I. Din Pateric

1. Oarecari fraţi, ieşind dintr-o chinovie, au mers în pustie la un pustnic; iar el i-a primit pe ei cu bucurie şi, precum este obiceiul pustnicilor, văzând-i pe dânşii osteniţi, le-a pus lor masă mai-nainte de vreme şi din toate ce le avea le-a pus înainte şi i-a odihnit; iar când s-a făcut seară, au citit cei doisprezece psalmi, aşijderea şi noaptea; iar când bătrânul priveghea deosebi, i-a auzit pe dânşii vorbind unul cu altul şi zicând că "pustnicii în pustie mai mult se odihnesc decât noi, cei din obşte". Şi, vrând ei a se duce dimineaţa către alt bătrân vecin al lui, le-a zis lor: "închinaţi-vă lui de la mine şi ziceţi-i lui «să nu adapi verdeţurile»". Iar acela, auzind, a priceput graiul şi i-a ţinut pe dânşii până seara lucrând flămânzi; iar după ce s-a făcut seară, au făcut pravilă lungă, iar apoi a zis: "Să mai lăsăm din osteneală, că sunteţi obosiţi". Şi iarăşi a zis: "Nu avem [noi, pustnicii] obicei a mânca în fiecare zi, dar, pentru voi, să gustăm puţin". Şi le-a pus lor înainte pâine uscată şi sare, zicând: "Trebuinţă este pentru voi a face praznic". Şi a pus puţină sare şi oţet. Şi, sculându-se după ce au mâncat, au făcut pravilă până la miezul nopţii. Şi le-a zis lor: "Nu putem, pentru voi, a săvârşi toată pravila, ca să vă odihniţi puţin". Iar făcându- se ziuă, voiau să se ducă, iar bătrânii îi ruga pe dânşii zicând: "Rămâneţi câtăva vreme cu noi, iar dacă nu, măcar pentru poruncă, trei zile rămâneţi, după obiceiul pustiei". Iar ei, văzând că nu-i sloboade, au fugit pe ascuns.

2. Pogorâtu-s-au o dată odinioară doi călugări din Egipt în Schit, şi au mers la bătrânii de acolo; iar după ce au vorbit, au şezut să mănânce, şi i-au văzut pe Schiteni mâncând cu grabă, ca din foamea postirii lor, şi s-au smintit; şi, aflând prezbiterul de aceasta, a voit să-i tămăduiască pe dânşii şi a propovăduit în biserică zicând către fraţi: "Postiţi, fraţilor, şi întindeţi petrecerea nevoinţei voastre". Deşi cei din Egipt au voit să se ducă, prezbiterul nu i-a lăsat pe dânşii.

Deci, petrecând în ziua cea dintâi, au postit şi s-au întunecat; şi i-a făcut pe dânşii a posti câte două zile (Schitenii posteau după obicei toată săptămâna). Şi, venind sâmbăta, cei ce veniseră din Egipt au şezut ca să mănânce împreună cu bătrânii; şi, temându-se cei din Egipt ca să mănânce, tulburându-se, unul din bătrâni i-a ţinut de mână şi le-a zis: "Mâncaţi cu socoteală, ca nişte călugări". Iar unul dintr-înşii şi-a tras mâna, zicând: "Sloboade-mă, că mor de foame, toată săptămâna n-am mâncat nicio fiertură". Şi a zis bătrânul: "Deci voi, dacă câte două zile postiţi, aşa v-aţi slăbit, cum de v-aţi smintit de fraţii care de-a pururea săvârşesc acest post?" Iar ei, pocăindu-se şi folosindu-se, s-au dus cu bucurie.


II. A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "De voi face vreun lucru precum mi se pare cu socoteală, iar cineva mă îndreptează întru dânsul zicând că nu cu socoteală fac, să-i răspund lui sau să tac, fugind de slava- deşartă?" "De nu are nevoie răspunderea, taci; iar dacă lucrul dă gânduri fratelui [îl tulbură], împotriveşte-te slavei-deşarte şi tămăduieşte-1 pe dânsul".

Zis-a fratele: "De voi face lucrul de mijloc, adică întru care nu este păcat, ştiind că, odată ce cutare frate mă va afla făcându- 1, se sminteşte de mine, iar eu îl ascund din slavă-deşartă - că mă ruşinez de mă va vedea -, oare dator sunt, pentru a nu cădea în slava deşartă, să-1 ascund, din pricina smintelii? Iar dacă nici nu ştiu cu deadinsul că sminteşte, ci doar îmi închipui [presupun], ce să fac?"

Răspuns-a bătrânul: "Dacă te osândeşte pe tine inima ta că sminteşti pe fratele tău, ascunde-1, şi nu-i da lui gânduri; iar dacă nu ştii cu deadinsul, ci doar îţi închipui, nu te mai griji de aceasta".

2. întrebat-a fratele: "De voi zice cuiva un grai ce-1 poate tulbura pe acesta, iar el nu înţelege noima acestuia, oare dator sunt să mă pocăiesc lui sau a tăcea şi a nu-i pricinui lui gând [ce-1 poate tulbura]?" Răspuns-a bătrânul: "Dacă fratele nu va pricepe că l-ai tulburat pe dânsul, taci şi nu-1 tulbura pe dânsul, ci te sârguieşte a pune pocăinţă lui Dumnezeu pentru aceasta".

Zis-a fratele: "Spune-mi, stăpâne, ce este slobozirea cea în lucruri, şi cum trebuie să ne folosim de dânsa?"

3. Răspuns-a bătrânul: "Slobozenia este adevărul care se zice arătat; că poate cineva are trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte sau, în chip cuprinzător, de orice fel de lucru, dator este a-i zice curat celui ce ar putea să-i dea că nu se cuvine către toti oamenii a folosi slobozenia, ci, cu pândire, [numai] către feţele cele ce pot a primi slobozenia fără de sminteală.

4. Că nu toţi se pot zidi prin ea, ci numai cel ce are dreaptă-socoteală, acela se zideşte şi se bucură de dânsa; iar cel ce nu este într-acest fel, acela se sminteşte; încă şi cel ce o foloseşte pe dânsa este dator nu cu împătimire a o folosi spre a-şi mulţumi patima care îl supără pe dânsul, ci spre împlinirea unei trebuinţe [de nevoie]. Deci, dacă nicio faţă nu se sminteşte, nici patimă nu zace dedesubt, atunci se cuvine a folosi slobozenia.

5. Iar dacă cineva se sminteşte întru dânsa, se cuvine a face iconomie, şi nu fără păzire a o folosi, ca să nu smintească pe aproapele. Că se poate întâmpla ca, ostenit fiind cineva, să voiască să guste mai de dimineaţă decât alţii, iar altul, auzind şi văzându-1 pe dânsul voind sau făcând aceasta, se sminteşte, sau se poate şi din lucrul pe care-1 ceri fratele să nu se zidească. Deci, se cuvine ca pentru lucrul pe care-1 ceri, să zici deosebi către cel ce poate să-1 dea, şi aşa a păzi cugetul fratelui nevătămat; deci, precum s-a zis, bună este slobozenia care în frica lui Dumnezeu se face.

6. Dar o poţi strica pe dânsa aşa: dacă, având trebuinţă de un lucru, nu-1 vei cere celui ce-1 poate da, aşteptându-1 pe acela ca de la sine să o facă, şi se întâmplă că acela nu ştie de cele ce ai tu trebuinţă sau, şi ştiind, a uitat, sau voieşte a te ispiti să faci aceasta, ca să vadă de ai răbdare, [o poţi strica] de te afli asupra lui cârtind sau smintindu- te de dânsul.

7. Insă, de te vei folosi de slobozenie şi arătat vei zice lui, şi nimic din acestea nu se face, găteşte însă gândul tău de mai-nainte, că, dacă cerând, nu vei lua ceea ce ceri, să nu te necăjeşti sau să te sminteşti sau să cârteşti, ci zi gândului: «Ori nu poate să-mi dea, ori nu sunt vrednic, şi nici nu-mi foloseşte, şi, pentru aceasta, Dumnezeu nu-1 lasă să-mi dea mie». Şi ia seama ca nu cumva, privind la nedobândirea ce s-a făcut [neîmplininduţi- se cererea], să tai slobozenia cea către el, iar când vei avea vreo trebuinţă, să nu mai ceri de la dânsul, păzindu-te pe sine, precum s-a zis, fără de tulburare pentru oarece nedobândire.

8. Aşijderea şi de te va întreba cineva de la sine pentru lucrul de care ai trebuinţă, spune-i adevărul [că ai adică nevoie de lucru]; iar dacă din răpire [a unui gând] vei zice că «nu-mi trebuieşte», să nu te ruşinezi, ci întoarce-te şi zi «iartă-mă, că am greşit zicând că nu-mi trebuie, şi îmi trebuia»".

9. Zis-a fratele: "Dar când nu sunt încredinţat şi mă îndoiesc de faţa celui către care am lucru [de cerut], de se sminteşte sau nu, ce să fac la o slobozenie ca aceasta?" Răspuns-a stareţul: "Poţi, prin cercare, să-1 cunoşti de se sminteşte sau nu. Adică de vei avea trebuinţă să mănânci, să nu-i zici lui «dă-mi», ci zi: «mă văd pe sine flămând pentru cutare pricină» şi, auzind acela, se va da pe faţă, şi dintru aceasta vei afla despre aşezarea lui, de se sminteşte sau nu".

Zis-a fratele: "Cum zici, Părinte, că a cere arătat ceea ce am trebuinţă este slobozenie?" (Marele Bătrân, întrebat fiind de fratele Ioan dacă poate tăia nişte poame şi să mănânce, i-a poruncit să se împărtăşească de cele ce i se dădeau, însă să nu ceară să ia. (Deci, oare nu se pare că aici îl opreşte pe dânsul de la slobozenie?)

10. Răspuns-a bătrânul: "Gândul ce se puse asupra lui Ioan era ca nicidecum să mănânce poame. Dar, întrebat fiind Marele Bătrân, a zis că aceasta i s-a pus în cuget de la draci; şi, vrând a-i vădi pe dânşii, le-a zis: «Nu cere nimic de la sine şi vei pricepe răutatea vrăjmaşilor; că cel ce-ţi zice să nu mănânci deloc, acela te va face să cârteşti de-ţi va da mai puţin sau deloc». Deci pentru aceasta i-a răspuns lui. încă i-a dat lui şi porunca aceasta: unde nu este poruncă, atunci foloseşte slobozenia.


III. A Sfântului Efrem

Dacă locuieşti cu fraţi, nu te faci nimănui pricină de despărţire de frăţime, ca să nu te judeci în cealaltă lume; şi foarte te păzeşte a nu sminti pe cineva, şi aşa nu vei fi despărţit de împărăţia cerurilor cu cei ce fac sminteli.