s-a îndoit de mine, mai vârtos că mă ştie cine sunt, ci aşa cu sârguinţa m-a odihnit? Cu adevărat, al lui Dumnezeu este!" Şi, sculându-se dimineaţa, venind, s-a închinat Bătrânului zicând: "Eu de astăzi drept-slăvitor sunt!" Şi a rămas până la sfârşit cu dânsul.

8. Intrebat-a Avva Theodor al Fermei pe Avva Pamvo: "Spune-mi un cuvânt!" Şi cu multă osteneală i-a zis lui: "Theodore, du-te şi ai mila ta spre toţi; că mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu".

9. Un monah Theban avea de la Dumnezeu darul slujirii [diaconiei], [adică] ca fiecăruia din cei ce veneau să iconomisească cele de trebuinţă. Odată, într-un sat, dând el milostenie, a venit la dânsul şi o femeie oarecare cerând milostenie, care era îmbrăcată cu vechituri. Şi, văzând-o pe dânsa că poartă vechituri, a slobozit mâna sa ca să-i dea ei mult, însă mâna s-a strâns şi el a scos puţin. Apoi a venit la dânsul alta îmbrăcată bine şi, văzând hainele ei, a slobozit mâna ca să-i dea ei puţin, însă mâna lui se lărgea şi a scos mult.

10. Şi a întrebat despre amândouă şi a aflat că cea îmbrăcată cu haine bune, din oameni vrednici [însemnaţi] fiind, a sărăcit, dar, pentru gura lumii, purta haine bune, iar cealaltă, ca să câştige milostenie, se folosea de cele vechi.


X. A lui Avva Isaia

1. De vei face bine săracului, să nu-1 chemi pe el la lucrul tău, ca să nu-ţi pierzi facerea de bine pe care o ai făcut cu dânsul.


XI. A lui Avva Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "Cum pot, Părinte, cerându-mi-se un lucru de la cineva, cu veselie să i-1 dau lui, când eu încă de la început mă îndoiesc că-i trebuieşte cu adevărat, oare în silă să-i dau? Căci dacă e de silă, sufletul meu rămâne aspru şi neapropiat?"

Răspuns-a Bătrânul: "Dacă te vei înştiinţa că pentru trebuinţă cere, dă-i lui bucurându-te, ca dintru ale lui Dumnezeu dând, că aceasta este bucuria. Iar de ştii că nu are trebuinţă, nu-i da lui, ci zi: «Poruncă am de la Avva a nu da ceva celui ce n-are trebuinţă», că aceasta nu este asprime".

2. Zis-a fratele: "De voi da cuiva vreodată trebuinţa lui şi văd că scumpătatea [zgârcenia] mă supără [îndemnându-mă] ca să nu-i dau puţin mai mult, ce să fac? Da-voi lui mai mult decât trebuinţa lui, din pricina zgârceniei [ca să scap de ea], sau doar să mă silesc a nu-i da mai puţin decât trebuinţa? Iar dacă pentru ruşinea ce o am din a voi să plac oamenilor şi a slavei-deşarte, gândul voieşte să dau ceva mai mult, oare, din pricina patimii, să dau mai puţin, adică mai puţin decât trebuinţa, sau numai trebuinţa, pentru poruncă?"

3. Răspuns-a Bătrânul: "De te necăjeşte scumpătatea a da aproapelui trebuinţa, fă după cum e lucrul: de ai mult, dă cu oarecare prisosinţă, iar de ai puţin, dă-i trebuinţa cu de-amănuntul; iar dacă, pentru slava-deşartă sau din a voi să placi oamenilor, te luptă gândul să-i dai mai mult, nu-i da mai mult sau mai puţin decât trebuinţa, ci trebuinţa cu de-amănuntul".