I. Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

Un tânăr oarecare, împins de neastâmpărate porniri, umblând prin cetatea Alexandriei, pe o fecioară oarecare ce îşi alesese viaţa călugărească din calea cea dreaptă amăgind-o, şi-a împlinit cu ea răsfăţarea neastâmpărării sale, iar după puţin au fugit împreună în Bizantion; însă aflând dumnezeiescul Ioan de lucru, pricină de multă întristare i se făcu acesta şi, precum zice pilda, toată piatra o mişca sârguindu-se cum mai degrab să-i întoarcă pe dânşii din cădere. După un timp, povestire oarecare de suflet folositoare către clerici făcând fericitul, s-a întâmplat a aduce în mijloc şi pe cea [povestirea] despre tânărul acela ce a făcut acele [neastâmpărări] tinereşti, pe care îndată cei ce atunci erau de faţă, ca dintr-o limbă, îl judecau şi îl osândeau zicând: "Nu numai spre pierzare a două suflete a fost cea făcută, ci negreşit şi la mulţi alţii li s-a făcut pildă rea".

Dar pe aceştia mustrându-i fericitul pentru lesnicioasa lor osândire, a zis: "Nu aşa, fiilor, nu fiţi lesnicioşi la limbă spre a grăi de rău pe aproapele, de vreme ce şi voi în două rele veţi şedea: întru una adică, călcând porunca Celui ce a poruncit a nu judeca ceva mai-nainte de vreme, Care a şi hotărât ca cel ce judecă să fie judecat cu aceeaşi judecată cu care a judecat pe fratele său (cf. Matei 7: 2), iar întru a doua, că cea [starea] de acum necunoscând-o, cu multă lesnire vă aşezaţi pe înşivă judecători ai acelora, că, negreşit, nu este arătat dacă până acum petrec în păcat ori s-au schimbat spre îndreptare. Pentru aceea vă sfătuiesc pe voi a lăsa lui Dumnezeu [judecata], Cel ce ştie a judeca toate ale aproapelui; că uneori se întâmplă să ştim despre păcatul care s-a făcut întru arătare de cel ce a curvit sau altceva a greşit, iar de pocăinţa care s-a făcut în ascuns să nu avem cunoştinţă, şi pe cel pe care noi ca pe un curvar îl osândim, acesta de aici înainte la Dumnezeu ca un întreg-înţelept se îndreaptă.


II. Din Pateric

1. Zicea Avva Ioan Colovul: "Nu este altă bunătate mai mare decât a nu defăima".

2. Un frate a întrebat pe Avva Iosif zicând: "Ce voi face, că nici a pătimi-rău nu pot, nici a lucra şi a da milostenie?" Zis-a lui bătrânul: "De nu poţi niciuna din acestea a face, măcar păzeşte conştiinţa ta a nu cugeta rău asupra aproapelui şi a nu-1 defăima pe dânsul, şi te vei mântui".

3. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: "Cum poate omul scăpa de a osândi pe aproapele?" Şi a răspuns bătrânul: "Noi şi fraţii noştri suntem două icoane; şi în orice ceas ia aminte omul de sine şi se prihăneşte, fratele său se află cinstit lângă dânsul; iar când i se pare lui că este bun, află pe fratele său rău înaintea sa".

4. încă alt frate a întrebat pe acelaşi stareţ zicând: "Mă tulbur şi voiesc să las locul meu". Zis-a lui stareţul: "Nu sunt adevărate cele ce le-ai auzit". Zis-a lui fratele: "Ba sunt, Părinte, că fratele care mi-a spus mie este credincios [vrednic de crezare]". "Nu, fiule, nu este credincios, că, de ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi spus ţie acestea. Că, dacă Dumnezeu, după ce a auzit glasul Sodomitenilor, nu a crezut până n-a văzut cu ochii, nici nouă nu ni se cade a crede cele zise". Zis-a fratele: "Dar am văzut şi eu cu ochii mei". Şi, auzind bătrânul, a căutat la pământ şi, luând o surcea mică, a zis fratelui: "Ce este aceasta?" Răspuns-a fratele: "O surcea este". Apoi, căutând stareţul la acoperământul chiliei, a zis: "Ce este aceea?" Zis-a fratele: "O bârnă". Zis-a lui bătrânul: "Pune în inima că, precum este această surceluşă de mică, aşa sunt păcatele fratelui tău, iar ale tale ca bârna aceasta; deci, dacă vei lua aminte la ale tale, nimic pe ale aceluia le vei socoti".

5. Zis-a acelaşi: "Un frate a întrebat pe Avva Moise zicând: "în ce chip se face omul mort pe sine faţă de aproapele său?" Şi a răspuns bătrânul: "De nu va pune [pomeni] omul în inima sa, că, iată, trei ani are în mormânt, nu va ajunge la cuvântul acesta".

6. Venit-au odată doi fraţi la Avva Pamvo, şi 1-a întrebat pe dânsul unul zicând: "Avva, eu câte două zile postesc şi mănânc câte două bucăţi de pâine; oare mă mântuiesc sau m-am amăgit?" Şi a zis şi celălalt: "Avva, eu câştig doi orţi pe zi din rucodelia mea, din care pentru hrană opresc câteva parale, iar celelalte le dau de pomană; oare mă mântuiesc sau mă amăgesc?" Iar bătrânul nu le-a răspuns lor, măcar că mult l-au rugat. Iar după patru zile, au voit să plece; iar clericii îi mângâiau pe ei zicând: "Nu vă necăjiţi fraţilor, nu vă lasă Dumnezeu fără plata Sa. Este obiceiul bătrânului: nu degrab vorbeşte, dacă nu-1 adevereşte pe dânsul Dumnezeu". Deci au intrat fraţii către bătrânul şi i-au zis lui: "Avva, roagă-te pentru noi". Iar el le-a zis lor: "Voiţi să vă duceţi?" Răspuns-au aceia: "Da". Şi, socotind întru eişi faptele lor, scriind pe pământ, zicea [luişi]: "Pamvo, postind două zile şi mâncând două bucăţi de pâine, oare întru aceasta se face el monah? Nu. Şi iarăşi: Pamvo lucrează câte doi orţi şi îi dă pe ei de pomană, oare întru aceasta se face monah? încă nu". Şi le-a zis lor: "Bune sunt faptele, dar de vei păzi conştiinţa faţă de aproapele, aşa te vei mântui". Şi, adeverindu-se ei, s-au dus cu bucurie.

7. Zicea Fericita Singlitichia: "Cel ce stă să ia seama să nu cadă (cf. I Cor. 10:12); căci cel ce a căzut o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă să se păzească să nu cadă, iar căderile sunt felurite. Cel ce este căzut, dintru a sta s-a lipsit, iar zăcând jos, nu se vatămă foarte tare. Iar cei ce stau să nu defaime pe cei ce au căzut, ca să nu se surpe întru cea mai de jos groapă şi desăvârşit să se strice; iar aflaţi într-o astfel de primejdie, adâncul gropii va birui şi va pune sub tăcere strigarea de ajutor, precum zice şi Marele David: Să nu mă înghită adâncul, nici puţul să-şi închidă gura lui peste mine (Psalm 68:16). Vezi, dar, ca nu cumva, căzând, să te faci mâncare fiarelor. [Că] cel ce a căzut nu a încuiat uşa, iar tu [la rândul tău] nicidecum să nu dormitezi, ci cântă acel Dumnezeiesc grai ce zice: Luminează ochii mei, ca nu cândva să adorm întru moarte (Psalm 12: 4).

8. Un bărbat sfânt, văzând pe oarecine păcătuind, plângând cu amar, a zis: "Acesta, astăzi, şi eu, negreşit, mâine! Şi acesta cu adevărat se va pocăi, iar eu nu cu adevărat mă voi pocăi".


III. A lui Antioh Pandectul

A osândi pe aproapele este mai rău decât toate patimile; că nu numai vinovat de munci prea grele îl face pe cel ce a osândit - ca pe cel ce a răpit vrednicia lui Dumnezeu, şi, cum s-ar zice, potrivnic al lui Dumnezeu s-a făcut întru aceasta - ci şi, întru aceea întru care pe altul îl osândeşte, pe sine a cădea se face, prin a osândi golindu-se pe sine de acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu. Cel osândit însă, de nu se va supăra pe cel ce-1 osândeşte, se va uşura de greutate, iar cel ce osândeşte trage asupra sa sarcina aceluia, precum mai arătat ne-a arătat nouă aceasta Pilda cu Fariseul şi Vameşul.


IV. A lui Avva Isaia

1. Omul, fiind întru multe osteneli, dacă va vedea pe cineva aflat în tot păcatul sau în lenevire şi-1 va defăima pe acesta, în deşert este toată pocăinţa lui, căci, judecându- 1 pe dânsul, şi nelăsând judecata Judecătorului Dumnezeu, nici luând seama la păcatele sale, a lepădat mădularul lui Hristos. Căci toti suntem întru ^această viată ca într-o casă a doftorului, pe unul durându-1 ochiul, iar pe altul mâna, iar altul rană în picior având şi câte sunt şi din boale. Şi unele răni, iată, sunt vindecate; dar când cel ce s-a vindecat de acestea va mânca ceva din cele ce-1 vatămă, iarăşi se strică. Tot aşa este şi cu cel ce este în pocăinţă, de judecă sau defăima pe cineva, iarăşi strică pocăinţa lui. Că dacă din cei ce sunt în casa doftorului având felurite neputinţe, unul dintre ei va striga, au doară îi va zice altul: "Pentru ce strigi?" Au nu fiecare pentru a sa patimă gândeşte? Tot aşa, de ar fi fost patima [suferinţa] păcatelor mele înaintea mea, nu aş fi văzut pe altul ce păcătuieşte. Că cei ce stau în bolniţă, fiecare din ei se păzeşte pe sine pentru doftor, nemâncând ceea ce vatămă rana sa. Dar oare cine este neavând rană?

2. Că tot cel ce a greşit după Botez, sub pocăinţă aflându-se, nu poate fi fără de grijă; şi măcar puteri [semne, minuni] mari de ar face şi tămăduiri, şi de ar învia morţi şi ar avea toată cunoştinţa, dacă a greşit, nu poate fi fără de grijă, ci sub pocăinţă se pune. Şi ce înseamnă aceea că "a păcătuit"? Nimic altceva decât a cădea cu trupul în curvie, ori după fire, ori afară de fire: sau cu ochiul a văzut trup cu patimă, sau a furat, sau în ceva din celelalte păcate s-a alunecat, sau a ajuns a gusta ceva într-ascuns, uitându-se împrejur pentru a nu-1 vedea cineva, sau altul, punând cojocul undeva, el iscodeşte să vadă ce are în el; că cel ce face acestea ocărăşte pe Iisus.

Şi i-a zis lui oarecine: "De unde să aibă cineva acrivie, Părinte?" Şi a răspuns: "în ce chip cel ce a făcut o spargere printr-un perete şi a luat banii s-a amăgit de vrăjmaşul, tot într-acest chip şi acesta, căci aşa cum cel ce [vrăjmaşul] 1-a biruit pe acela, aşa 1-a biruit şi pe acesta. Că cel ce se biruieşte în cele mici, şi întru cele mari se biruieşte.

3. De vei vedea poticneala fratelui tău, nu-1 dispreţui pe dânsul, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Ia aminte să nu ocărăşti pe cineva pentru portul lui, că astfel vei vătăma sufletul tău.

4. Sfântului Apostol Petru Dumnezeu i-a arătat să nu socotească pe niciun om spurcat sau necurat (cf. Fapte 10: 28); de vreme ce inima lui s-a sfinţit, s-a sfinţit omul tot, iar celui ce are inima întru patimi, nimeni dinaintea lui nu este sfânt, ci pe tot omul îl socoteşte a fi după patimile cele dinlăuntrul inimii lui (cf. şi Tit 1:15). Iar de-i va zice cineva că cutare om este bun, îndată se mânie; iar voi, iubiţilor, păziţi-vă pe înşivă a nu prihăni pe cineva, nici cu gura, nici cu inima voastră.

5. Dacă defăimarea luptă inima ta spre a defăima pe aproapele tău, adu-ţi aminte că Dumnezeu pentru aceasta te dă în mâinile vrăjmaşilor tăi, şi te odihneşti. însă cunoaşte aceasta: că omul, având prihăniri asupra fratelui său, departe este de mila lui Dumnezeu.


V. A lui Avva Marcu

1. Frate, când vei auzi călcarea de poruncă a lui Adam şi a Evei crede că, dintru început, de aceia s-a făcut; apoi vei afla cum că, acum, călcarea în chip gândit de mine şi de tine se face; dar iată că acum, prin Botezul Bisericii născându-ne şi în Raiul acesteia punându- ne, porunca Celui ce ne-a născut pe noi a doua oară o am călcat. Domnul însă a poruncit ca să iubim pe toţi cei de o credinţă cu noi şi rodul ce vine de la toţi ca pe un bun prin răbdare a-1 mânca, după cea zisă: Din tot pomul Raiului puteţi mânca (Fac. 2:16), iar noi, gândurile şarpelui lucrându-le, pe unii adică ca pe nişte buni i-am iubit, iar pe alţii, ca pe nişte răi i-am urât, care lucru înseamnă a cunoaşte pomul cunoştinţei binelui şi răului: adică nesuferind pe aproapele întru biruirile lui, ci aflând pe fiecare întru primeniri; şi aşa, întru cele ce se par bune iubind, iar întru cele socotite rele urând, dintr- acest pom gustând mintea, cade în aceleaşi alunecări, iar reaua-sporire îşi află goliciunea sa, pe care mai-nainte nu o ştia, căci era acoperită prin iubirea frăţească. Dintr-aceasta ne şi omoram cugetarea, Dumnezeu nefăcând moartea, ci omul, fiindcă urăşte pe aproapele. Căci Dumnezeu nici n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pierzarea celor vii (înţ. Sol. 1:13), nici nu se mişcă cu patima iuţimii, nici nu izvodeşte vreun lucru iar apoi face răzbunare, nici nu-Şi schimbă aşezarea după vrednicia fiecăruia, ci pe toate întru înţelepciune le-a făcut (Psalm 103: 27), mai-nainte hotărând a fi judecate de legea duhovnicească. Pentru aceasta nu-i zicea lui Adam "în orice zi veţi mânca, Eu vă voi omorî pe voi", ci, întemeindu-se de mai-nainte pe legea dreptăţii, zice: In orice zi veţi mânca, cu moarte veţi muri (Fac. 2: 17); şi astfel, fiecărui lucru, şi bun şi rău, i-a rânduit fireşte a-i urma ce i se cuvine, celui bun, plata, celui rău, pedeapsa, şi nu prin a izvodi altceva la fiecare pricină, precum socotesc unii care nu cunosc legea cea duhovnicească.

2. Iar noi, care din parte ştim aceasta, datori suntem a cunoaşte că dacă pe cineva din cei de o credinţă îl vor urî ca pe un rău, şi noi, ca cei ce suntem răi, ne vom urî de Dumnezeu; şi dacă pe cineva ca pe un păcătos îl vom lepăda ca nevrednic de pocăinţă, şi noi, ca cei ce suntem păcătoşi, din pocăinţă vom fi lepădaţi. Şi de nu vom lăsa păcatele aproapelui, nici nouă nu ni se vor lăsa.

3. Pe această lege şi Hristos, Dătătorul de Lege, arătată făcând-o, a zis: Nu judecaţi, ca să nu vă judecaţi; nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi; iertaţi, şi se va ierta vouă (Luca 6: 37). Pe aceasta şi Sfântul Pavel ştiind-o, zicea: Cel ce judecă pe altul, pe sine se osândeşte (Rom. 2: 1). Şi proorocul: Tu vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui (Psalm 61:13). încă şi alt prooroc zice ca dinspre faţa lui Dumnezeu: A Mea este izbânda, Eu voi răsplăti, zice Domnul (Deut. 32: 35; Evr. 10: 30). Şi, simplu a zice, toată Scriptura cea Veche şi cea Nouă luminat ne arată nouă legea aceasta, ca duhovnicească să o aflăm pe dânsa şi tainic mai-nainte hotărâtă, de toată primenirea noastră [cea rea] temându-ne, ca nu numai întru arătare, ci şi în ascuns să ne sârguim a-i iubi pe fraţii noştri, căci aceasta nu este ca Legea Mozaicească, judecând cele din afară, ci duhovnicească, care şi pe cele ascunse ale omului le mustră, şi pe cea Veche a împlinit-o, după cuvântul Domnului ce zice: N-am venit să stric Legea, ci să o plinesc (Matei 5:17).

4. Deci un scop se cuvine a avea în toată vremea: în tot locul şi în tot lucrul în tot felul nedreptăţindu-ne de oameni, să ne bucurăm şi să nu ne întristăm. Aşadar să ne bucurăm, însă nu simplu şi fără de osteneală, ci, atunci când aflăm pricină, să iertăm păcatele celui ce a greşit, ca şi noi să luăm iertarea greşalelor noastre, că aceasta este adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, care cuprinde în ea toată cunoştinţa, prin care putem a ruga pe Dumnezeu şi a fi auziţi; aceasta este rodirea rugăciunii prin care se arată credinţa în Hristos, că prin aceasta putem din toată inima a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe noi înşine. Pentru aceasta datori suntem a-L ruga pe Dumnezeu, cu priveghere şi cu toată reaua-pătimire, ca cele dinlăuntru şi inima deschizându-se să o primească înlăuntru pe dânsa şi să nu o lepede. Că atunci şi harul cel dat nouă într-ascuns prin Sfântul Botez ce până atunci era nearătat, acum, întru toată adeverirea şi simţirea lucrându-se îl vom afla, prin a ierta adică greşalele aproapelui. Iar acestei fapte bune îi este opritoare două răutăţi: dulceaţa amestecându-se cu trupul şi slava deşartă, de care de mai-nainte trebuie a ne lepăda cu mintea şi numai aşa a ţine această faptă bună.

5. Iar de ne vom vinde pe înşine acestora, să nu punem pricina pe nimeni, nici pe Satana, nici pe oameni, ci să batem război cu voia noastră şi să nu fim nebăgători de seamă, că întru noi este războiul, înlăuntrul nostru, şi nimeni din afară nu poate lupta cu noi. Numai pe Unul îl avem ajutor: pe Hristos, Cel tainic ascuns întru noi de la Sfântul Botez, nemişcat şi neamăgit. Şi El ne va ajuta nouă dacă vom face poruncile Lui după puterea noastră. Acestea două care ne luptă pe noi au amăgit-o pe Eva şi pe Adam l-au rătăcit.

6. Dulceaţa adică a arătat pomul ca pe un plăcut la mâncare şi frumos spre a-1 înţelege, iar slava deşartă, aceea adică veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Fac. 3: 5). Deci precum cei întâi zidiţi, Adam şi Eva, se ruşinau unul de altul, tot aşa şi noi: nerăutatea din ochii cei gânditori lepădândo şi pe înşine goi văzându-rie unii pe alţii, cu conştiinţa ne ruşinăm. Şi iată, frunze de smochin coasem: cu cele din afară graiuri, forme, înţelegeri [noime] şi drepte-cuvântări [îndreptăţiri de sine] ne îmbrăcăm. Iar Domnul ne găteşte nouă îmbrăcăminte din piei şi zice: Intru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele (Luca 21: 19), adăugând şi acestea: "...Iar întru pomenire de rău şi în alt păcat îl vom pierde pe dânsul; iar cel ce aici 1-a pierdut pe dânsul, adică 1-a răstignit, îl va afla în viaţa cea veşnică" (cf. Matei 10: 39).

7. Cel ce are vreun dar [harismă] şi împreună-pătimeşte cu cei ce nu au, prin împreună- pătimirea sa îl păzeşte pe acesta; iar cel ce se fuduleşte îl va pierde pe dânsul, cu ispitele fuduliei prigonindu-se împrejur.

8. Pe ale tale iscodeşte-le, şi nu cele străine, şi nu se va prăda prăvălia ta cea gânditoare.


VI. A Sfântului Anastasie Sinaitul

Intrebare: In ce chip nu vom putea osândi pe cel ce arătat păcătuieşte?

Răspuns: Aducându-ne aminte de Domnul, Care zice: Nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca, nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi (Luca 6: 37). Şi de Apostolul ce ne sfătuieşte şi zice: Celui ce i se pare că stă, să ia seama să nu cadă (I Cor. 10: 12). Şi iarăşi: Tu, cel ce judeci pe altul, pe sine te osândeşti (Rom 2:1). Căci nimeni nu ştie cele ale omului, fără numai duhul care locuieşte întru dânsul, după glasul Mântuitorului (I Cor. 2: ii).

Că mulţi, de multe ori, înaintea oamenilor păcătuind, apoi într-ascuns lui Dumnezeu mărturisindu-se, iertare au câştigat şi, bine plăcând [lui Dumnezeu], Duh Sfânt au luat. Iar cei ce de noi se socoteau păcătoşi, la Dumnezeu sunt drepţi. Că păcatul adică l-am văzut, iar lucrările cele bune, pe care în ascuns le-au lucrat, nu le-am cunoscut. Pentru aceea nu se cade să osândim pe cineva, măcar cu ochii noştri de-1 vom vedea păcătuind.

Că zece paşi depărtându-se de noi cel ce a păcătuit, nu putem şti lucrarea lui cea întru ascuns ce o a făcut Dumnezeu cu dânsul. Spre după-amiază, în Marea Zi de Joi, Iuda vânzătorul era împreună cu Hristos şi Ucenicii Lui; iar tâlharul era între ucigaşii de oameni. Iar ajungând Vineri, Iuda s-a dus întru întunericul cel mai dinafară; iar tâlharul a moştenit Raiul împreună cu Hristos.

Deci, pentru nişte schimbări fără de veste ca acestea, bine este a nu osândi pe om, până ce va veni Hristos, Cel ce ştie mintea oamenilor şi descoperă cele ascunse ale inimilor; că toată judecata Tatăl Fiului o dat, iar cel ce judecă pe altul, adică pe aproapele, a răpit dregătoria Judecătorului, iar unul ca acesta este potrivnic lui Hristos [e antihrist], încă şi altfel: sunt oarecari care prin felurite ispite ajung să ia iertarea păcatelor, pe care însă noi nu-i cunoaştem; alţii prin neputinţa trupului şi boală îndelungată se curăţesc, că zice: Certând, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat (Psalm 117:18).

Şi Apostolul zice: Dar, judecându-ne de la Domnul, ne certăm, ca nu cu lumea să ne osândim (I Cor. 1: 32), care lucru 1-a făcut şi în pricina celui ce a curvit, poruncind a da pe unul ca acela Satanei spre stricarea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua judecăţii (cf. I Cor. 5: 5); de unde ne învăţăm că şi cei ce se îndrăcesc, dacă cu mulţumită vor răbda, se mântuiesc prin pedepse; şi alţii întru însăşi boala morţii lor prin lacrimi fierbinţi pe Dumnezeu L-au rugat, şi milă au câştigat, precum Iezechia împăratul (cf. Is. 38:1-22).

Alţii pe ascuns întru eişi, şi Dumnezeu tocmeli şi aşezământuri de pocăinţă făcând, după puţină vreme din viaţă mutându-se, s-au mântuit. Că întru ce se va afla omul, întru aceea se şi judecă, ori întru [aşezământul] cel bun, ori întru cel rău. Precum prin Iezechiil Proorocul a hotărât Dumnezeu, zicând: De va face omul toate nedreptăţile, iar întorcându-se, va face dreptate, fărădelegile lui nu le voi pomeni; că întru ce îl voi afla pe dânsul, întru aceea îl voi şi judeca (Iez. 33:16).

Şi sunt încă alţii care şi prin bărbaţi drepţi au dobândit iertare păcatelor, că Domnul va face voia celor ce se tem de El (Psalm 144: 19), şi mărturie la aceasta este Dumnezeiasca Scriptură: căci Aaron, făcând lui Israil viţel în Horeb, prin rugăciunile lui Moise a fost iertat (cf. leş. 32: 1-35), aşijderea şi Mariam, sora lui Moise, s-a izbăvit de lepră, Moise rugând pe Dumnezeu pentru dânsa (cf. Num. 12: 13-15). încă şi Nabucodonosor împăratul, prin rugăciunile Proorocului Daniil, milă de la Dumnezeu a dobândit (Dan. 4: 33-37).

De multe ori şi Sfinţii îngeri, ca nişte adevăraţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, şi multă îndrăzneală către Dânsul având, ca cei ce nicidecum Lui nu-I greşesc, cerând uneori de la Dânsul - unul adică mântuire acestui om, iar altul, celuilalt -, le dă lor Dumnezeu, Cel slujit de dânşii ziua şi noaptea, cererile lor. Asemenea şi împăraţii pământeşti uneori pe cei vrednici de moarte îi dăruiesc prietenilor lor celor adevăraţi, de dânşii fiind rugat. Sfinţii îngeri sunt iubitori de oameni foarte şi milostivi către neamul nostru, fiindcă prin trupul nostru s-au învrednicit a vedea pe Dumnezeu-Cuvântul, precum din veac doreau să vadă. Şi pentru acest cuvânt mărturisesc Petru şi Pavel, Verhovnicii, Petru adică zicând: A dăruit nouă Dumnezeu bunătăţile pe care îngerii doreau a le vedea (I Pt. 1: 12), adică pe Dumnezeu aşa arătat a-L vedea, pe Care noi înaintea îngerilor L-am văzut când S-a întrupat. Iar Pavel, despre înălţarea lui Hristos, strigă zicând: Acum însă S-a suit Hristos ca să Se arate începătoriilor şi Stăpâniilor prin Biserică (Ef. 3:10). Aşadar pentru această pricină sunt Sfinţii îngerii iubitori de oameni. Pentru aceea a zis şi Domnul: Bucurie se face şi prăznuire se face la dânşii în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15: 7). Drept aceea şi fiecăruia dintre credincioşi, atunci când se botează, i se dă de la Dumnezeu înger păzitor, povăţuitor şi învăţător; că zice Domnul către Jidovi: Vedeţi să nu defăimaţi pe vreunul din aceşti mai mici care cred întru Mine, că zic vouă că îngerii lor pururea văd faţa Tatălui Meu Cel din ceruri (Matei 18:10).

Deci îngerul cel dat omului spre păzire, de va afla pe omul căruia i s-a încredinţat iubind binele şi silindu-se pe sine după putere a face binele, îi ajută lui, rugând pentru dânsul pe Iubitorul de oameni Dumnezeu şi cerând ca să-i dăruiască lui mântuire şi iertarea păcatelor, iar Dumnezeu îi plineşte lui cererea sa.

Dacă bărbaţi drepţi, precum am zis, cerând de la Dumnezeu de multe ori, au mântuit pe păcătoşi, cu atât mai vârtos Sfinţii îngeri pot aceasta.

Deci să nu osândim pe om, măcar arătat de-1 vom vedea pe dânsul păcătuind, ci mai vârtos să-1 sfătuim pe dânsul cu smerenie şi să ne rugăm pentru dânsul; iar dacă nu ajung cele zise spre încredinţare, să mai adăugăm şi altele.

Că spune-mi, iubitule, cine ar fi crezut, văzând pe Raav curva în Ierihon arătat curvind, că Dumnezeu a iertat-o de toate curviile şi o a făcut dreaptă pentru primirea iscoadelor lui Israil (cf. Iosua 2:1-7; 6: 22-25; Evr. 11: 31; Iac. 2: 25)? Sau pe vameşul, răpitor şi nedrept cum era, rugându-se împreună cu fariseul, cum printr-o suspinare a îmblânzit pe Dumnezeu şi s-a pogorât îndreptat la casa sa (cf. Luca 18:10-14)? Sau pe Samson, cel ce s-a ucis pe sine, că îşi are partea cu sfinţii, precum Pavel mărturiseşte (Evr. 11: 32)? Sau pe Mânase, cel ce vreme de cincizeci şi doi de ani a slujit idolilor şi pe tot poporul lui Israil 1-a făcut a nelegiui, depărtându-1 de la Dumnezeu, cine ar fi socotit că acesta, întru-un singur ceas, prin puţină rugăciune, ar fi dobândit iertăciune, precum povesteşte Scriptura (cf. II Paralip. 33:1-20; Rugăciunea lui Mânase)? Că încuiat fiind într-un bou de aramă de împăratul Asirienilor, înlăuntrul boului fiind, s-a rugat lui Dumnezeu cu rugăciunea sa, iar cu Dumnezeiască putere s-a spart boul, şi l-au mutat pe dânsul îngerii lui Dumnezeu în Ierusalim, precum zic scriitorii de istorii, şi de aici a trăit în pocăinţă. Şi, ca să trec de cele vechi, pomenind de sfântul tâlhar cel de pe cruce, voi înceta cuvântul. Că oare dacă taina cea de la Dânsul [taina pocăinţei] s-ar fi împlinit într-ascuns, ar fi crezut cumva vreun om de pe pământ? Că acel spurcat, care pe mulţi a furat, a ucis tineri şi bătrâni, drepţi şi nedrepţi, care şi pe alţii tâlhărească fărădelege i-a învăţat, acesta, printr-un singur grai, la sfârşitul vieţii s-a îndreptat şi mai-nainte de toţi Raiul a moştenit.

Acestea, nu în zadar multe grăind, le-am povestit, dar am făcut aşa ştiind că limba multora este mai ascuţită decât sabia cea cu două ascuţişuri - care măcar şi milioane de bunătăţi de ar vedea în om, vor vedea însă la el, ca la om, şi oarece alunecări -, că doar zice: "Nimeni nu este fără de păcat, fără numai Unul Dumnezeu", lăsând şi trecând cu vederea acele nenumărate îndreptări, numai acea mică alunecare o poartă pururea pe limbă, şi către alţi oameni îl fac de poveste, cărora, după vrednicie, le va veni pedepse de la Dumnezeu, nu numai pentru a lor vătămare şi pierzare, ci şi pentru a altora.


VII. A Sfântului Maxim

Oare nu se cuvine a se înfiora, a se spăimânta şi a se uimi cu cugetul cineva [ştiind] că Dumnezeu şi Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata o a dat Fiului (Ioan 5: 22)? Şi că Fiul strigă: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7:1)? Şi Pavel asemenea: Nu judecaţi ceva mai-nainte de vreme, până când va veni Domnul (I Cor. 4: 5), şi tu, care judeci pe altul, pe sine te osândeşti (Rom. 2: 1)? Aşijderea şi că oamenii, lăsând păcatele lor, au luat judecata de la Fiul, şi ei, ca nişte păcătoşi, judecă şi osândesc pe alţii? Cerul şi pământul s-au spăimântat şi s-au cutremurat (cf. Ier. 2:12), iar ei nu se ruşinează, nesimţitori fiind.


VIII. Din Pateric

1. Aproape de un stareţ oarecare locuia un frate, fiind puţin lenevos în nevoinţa călugăriei; lângă acesta, ce acum trăgea să moară, şedeau oarecari dintre fraţi şi, văzându- 1 pe dânsul bătrânul vesel şi cu bucurie ieşind din trup, voind a folosi pe fraţii care şedeau cu el, a zis către dânsul: "Frate, toţi ştim că n-ai fost prea sârguitor întru nevoinţa, de unde dar cu atâta osârdie te duci?" Şi a răspuns fratele: "Crede-mă, părinte, că adevăr zici; însă de când m-am făcut călugăr, nu ştiu să fi judecat vreun om sau să fi pomenit de rău pe cineva; iar dacă vreodată se întâmpla vreo prigonire [neînţelegere] cu cineva, în chiar ceasul acela mă împăcăm cu dânsul. De aceea, voiesc a zice lui Dumnezeu: «Stăpâne, Tu ai zis nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca, iertaţi, şi vi se va ierta vouă (Luca 6:37)»". Şi i-a zis lui stareţul: "Pace ţie, fiule, că fără de osteneală te-ai mântuit"

2. Avva Agathon, atunci când vedea vreun lucru, adică vreo greşală de oarecine făcându-se, şi gândul lui voia să-1 osândească pe acesta, zicea către sine: "Agathoane, ia aminte tu, să nu faci aceea", şi aşa se liniştea gândul lui.

3. Zis-a odinioară Avva Antonie proorocind către Avva Ammona: "Ai ajuns a spori întru frica lui Dumnezeu", şi 1-a scos pe el afară din chilie. Şi arătându-i lui o piatră, i-a zis lui: "Ocărăşte-o pe ea şi o bate". Iar el a făcut aşa. Şi i-a zis lui Avva Antonie: "Tot aşa şi tu vei ajunge întru măsura aceasta". Şi aşa s-a şi făcut: că întru atâta nerăutate şi bunătate a sporit Avva Ammona, încât nu mai cunoştea nicidecum răutatea. Şi iată că, făcându-se el episcop, au adus la el o fată stricată de oarecine ce avea şi în pântece, împreună încă şi pe cel ce o a stricat. Şi i-au zis lui: "Dă-le lor certare". Şi, însemnând pântecele femeii [cu semnul crucii], a poruncit să i se dea şase perechi de giulgiuri [aşternuturi], zicând: "Ca nu cumva, după ce se va duce să nască, să moară sau ea, sau pruncul, şi să nu aibă cu ce să se învelească". Iar cei ce aduseră pâră asupra ei, văzând ceea ce se făcuse, au zis lui: "De ce ai făcut aceasta? Dă-le lor certare!" Iar el a zis lor: "Vedeţi, fraţilor, că aproape este de moarte, şi ce mai am eu a face?" Şi, aceasta zicând, o au slobozit pe ea, şi n-a cutezat bătrânul să o judece pe dânsa.

4. Acelaşi a venit odinioară în oarecare loc ca să prânzească, şi era acolo un frate ce avea veste rea, adică de curvie; şi s-a întâmplat atunci a fi de faţă în chilia lui şi femeia cu care pătimea fratele. Deci cei ce locuiau pe acolo, aflând cum că femeia este în chilia fratelui, s-au pornit ca să-1 gonească pe dânsul din chilia lui. Iar cunoscând şi că Episcopul Ammona este aproape de dânşii, venind către el, l-au rugat pe dânsul ca să vină împreună cu dânşii, ca, vădindu-se fratele înaintea lui, să-1 gonească pe el. Iar fratele, prinzând de veste, apucând mai-nainte, a ascuns pe femeie într-un butoi (poloboc) mare ce avea gura în jos. Cunoscând Avva Ammona ce a făcut fratele, după ce a venit şi a intrat în chilia lui, a şezut deasupra butoiului, şi a poruncit ca să caute prin chilie şi să cerce pentru femeie. După ce au scormonit pretutindenea cu de-amănuntul, iar femeia n-a fost aflată, le-a zis lor Avva Ammona: "Dumnezeu să vă ierte!" Şi, făcând rugăciune, i-a făcut pe toţi să se ducă; apoi, apucând pe fratele de mână, i-a zis lui deosebi: "Ia aminte de sine, frate!" Şi, aceasta zicând, s-a dus.

5. Păcătuind un frate oarecare, prezbiterul 1-a despărţit de frăţime. Şi sculânduse Avva Visarion, a ieşit împreună cu dânsul zicând: "Şi eu sunt păcătos".

6. Zis-a Avva Isaia: "De-ţi va veni ţie gând a judeca pe aproapele pentru vreo greşală, socoteşte mai întâi întru sine că tu eşti mult mai păcătos decât el şi cele ce ţi se par că le faci bine, să nu crezi că au plăcut lui Dumnezeu, şi aşa nu vei cuteza a judeca pe aproapele".

7. Zis-a din nou: "A nu judeca pe aproapele şi a te defăima pe sine este chip al odihnei conştiinţei".

8. Un bătrân a văzut un frate stricându- se cu oarecine şi nu 1-a mustrat pe dânsul, zicând întru sine: "Dacă Dumnezeu, Cel ce i-a zidit pe dânşii, văzând, nu-i arde, cine sunt eu ca să-i mustru pe dânşii?"

9. Mers-a Avva Isaac Thebanul şi, văzând pe un frate greşind, 1-a osândit pe dânsul. Apoi, ducându-se din chinovie, a intrat iarăşi în pustie. Şi îngerul Domnul a venit şi i-a stătut înaintea uşii chiliei lui şi nu-1 lăsa să intre. Iar stareţul îl ruga, zicând: "Care este lucrul, adică pricina [pentru care faci aceasta]?" Şi a zis îngerul către dânsul: "Dumnezeu m-a trimis pe mine, zicându-ţi ţie: «Unde porunceşti să pun pe fratele ce a greşit şi pe care l-ai judecat?»" Şi, auzind stareţul, s-a pocăit îndată, zicând: "Greşitam, iartă-mă!" Şi i-a zis îngerul: "Scoală, că Dumnezeu te-a iertat pe tine; dar păzeşte-te de a nu judeca pe cineva, până când va veni Domnul".

10. Se spunea despre Avva Macarie cel Mare că se făcuse, precum este scris, "dumnezeu pământesc" (cf. Ioan 10: 34; I Cor. 5:1); că, precum este Dumnezeu acoperind lumea [cu purtarea Sa de grijă], tot aşa şi Avva Macarie, acoperind alunecările pe care le vedea [la oameni], de ca şi cum nu le-ar vedea, şi cele ce le auzea, de ca şi cum nu le-ar fi auzit.

11. Un frate a greşit odinioară în Schit şi, făcându-se sobor, au trimis după Avva Moise, iar el nu voia să vină. Şi iarăşi trimiţând prezbiterul după dânsul, i-a zis: "Vino, că te aşteaptă poporul (fraţii)". Iar el, sculându-se, şi luând o coşniţă găurită, umplând- o cu nisip, o a pus pe umăr şi a venit aşa. Iar Părinţii au venit întru întâmpinarea lui; şi, văzând pe dânsul ducând coşniţa pe umăr, l-au întrebat zicând: "Ce este aceasta, Părinte?" Şi a răspuns lor bătrânul, zicând: "Păcatele mele sunt dinapoia mea, curgând, şi eu nu le văd pe ele şi [cu toate acestea] am venit astăzi a judeca greşale străine". Iar ei, auzind, nimic n-au grăit fratelui, iertându-1 pe el.

12. Acelaşi a zis: "Dator este omul a muri dinspre tot omul, a nu judeca pe cineva întru ceva; căci atunci când mâna Domnului a ucis pe tot cel întâi-născut în pământul Egiptului, nu era casă întru care să nu fie mort". Zis-a lui un frate: "Ce este cuvântul acesta, Părinte?" Şi a răspuns bătrânul: "Că de vom putea suferi a vedea păcatele noastre, nu am vedea păcatele aproapelui nostru. Că nebunie este omului să-şi lase mortul său şi să se ducă să plângă pe cel al aproapelui. Iar aceea a muri dinspre aproapele aceasta este: a-ţi purta păcatele tale, şi a fi fără de grijă pentru tot omul, a nu zice «acesta este rău», şi a nu face rău niciunui om, şi a nu socoti în inimă pe cineva că este viclean, nici a defăima pe cineva ce face rău, nici a te pleca celui ce face rău aproapelui său, nici a te bucura cu el. Aşijderea şi pe cel ce cleveteşte, nici a avea vrăjmăşie cu vreun om sau a urî pe cineva, că aceasta este pacea; întru acestea, frate, mângâie-te pe tine şi te păzeşte, ştiind că în puţină vreme este osteneala, iar odihna este în veci".

13. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: "Spune-mi, cum mă voi face monah?" Şi a răspuns bătrânul: "De voieşti să afli odihnă şi aici şi în veacul ce va să fie, pentru tot lucrul, zi «cine simt eu?» şi să nu judeci pe cineva".

14. Auzit-a odinioară prezbiterul Pelusiului despre oarecari fraţi că se duc deseori în cetate şi se îmbăiază şi se lenevesc pe eişi, iar după ce vin în sobor. însă, după ce au venit în sobor, a luat de la ei portul călugăresc [schima]. Dar, după aceasta, a fost bătut de conştiinţă şi s-a căit, şi a venit la Avva Pimen, beat fiind de gânduri, aducând şi rasele fraţilor, şi i-a vestit stareţului lucrul, şi i-a zis lui stareţul: "Dar tu nu ai nimic dintr-ale omului celui vechi? Şi oare desăvârşit te-ai dezbrăcat de dânsul?" Şi a zis către dânsul prezbiterul: "încă am împărtăşire de omul cel vechi". Şi a zis lui stareţul asemenea cu Apostolul: întru ceea ce judeci pe altul, pe sine te osândeşti, că tu, cel ce judeci, pe aceleaşi le faci (Rom. 2: 1). Deci iată că şi tu eşti ca şi fraţii: că, deşi puţin te împărtăşeşti din omul cel vechi, negreşit supus eşti păcatului". Deci, întorcându-se prezbiterul, a chemat pe fraţi, unsprezece fiind ei, şi s-a pocăit lor şi, iarăşi îmbrăcându-i pe dânşii cu schima, i-a slobozit.

15. întrebat-a un frate pe Avva Pimen zicând: "De voi vedea greşeala fratelui, bine este să-1 acopăr pe dânsul?" Şi a răspuns bătrânul: "în orice ceas vom acoperi greşeala fratelui nostru, şi Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; şi în orice ceas vom vădi pe cele ale fratelui, şi Dumnezeu le va vădi pe ale noastre".

Aici, "frate" nu zice pe cel ce petrece în aceeaşi obşte, ci ori pe cel ce locuieşte aproape, ori pe cel ce petrece în aceeaşi obşte, dar care nu este sub acelaşi stareţ, că unuia [unui frate] ca acesta vrednic este a i se ascunde şi a trece cu vederea orice păcat, care lucru mare este, fiindcă fiecare pe al său [păcat îl] caută. Iar cei ce ţin viaţa de obşte, ca cei ce, deşi întru multe trupuri, ai unui singur trup sunt, trebuie a se îngriji unii de alţii ca de propriile mădulare, precum poruncesc legile părinteşti şi a face unii altora pomenire de cele cuviincioase întru smerenie; chiar de vor vedea pe fraţii lor păcătuind, de nu se vor îndrepta prin facerea pomenirii, trebuie a spune despre dânşii stareţului şi aşa a păzi dragostea către fraţi.

16. Alt frate a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând: "De voi vedea pe vreun frate despre al cărui păcat am auzit, nu voiesc a-1 băga pe el în chilia mea; dar dacă voi vedea un frate bun, mă voi bucura împreună cu dânsul". Şi i-a răspuns lui stareţul: "De faci celui buh puţin bine, îndoit fă cu acela, că acesta este cel neputincios, şi aşa face Dumnezeu şi cu tine milă".

17. Era în chinovie oarecine cu numele Timothei; iar egumenul, prinzând de veste despre oarecine din fraţii de acolo care era ispitit, de păcat adică, a întrebat pe Timothei despre dânsul. Acesta din urmă 1-a sfătuit să scoată pe fratele din obşte. Deci, după ce l-au scos pe fratele, îndată ispita fratelui s-a pus pe Timothei până când s-a primejduit [a cădea şi el în păcat]. Deci plângea Timothei înaintea lui Dumnezeu, zicând: "Greşit-am, iartă-mă!" Şi a venit lui glas, zicând: "Timothei, să nu socoteşti că acestea ţi s-au întâmplat ţie pentru altceva fără numai pentru că ai trecut cu vederea [dispreţuit] pe fratele în vremea ispitei lui".

18. A greşit odată un frate în chinovie. Şi era în locurile acelea un pustnic, şi de multă vreme nu ieşise; deci, venind către dânsul stareţul chinoviei, i-a vestit lui despre fratele care a greşit. Iar el a zis: "Izgoniţi-1 pe dânsul". Şi, scoţându-se fratele din chinovie, aflând o râpă lângă un pârâu, a intrat într-însa; şi petrecea plângând. Şi, aflând fraţii din chinovie vreme prielnică, s-au dus către Avva Pimen; şi, trecând pe lângă râpă, l-au auzit pe fratele plângând; şi, intrând, l-au aflat pe el în mare durere, şi l-au rugat pe dânsul să vină la bătrânul, şi n-a voit, zicând: "Aici voi muri!" Deci, după ce s-au dus către Avva Pimen, i-au povestit lui despre fratele; şi i-a rugat pe dânşii stareţul ca, întorcându-se, să spună fratelui că "Avva Pimen te cheamă". Şi, auzind fratele, a venit la bătrân. Şi, văzându-1 pe dânsul bătrânul necăjit, sculându-se, 1-a îmbrăţişat. Şi, veselinduse, 1-a rugat să mănânce. Apoi a trimis Avva Pimen pe unul din cei ce erau cu dânsul către sihastru, zicând: "De mulţi ani doream să te văd, auzind cele despre tine. Dar din pregetarea amândurora nu ne-am întâlnit unul cu altul". Iar sihastrul, măcar că nu ieşea din chilie, a zis: "Dacă Dumnezeu n-ar fi încredinţat pe stareţul, n-ar fi trimis către mine". Şi sculându- se, a venit la dânsul şi, sărutându-se unul cu altul, au şezut cu bucurie. Şi a zis Avva Pimen către dânsul: "Doi oameni erau într-un loc oarecare şi amândoi aveau morţi [printre rudenii]. Şi unul dintr-înşii a lăsat mortul său şi s-a dus să-1 plângă pe al celuilalt". Şi, auzind sihastrul şi socotind ceea ce-i făcuse fratelui, s-a umilit de cuvânt şi a zis: "Pimen, sus în cer, iar eu, pe pământ, jos".

19. întrebat-a oarecare din Părinţi pe Avva Pimen, zicând: "De voi vedea pe vreun frate greşind, oare să-1 mustru pe el?" Răspuns-a bătrânul: "Eu, de voi avea vreodată vreo trebuinţă şi, trecând prin oarecari locuri, văd pe un frate greşind, merg mai departe şi nu-1 mustru".

20. Iarăşi l-au întrebat ei pe dânsul, zicând: "Cum a suferit Avva Nistero pe ucenicul său?" Şi a răspuns lor bătrânul: "De aş fi fost eu, şi pernă puneam sub capul lui". L-a întrebat Avva Anuv: "Dar lui Dumnezeu ce I-ai fi spus?" Zis-a lui Avva Pimen: "Stăpâne, Tu ai zis scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea a scoate şi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7: 5).

21. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: "Ce voi face?" Şi a răspuns bătrânul: "Scris este: Că fărădelegea mea eu voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu (Psalm 37:19)".

22. Venit-a odinioară Avva Pimen ca să locuiască în părţile Egiptului; iar aproape de dânsul petrecea un frate ce avea femeie, şi niciodată nu l-a mustrat pe dânsul. Şi s-a întâmplat într-o noapte ca ea să nască, şi, pricepând bătrânul, a chemat pe fratele său cel mai mic, zicând: "Ia cu tine un urcior cu vin şi dă vecinului, că îi trebuie astăzi". Iar fraţii cei din jurul lui Avva Pimen nu ştiau [pentru ce s-a făcut] lucrul. Iar el a făcut precum i-a poruncit lui bătrânul. Şi, primind fratele vinul, străpungându-se, peste puţine zile a slobozit pe femeie, dându-i ei tot ce avea, şi apropiindu- se de stareţul, a zis: "Eu de astăzi înainte mă pocăiesc". Şi 1-a întărit pe el bătrânul; şi, ducându-se fratele, şi-a zidit aproape de stareţul o chilie, de unde cu lesnire putea merge la stareţul. Şi-1 lumina pe el stareţul în calea lui Dumnezeu, şi aşa a dobândit pe fratele.

23. Fost-a odinioară sobor în Schit pentru un frate ce greşise; în vreme ce Părinţii grăiau, Avva Pior tăcea; iar mai pe urmă, sculându-se, a ieşit şi, luând un sac, 1-a umplut de nisip, şi-1 purta pe umărul său dinapoia sa; şi, luând şi un săculeţ mic, a pus într-însul puţin nisip, şi-1 purta înainte, şi a intrat aşa în sobor. Şi întrebându-1 Părinţii ce este aceasta, a zis: "Sacul ce are mult nisip greşalele mele sunt, care, multe fiind şi fără de număr, le-am lăsat înapoi, ca să nu le văd pe ele şi să mă doară pentru dânsele şi să plâng, şi, iată, aceste puţine [greşale] ale fratelui meu înaintea mea le-am pus şi, întru dânsele îndeletnicindu-mă, îl judec pe dânsul. Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai vârtos pe ale mele să le aduc înaintea mea, şi a ruga pe Dumnezeu ca să mă ierte". Şi, sculânduse ei, au zis: "Cu adevărat, aceasta este calea mântuirii".

24. Zis-a Avva Pafnutie: "Călătorind într-o zi, am rătăcit; şi am ajuns aproape de un sat, şi am văzut pe oarecari având vorbă unul cu altul, adică pe un bărbat cu o femeie. Şi îndată am stătut rugându-mă pentru păcatele mele. Şi iată, a stătut înaintea mea îngerul Domnului ţinând sabie şi zicând: "Pafnutie, toţi cei ce judecă pe fraţii lor, cu această sabie pier. Iar tu, pentru că n-ai judecat, ci te-ai smerit pe sine înaintea lui Dumnezeu, de ca şi cum tu ai fi făcut păcatul, pentru aceasta s-a scris numele tău în cartea vieţii".

25. Zis-a un stareţ: "Dacă sunteţi curaţi, nu judecaţi pe curvari, căci, făcând aşa, asemenea şi voi călcaţi şi Legea; că Cel ce a zis să nu curveşti, a zis şi să nu judeci".

26. Se spune despre un stareţ că şedea într-o chilie singur şi avea obicei ca un frate şi o fecioară să vină la dânsul. într-o zi, s-au întâmplat ei să vină la bătrânul şi era seară; şi, neputând el să le dea drumul, a aşternut o rogojină, iar el a dormit în mijlocul lor. însă prin bântuiala vicleanului, luptaţi fiind amândoi [fratele şi fecioara], au săvârşit păcatul; şi, simţind bătrânul, nimic nu le-a zis lor. Şi, făcându-se dimineaţă, la plecare i-a petrecut pe ei, nearătând nicio mâhniciune către ei. Iar mergând ei, au început a se pocăi de păcatul lor şi a-i durea foarte şi, întorcându-se la bătrânul, s-au pocăit, zicând lui cu lacrimi: "Avva, n-ai priceput cum ne-a batjocorit pe noi Satana şi ne-a făcut a păcătui?" Iar el a zis: "Ba da". Iar ei aii zis lui: "Şi unde era gândul tău într-acel ceas, că nu ne-ai oprit pe noi din acea spurcată şi scârnavă faptă, pentru care acum cu scârbă se ard inimile noastre?" Şi a răspuns stareţul: "Gândul meu întru acel ceas, unde S-a răstignit Hristos, acolo era stând şi plângând". Şi luând ei canon de pocăinţă de la stareţul, s-au dus şi s-au făcut vase alese.

27. Era un bătrân mâncând trei posmagi pe zi, şi a venit la dânsul un frate; şi, după ce au şezut să guste, i-a pus stareţul fratelui trei posmagi; apoi, văzându-1 pe dânsul că-i mai trebuieşte, i-a mai adus lui alţi trei; deci, după ce s-au săturat ei şi s-au sculat, a osândit bătrânul pe fratele, zicându- i lui: "Nu trebuie, frate, a sluji trupuşorului". Iar el s-a pocăit bătrânului şi a ieşit. în ziua următoare, după ce a venit ceasul ca să guste bătrânul, şi-a pus lui după obicei trei posmagi şi, mâncându-i, încă era flămând, dar s-a ţinut pe sine. în ziua ce a urmat, iarăşi aceeaşi a pătimit. Iar după ce, flămând fiind, se oprea pe sine pentru că nu voia să treacă peste obicei, a început şi să slăbească; şi a cunoscut stareţul că părăsirea lui Dumnezeu s-a făcut la dânsul. Şi, aruncându-se pe sine jos, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru părăsirea ce s-a făcut întru dânsul, pentru ce adică a pătimit aceasta. Şi, stând îngerul lângă dânsul, i-a zis: "Aceasta ţi se întâmplă ţie pentru că ai osândit pe fratele tău; ca să te înveţi că cel ce poate să se înfrâneze sau altceva bine să facă, nu dintru a sa putere face, ci bunătatea lui Dumnezeu este întărindu-1 pe dânsul".

28. Un bărbat sfânt, văzând pe oarecine păcătuind, lăcrimând, a zis: "Acesta, astăzi, şi eu negreşit mâine".

29. Zis-a acelaşi: "Măcar oricum de ar greşi cineva înaintea ta, nu-1 judeca pe el, ci să te ai pe sine mai păcătos, măcar şi mirean de ar fi".

30. Zis-a oarecine din Părinţi: "Nu este neam sub cer precum cel al Creştinilor; şi iarăşi: nu este întru dânsul [ceva mai mare] precum rânduiala monahilor. Iar cele ce mult îi vatămă pe ei acestea sunt: pomenirea de rău a unora către alţii şi osândirea, pe care, cel ce le leapădă din inima sa, îngerească viaţă vieţuieşte pe pământ".

31. Fost-au doi fraţi mari [sporiţi] într-o chinovie; şi fiecare s-a învrednicit a vedea oarecare har peste fratele său; deodată, unul dintr-înşii, pentru oarecare trebuinţă, într-o zi de vineri, afară din chinovie fiind, a văzut pe cineva mâncând, încă fiind dimineaţă, şi i-a zis lui: "într-acest ceas mănânci, şi mai vârtos vineri?" Iar a doua zi, după obicei, făcându-se adunare în biserică, căutând celălalt frate spre dânsul, n-a văzut după obicei harul lui Dumnezeu şi s-a mâhnit; iar după ce s-a întors în chilia, i-a zis lui: "Ce ai făcut, frate, că n-am văzut peste tine harul lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: "Eu nici în faptă, nici în gând nu ştiu ceva rău întru mine". Zis-a lui fratele său: "Nici vreun cuvânt n-ai grăit cumva?" Şi, aducându-şi acela aminte, a zis: "Ieri, afară din mănăstire, am văzut pe cineva mâncând de dimineaţă şi am zis lui: «La acest ceas mănânci tu vinerea?» Acesta este păcatul meu, dar osteneşte-te cu mine două săptămâni, şi să rugăm pe Dumnezeu ca să mă ierte". Şi au făcut aşa. Şi, după două săptămâni, a văzut acel frate iarăşi harul lui Dumnezeu venind peste fratele său; şi s-au mângâiat ei, mulţumind lui Domnului.

32. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Dacă mă voi duce către cineva din bătrâni şi-1 voi întreba pe el cum că voiesc a petrece lângă cutare, iar el ştie cum că nu-mi este de folos, oare cum îmi va răspunde? Că de va zice «nu te duce», oare nu-1 osândeşte pe acela cu gândul?" Şi a răspuns bătrânul: "Această subţirătate nu o au mulţi, adică isteţime şi ascuţime; iar dacă pornirea va avea patimă, adică din împătimire va zice, urându- 1 sau clevetindu-1 pe bărbat, pe sine se vatămă şi nici cuvântul nu are putere, mai de folos fiindu-i lui să zică «nu ştiu» şi pe sine să se izbăvească; iar de va fi slobod de patimi, nu va osândi pe nimeni, ci, pe sine prihănindu-se, va zice «cu adevărat eu neîntovărăşit sunt de fel şi poate [că ceea ce aş putea spune] nu-ţi va folosi», şi, de va fi priceput cel ce întreabă, nu va merge la acel bărbat pentru care a întrebat pe stareţul; că acesta nu din răutate a zis, ci ca să nu crească vreun rău, ci a grăit adică din purtare de grijă pentru mântuirea celui ce a întrebat. Pentru aceea, puternic este şi cuvântul a adeveri pe cel ce ascultă, dacă şi acela, priceput fiind, primeşte cu credinţă, şi, simţind adeverirea, împlineşte sfătuirea".

33. Auzit-a oarecare din Părinţi că un frate a căzut în curvie şi a zis: "O, rău a făcut!" Iar după puţine zile s-a pristăvit fratele. Şi a venit îngerul lui Dumnezeu cu sufletul fratelui la bătrânul şi i-a zis lui: "Iată, cel pe care l-ai judecat s-a pristăvit. Unde porunceşti să-1 pun pe dânsul? întru împărăţie sau în muncă?" Şi a petrecut bătrânul până la sfârşitul lui rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi multe şi cu dureri mari, ca să dobândească iertare pentru aceasta.

34. Zis-a un stareţ: "De vei vedea pe cineva râzând sau mâncând mult, să nu-1 judeci pe dânsul, ci mai vârtos zi: «Fericit este acesta, că, neavând păcate, pentru aceasta se bucură sufletul lui»".

35. Zis-a un stareţ: "De vei vedea cu ochii tăi pe cineva căzând, îndată zi «anathema ţie, Satano!», că acest lucru nu are; şi păzeşte inima ta a nu judeca pe fratele tău, şi Duhul Sfânt nu Se va depărta de la tine; şi zi iarăşi «precum acesta s-a biruit, tot aşa şi eu», şi plângi şi cere ajutorul lui Dumnezeu, şi pătimeşte împreună cu cel ce fără de voie pătimeşte; că nimeni nu voieşte să greşească lui Dumnezeu, ci toţi ne amăgim".

36. Povestit-a un bătrân: "Şezând eu odată întru adâncul pustiei, a venit un frate dintr-o chinovie pentru cercetare. Şi l-am întrebat pe el: «Cum se află Părinţii?» Şi mi-a zis: «Bine, prin rugăciunile tale». Apoi l-am întrebat de un frate ce avea veste rea şi mi-a zis mie: «Crede-mă, Părinte, că nu încă nu s-a schimbat de vestea cea rea». Iar eu, dacă am auzit, am zis: «Of» şi, de îndată ce am zis aceasta, m-am tras de somn, şi m-am făcut întru uimire, şi m-am văzut pe sine stând înaintea Sfintei Golgotha, şi pe Domnul nostru Iisus Hristos în mijlocul a doi tâlhari răstignit, şi m-am repezit să mă închin Lui, iar după ce m-am apropiat, a poruncit Sfinţilor îngeri care se aflau lângă Dânsul cu mare elas strigând: «Scoateţi-1 afară, că potrivnic îmi este Mie, că înainte de a judeca Eu, el a osândit pe fratele său». Deci, izgonit fiind, am venit la uşă ca să ies, iar mantia [rasa] s-a prins de uşă, că se închise de năprasnă; şi, lăsând- o pe ea acolo, am ieşit şi m-am deşteptat. Cântărind eu cele ce le-am auzit, am zis către fratele ce venise: «Rea îmi fu mie ziua aceasta». Iar el a zis: «Pentru ce, Părinte?» Iar eu i-am povestit lui cele ce am văzut şi i-am zis: «Mantia mea era acoperământul lui Dumnezeu peste mine, şi eu m-am lipsit de Dânsul; de atunci am petrecut şapte ani rătăcind prin pustie, nici pâine mâncând, nici sub acoperământ intrând, nici cu om vorbind, până ce iarăşi am văzut pe Domnul meu în locul Căpăţânii poruncind a mi se da mantia înapoi»".

37. Intrebat-a oarecine pe un stareţ, zicând: "Pentru ce nu pot locui cu fraţii?" Şi a răspuns stareţul: "Pentru că nu te temi de Dumnezeu; că, dacă ţi-ai fi adus aminte de cea scrisă ce zice că Lot s-a mântuit în Sodoma, pe nimeni osândind, te-ai fi pus pe sine a locui chiar şi în mijlocul fiarelor".

38. Zis-a un stareţ: "Douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând, rugându- mă lui Dumnezeu ca pe toţi oamenii să-i văd ca [pe] unul".


IX. A Sfântului Efrem

Nu defăima pe mirean, călugăre, în cugetul tău; că numai Domnul singur cunoaşte cele ascunse ale inimii; şi cinsteşte pe toţi, pentru Domnul, ca şi Domnul tuturor să te cinstească pe tine.


X. A lui Everghetinos

Minunat a adăugat Părintele [Sfântul Efrem] aceea, adică "în cugetul tău"; că se poate [e îngăduit] uneori ca pe toţi mirenii a-i defăima, însă numai cu limba, pentru folos, pentru monahii cei iubitori [cu împătimire] de mireni, sau pentru cei ce sunt aproape de deznădăjduire, precum şi însuşi el aşa într-alt loc mult ne-a învăţat.