I. A lui Paladie

1. Oarecine, Oualie cu numele, de neam Palestinian, mergând în pustie, a locuit cu noi o vreme, acesta, mare asprime a vieţii având, nevoinţă cea desăvârşită îndreptând- o, s-a alunecat în mândrie şi până întru atâta s-a amăgit de Diavolul, încât i se părea că îngerii vorbesc cu dânsul, care şi pentru toate cele trebuincioase îi slujeau.

2. Odinioară, era cosând coşniţe; noapte şi întuneric adânc fiind, a pierdut undreaua cu care cosea, şi, precum povestesc cei obişnuiţi ai lui, dracul i-a aprins o lumânare, şi aşa a găsit undreaua, şi pentru aceasta ticălosul mult s-a înălţat cu cugetul.

3. Altădată iarăşi s-a întâmplat ca nişte străini să aducă poame fraţilor, iar kir Macarie Prezbiterul a trimis câte o mână la fiecare chilie, asemenea şi acestui ticălos Oualie. Iar el, pe cel ce i-a adus, l-a bătut şi l-a ocărât zicând: "Spune lui Macarie aşa: «Nu sunt mai prejos decât tine, ca tu să-mi trimiţi mie blagoslovenie».

4. Şi, cunoscând Macarie înşelarea lui, s-a dus după câteva zile ca să-1 roage pe dânsul şi i-a zis lui: "Frate Oualie, te-ai batjocorit, conteneşte şi roagă-te lui Dumnezeu". Iar el n-a luat aminte, neplecându-se sfătuirii şi împotrivindu-se ei. Deci adeverindu-se Diavolul că desăvârşit se pleacă lui, se preface în chipul Mântuitorului şi vine la dânsul noaptea în nălucire cu o mie de draci purtători de făclii, arătându-i o roată de foc, iar în mijloc părând a fi Mântuitorul, iar unul, apucând înainte, a zis: "Te-a iubit Hristos pentru curăţia vieţii tale şi a petrecerii şi a venit la tine ca să te vadă; ieşi, dar, din chilia ta şi, de departe văzându-1 pe El stând, pleacă- te Lui şi te închină".

5. Iar el, ieşind, a văzut o ceată de purtători de făclii, iar ca la o stadie depărtare, pe Antihrist, şi, căzând, i s-a închinat; şi atât de mult s-a vătămat la minte robinduse ticălosul, încât, după câteva zile, venind în biserică, a zis înaintea tuturor: "Eu trebuinţă de împărtăşire nu am, că L-am văzut astăzi pe Hristos".

6. Atunci, luându-1 Părinţii pe dânsul, l-au legat cu fiare, ţinându-1 aşa vreme de un an, şi cu dese rugăciuni pentru dânsul, cu aleasă alegere la mâncare şi cu viaţă fără înstrăinare surpând îngâmfarea lui, l-au tămăduit; că celor împotrivă, cele împotrivă sunt tămăduitoare.

7. întru una din zile, au ieşit fericiţii diaconi Evagrie şi, adunându-ne noi, neam dus la Cuvioşii Părinţi Cronie, Iacov şi Pafnutie şi căutam a ne înştiinţa de la dânşii pricinile căderilor fraţilor ce cad.

8. Şi ne-au zis: "Această socoteală [judecată] ne-au dat-o nouă cei ce sunt făclii ai dreptei-socoteli: că toate ce se fac se despart în două întru bunăvoirea lui Dumnezeu şi întru slobozirea [îngăduinţa] Sa; deci, câte se fac întru virtute şi întru slava lui Dumnezeu, acestea cu bunăvoirea lui Dumnezeu se fac; iar câte păgubitoare, primejdioase şi spre cădere, acestea toate cu slobozirea lui Dumnezeu se fac din nepriceperea şi mândria celor părăsiţi; căci cu neputinţă este ca cel ce cugetă drept şi trăieşte cu blagocestie părăsit să fie şi să cadă în căderile ruşinii şi ale amăgirii dracilor.

9. Deci câţi cu scop stricat, cu plăcere omenească sau cu gând de înălţare izvodesc şi lucrează virtutea, acestora li se întâmplă a cădea şi în greşale, după scopul lor cel stricat, Dumnezeu părăsindu-i pe dânşii, ca, simţind schimbarea cea din primenirea cea rea, să îndrepteze sau fapta, sau aşezarea sufletului; că uneori oamenii greşesc în aşezare, iar alteori în fapte; precum adică cel neastâmpărat face milostenie celor mai tinere pentru scop neruşinat, sau iarăşi, altul cu scop drept să facă milostenie la bolnavi sau îmbătrâniţi, sau din avere scăpătaţi, dar cu scumpete [zgârcenie] sau cu cârtire; că, deşi scopul este drept, fapta este nevrednică de scop, căci cu nescumpete şi cu faţă veselă se cuvine a milui (cf. II Cor. 9: 8)".

10. Ziceau însă şi aceasta: "Că îndemânările [iscusinţele] sunt în multe suflete: că unele au isteţime spre cugetare, iar altele, îndemânare de nevointă. Uneori însă, acestea nu se fac pentru însuşi lucrul cel bun sau după scop dumnezeiesc, drept care nici nevoinţa, nici isteţimea cea din cugetare nu numai că nu folosesc, ci şi pricinuitoare de vătămare se fac; şi aşa cel ce se îngâmfă pentru buna-izvodire de cuvinte nu pune pe seama lui Dumnezeu dăruirea isteţimii sau darea de cunoştinţă, ci o pune pe seama firii sale sau a nevoinţei (cf. şi I Cor. 4: 7).

11. Iar pe îngerul purtării de grijă [proniei], cel ce este rânduit peste acest har, Dumnezeu îl depărtează de la unul ca acesta, care de acum se silniceşte ca un neajutorat de potrivnicul. Deci cel ce se înalţă pentru isteţimea sa şi cade întru neastâmpărare, de felul celei câineşti şi dobitoceşti, să izgonească pe dracul mândriei.


II. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia surorilor celor ce se adunaseră: "Fiecăreia din noi îndoită frică îi zace asupra: sau să ne întoarcem către cele vechi - vrăjmaşul luptândune prin împuţinare -, sau din alergare să fim furaţi [opriţi]: că vrăjmaşul nostru Diavolul sau dinapoi ne trage către sine - când zăbavnic şi trândav va vedea pe suflet -, sau, părându-i-se sufletului a fi sârguitor spre nevoinţe, el se vâră în chip subţire şi, pe ascuns, prin mândrie, desăvârşit îl pierde pe suflet.

2. Mândria este arma cea mai de pe urmă [puternică] a vrăjmaşului, ca ceea ce este mai mare decât toate celelalte către războiul cel împotriva noastră: că, prin care el s-a surpat, printr-aceeaşi şi pe cei mai puternici dintre oameni se ispiteşte a-i surpa; că, precum cei mai cumpliţi dintre războinici, după ce cheltuiesc cele mai subţiri săgeţi, atunci, încă mai ţinându-se [rezistând] potrivnicii, mai pe urmă pe cea mai tare sabie o pun înainte, tot aşa şi Diavolul, după ce deşartă toate săgeţile sale, atuncea pe cea mai tare sabie, pe mândria cea mai de pe urmă, o foloseşte spre surparea nevoitorului.

3. Dar care sunt cele dintâi săgeţi ale lui? Arătat e cum că îmbuibarea pântecelui, iubirea de dulceţi, curvia (cu care s-a obişnuit a bate război cu cei tineri), iar acestora le urmează iubirea de argint, lăcomia şi cele asemenea acestora; deci atunci când cu harul lui Hristos nevoitorul le va birui pe acestea, atunci prin toate nedumerindu-se vicleanul, atunci îi vâră lui o cugetare prin care să se mărească în chip nemăsurat, făcându-1 a se înălţa asupra fraţilor: că îl face pe el a-şi închipui că a ajuns la cele ce la mulţi sunt necunoscute şi cum că cu postirile şi cu privegherile şi cu cealaltă nevoinţă pe mulţi îi covârşeşte şi, aşa, mulţime de alte izbândiri îi numără lui.

4. încă şi pomenirea păcatelor din minte o opreşte şi întru desăvârşita uitare a greşalelor sale îl aşază, ca să nu poată zice el de aici înainte Doftorului Dumnezeu acel glas: Ţie Unuia am greşit, miluieşte-mă (Psalm 50: 4), ci precum vrăjmaşul, după cugetul său, i-a închipuit în mintea lui: Sui-mă-voi în cer, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu; sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Is. 14:14) şi celelalte, aşa şi pe acesta îl năluceşte întru stăpâniri şi întru înainte-şederi, încă şi întru dăscălii şi întru lucrările tămăduirilor.

5. Deci sufletul cel aşa amăgit se strică şi piere, cu netămăduită rană răninduse. Iar noi, nişte gânduri ca acestea fiind de faţă, ce se cuvine a face? Neîncetat a cugeta aceste dumnezeieşti cuvinte: Eu sunt vierme şi nu om (Psalm 21: 7); eu sunt pământ şi cenuşă (Fac. 8: 27); încă şi cea zisă de Isaia: Toată dreptatea omului, ca o cârpă lepădată (Is. 64: 5) şi altele ca acestea.

6. Şi, dacă vieţuieşte deosebi [cu rânduială de sine], cea [monahia] care primeşte aceste gânduri de suflet stricătoare să intre în obşte şi, dacă pentru prea multa nevoinţă s-a prins cu această patimă, să se silească a mânca de două ori pe zi, şi de la cele de o vârstă să se certe şi să se ocărască, ca una ce nimic bun n-a făcut, şi să împlinească toată slujirea.

7. Şi să i se tâlcuiască ei şi vieţi de sfinţi mai înalte, şi surorile cele ce sunt împreună să se ispitească a se întinde pe ele spre nevoinţă, ca, văzând aceea, pe sine mai prejos să se socotească; şi să zică adeseori către dânsa: "Ce te îngâmfi şi cugeti înalt? Poate că nici vin nu bei, dar alţii nici de apă nu se satură. Nu mănânci untdelemn sau fiertură? Dar alţii nici cu pâine, ci cu buruieni sălbatice îşi mângâie lipsa trupului. Posteşti oare până seara? Alţii petrec în postire şi două sau trei zile. Şi, pentru că nu te speli pe cap, deodată şi înalt cugeti? Dar mulţi dintre mireni, pentru o suferinţă trupească, aceasta nicidecum o fac.

8. Te minunezi că dormi pe pământ povârnit sau pe aşternut de păr? Dar alţii jos se culcă de-a pururea; dar şi aceasta de ai fi făcut, nu-i niciun lucru mare, că unii au drept aşternut loruşi şi pietrişul, ca să nu li se întâmple îndulcire la cele ale firii, iar alţii s-au şi atârnat pe eişi toată noaptea; dar şi pe acestea toate de le-ai făcut şi ai fi făcut nevoinţă cea desăvârşită, niciodată să nu cugeti [că ai făcut ceva] mare.

9. Că şi dracii mai mult au făcut şi fac decât oamenii: că nici nu mănâncă, nici nu beau, nici ceva din ale lumii nu le trebuie, nici nu dorm vreodată; dar chiar şi în pustie de petreci sau locuieşti în peşteră, de ţi se pare că faci ceva mare, dintru aceste gânduri şi fapte, este cu putinţă cu harul lui Dumnezeu a te tămădui de mândrie; că precum focul cel ce cu iuţime se înalţă cu flăcările, iar apoi degrab piere, tot aşa şi fapta bună, măcar şi multă putere a nevoinţei de ar lua, din pricina înălţării cu care se arată, lesne zboară şi se risipeşte; şi, precum sabia pe nicovală cu lesnire cu o piatră se sfărâmă, tot aşa şi nevoinţă cea întinsă, îndată mândrindu-se, piere.

10. Drept aceea, se cuvine ca din toate părţile să păzim sufletul şi pe nevoinţă cea desăvârşită - cea pârlită de arşiţa mândriei - a o pleca către locurile cele umbroase, iar uneori a şi tăia pe cele ce prisosesc, ca rădăcina să se facă mai verde; că mândria prea mare întru răutăţi este şi aceasta este limpede din bunătatea cea potrivnică ei, smerita-cugetare, care este atât de mare, încât Diavolul, deşi toate faptele bune şi le poate închipui asupra sa, pe aceasta însă nu o ştie nicidecum [cum să şi-o închipuie].


III. Din Pateric

1. Zis-a Avva Isidor: "Dacă după lege vă nevoiţi, postind, nu vă îngâmfaţi; iar dacă pentru aceasta mare cugetaţi, ce trebuinţă mai este de postire? Că mai de folos îi este omului să mănânce carne decât a posti şi, pentru acesta, a se trufi şi mult a se făli".

2. Ziceau Părinţii, că, dacă vei vedea un tânăr cu voia sa suindu-se la cer, apucă-1 de picior şi trânteşte-1 jos, că de folos îi este lui.

3. Mers-au odată nişte fraţi la oarecare stareţ în Schit şi l-a întrebat unul dintrînşii zicând: "Avva, am învăţat Testamentul Cel Vechi şi Cel Nou pe de rost". Şi răspunzând bătrânul a zis: "Ai umplut văzduhul de cuvinte". A întrebat şi al doilea zicând: "Eu şi pe Cel Vechi şi pe Cel Nou mi le-am scris". Şi i-a zis: "Şi tu ai umplut firidele de hârtii". Şi a zis al treilea: "în vatra mea au crescut muşchi". Şi i-a zis lui bătrânul: "Şi tu iubirea de străini o ai izgonit de la tine".

4. Zis-a un bătrân: "Şezând eu aproape de alt bătrân, venit-a la dânsul o fecioară zicând: «Părinte, am postit două sute de duminici câte şase şi am învăţat pe de rost Testamentul Cel Vechi şi Cel Nou, ce îmi mai lipseşte ca să lucrez?» Şi a răspuns bătrânul: «Şi care este rodul acestora la tine? Făcutus- a ţie defăimarea ca şi cinstea?» Zis-a aceea: «Nu». «Sau paguba ta o socoteşti ca şi dobanda? Sau străinii ca şi pe rudeniile după trup? Sau lipsa ca şi belşugul?» Iar ea a zis: «Nicidecum». Şi i-a zis stareţul: «Deci n-ai postit câte şase zile, şi nici pe Cea Veche, nici pe Cea Nouă nu ai învăţat-o pe de rost, ci te amăgeşti pe sine; du-te de lucrează, că nimic nu ai»".

5. Era un monah în Thebaida preadesăvârşită nevoinţa şi petrecere având: că şi la rugăciuni se îndeletnicea, şi la privegheri neîncetate, şi desăvârşită necâştigare a arătat, şi atâta postire avea, încât o dată pe săptămână, duminica, către seară se hrănea cu legume ce s-ar fi întâmplat sau cu buruieni sălbatice, mângâind neputinţa firii; deci multă vreme a petrecut aşa vieţuind.

6. Dar aflătorul răutăţii, Diavolul, pizmuind acestuia pentru fapta lui bună, s-a sârguit a-1 surpa pe dânsul prin căderea mândriei prin care şi el a căzut. Deci i-a vârât lui gânduri de mândrie, zicând: "Cu cea desăvârşită nevoinţa te îndeletniceşti, pe care nimeni altul nu o poate îndrepta; deci ţi se cuvine ţie şi arătare de semne a face, ca şi tu mai osârdnic spre nevoinţa să te faci, şi pe oameni să-i foloseşti văzând minunile lui Dumnezeu, ca să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Deci să cerem lucrarea semnelor, că însuşi Mântuitorul a zis: Cereţi şi vi se va da vouă (Matei 7: 7)". Deci această rugăciune cu cerere prea întinsă o aducea lui Dumnezeu.

7. Iar Iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2: 4), văzând înşelarea lui şi aducânduşi aminte de osteneala nevoinţei lui, nu l-a lăsat să fie biruit de vicleanul; şi i-a venit lui o înţelegere şi a socotit zicerea Apostolului: Nu suntem îndestulaţi a zice de la sine ceva (II Cor. 3: 5). "Deci, dacă unul ca acesta a zis nu sunt îndestulat, cu atât mai vârtos eu am trebuinţă de învăţătură; deci, mă voi duce la cutare sihastru, orice-mi va zice şi mă va sfătui, ca de la Dumnezeu voi primi sfătuirea, spre a mea mântuire".

8. Şi era sihastrul către care s-a dus mare şi vestit, sporind întru vedenii şi putând a folosi pe cei ce vorbeau cu dânsul. Şi, ieşind din chilie, a venit la dânsul şi, intrând, stareţul a văzut două maimuţe şezând pe umerii lui de amândouă părţile şi lanţ împrejurul grumazului lui punând şi ţinându-1 şi către sine fiecare trăgându-1. Şi, văzândule, le-a cunoscut pe ele, una adică era dracul slavei-deşarte, iar alta al mândriei - că bărbatul era învăţat de Dumnezeu - şi suspinând, a lăcrimat încetişor. Şi, după rugăciune şi după obişnuita sărutare, au şezut ca la un ceas negrăind - că acesta era obiceiul Părinţilor celor de acolo.

9. Apoi zice cel ce venise: "Părinte, foloseşte-mă şi-mi dă aşezământuri de calea mântuirii". Răspuns-a stareţul: "Nu sunt îndestulat, fiule, spre aceasta, că şi eu am trebuinţă de ducere de mână". Iar el a zis către dânsul: "Nu te lepăda, chir Avva, a mă folosi, că mă adeverez întru tine [mă încredinţez ţie] că am dat făgăduinţă ca să primesc sfătuirea ta". Iar el iarăşi se ferea zicând: "Pentru că nu mă asculţi pentru aceasta mă lepăd". Iar el stăruia, adeverindu-se şi zicând: "Orice-mi vei zice, ca pe un înger te voi asculta".

10. Atunci i-a zis stareţul: "Ia punga aceasta cu paralele şi du-te în cetate şi cumpără zece pâini, zece măsuri de vin şi zece litre de came şi le adu aici". Iar el, auzind, s-a întristat, însă, primind, s-a dus. Iar pe cale multe gânduri îl mişcau şi, nedumerindu-se, zicea întru sine: "Oare ce i s-a părut bătrânului a fi aceasta? Şi cum voi cumpăra acestea? Că se vor sminti mirenii luând eu acestea".

11. Deci, plângând şi ruşinându-se, s-a dus în cetate şi de la unul a cumpărat pâine, iar de la altul vin, iar pentru carne nu se hotăra şi zicea: "Vai mie, ticălosului, cum voi cumpăra carne, sau singur, sau prin altul?" Aflând pe un mirean, i-a dat lui paralele şi, cumpărând acela, a adus carnea la călugăr.

12. Şi, luând-o pe ea şi pe celelalte, le-a dus la Bătrânul. Deci i-a zis lui Bătrânul: "Ştii că mi-ai dat făgăduinţă zicând că «orice vei zice mie voi asculta»; deci ia pe acestea şi du-te în chilia ta; şi, rugându-te, mănâncă câte o pâine şi bea câte o măsură de vin şi mănâncă câte o litră de came în fiecare zi şi, după zece zile, vino iarăşi la mine".

13. Iar el, auzind şi necutezând a grăi împotrivă, luându-le, s-a dus plângând şi zicând întru sine: "Vai mie! în cel fel de postire eram şi întru ce ajunsei acum?! Oare face-voi sau nu? Dar, de nu voi face, voi neasculta de Dumnezeu, că dădui făgăduinţă ca orice-mi va zice Bătrânul, aceasta să fac, primind ca de la Dumnezeu. Şi acum caută, Doamne, spre ticăloşia mea şi mă miluieşte iertând păcatele mele, că, iată, silit sunt a face afară de voirea şi socoteala mea cea pentru înfrânare".

14. Şi, aşa plângând, a venit la chilie; şi, precum îi poruncise Stareţul, aşa a făcut. Iar când voia să mănânce, uda bucatele cu lacrimi, zicând către Dumnezeu: "Pentru ce m-ai părăsit?" Şi a petrecut aşa acele zile plângând şi tânguindu-se şi pe sine nevrednic şi de cin socotindu-se.

15. Iar Dumnezeu, luând aminte la smerenia lui, i-a dat mângâiere în inima lui şi a cunoscut pentru ce i s-a întâmplat lui să fie nedeosebit la mâncare, precum a putut vedea, şi a mulţumit Iubitorului de oameni Dumnezeu, zicând întru sine: "Cu adevărat, toată dreptatea omului, ca o cârpă lepădată (Is. 64: 5). Şi iarăşi: De nu va zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în deşert ar priveghea cel ce o păzeşte (Psalm 126: 1)". Deci s-a întors către Bătrânul mai uscat fiind cu trupul decât atunci când petrecea săptămânile nemâncând nimic.

16. Şi, văzând Bătrânul pe el aşa uscat, iar maimuţele nevăzute făcându-se, s-a veselit foarte şi, bucurându-se, l-a primit pe dânsul, iar după ce au făcut amândoi rugăciune, au şezut tăcând.

17. Apoi a zis Bătrânul: "Fiule, Iubitorul de oameni Dumnezeu te-a cercetat şi n-a lăsat pe vrăjmaşul să te stăpânească; că s-a obişnuit vicleanul ca, pe cei ce se nevoiesc, dacă nu va putea să-i taie de la nevoinţa, întru cele peste măsură a-i îndemna, ca printr-acestea în groapa mândriei să-i povârnească, şi patimă mai urâtă decât aceasta nu este la Dumnezeu, şi nicio faptă bună mai cinstită decât smerita-cugetare.

18. Deci tu pe calea cea împărătească călătoreşte, după Scriptură (cf. Num. 20: 17), şi nu te abate în dreapta sau în stânga, ci pe cea de mijloc foloseşte-o, întru mâncare cu măsură mâncând în fiecare seară; iar de va fi ţie trebuinţă - sau pentru o suferinţă oarecare sau pentru altă pricină oarecare - a dezlega ceasul cel orânduit sau iarăşi după o zi a mânca, să nu te îndoieşti, că nu suntem sub Lege, ci sub Har (cf. Rom. 6:14; Ef. 2: 5).

19. Insă, mâncând, să nu voieşti a te sătura, ci ţine-te pe sine întru înfrânare, mai vârtos dinspre mâncările cele mai grase, iar pe cele mai proaste iubeşte-le totdeauna şi inima ta păzeşte-o în tot chipul iscusindu-te la smerita-cugetare; că jertfa lui Dumnezeu, după Proorocul, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50: 19), şi iarăşi acela: Smeritu-m-am şi m-a mântuit Domnul (Psalm 114: 6). Deci toată nădejdea ta, fiule, arunc-o la Domnul. Mergi în pace în calea ta, şi El va face şi va scoate ca lumina calea şi dreptatea ta, şi judecata ta ca amiază-zi".

20. Aşadar, folosind pe fratele şi întărindu- 1 şi cu cele ce se aflau ospătându-se împreună cu dânsul, l-a slobozit vesel, mulţumind Domnului şi zicând: "Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine, şi cei ce cunosc mărturiile Taie, Doamne (Psalm 118: 79). Şi: Certând, m-a certat Domnul şi morţii nu m-a dat (Psalm 117: 18). Şi: Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra (Psalm 140: 5). Şi către sine zicea: întoarce-te, sufletul meu, la odihna ta, că Domnul bine a făcut ţie (Psalm 114:7)" şi celelalte. Şi aşa, intrând în chilie, a vieţuit după aşezămintele Bătrânului şi se făcu monah prea iscusit.

21. Un frate şedea afară de satul său, şi mulţi ani nu s-a suit în sat, şi zicea către fraţi: "Iată, atâţia ani sunt de când nu m-am suit în sat, iar voi măcar o dată tot vă suiţi". Şi i-au spus despre aceasta lui Avva Pimen, şi a zis Bătrânul: "Dacă aş fi fost ca el, m-aş fi suit noaptea ca să înconjur satul, ca să nu se trufească gândul meu că nu m-am suit".

22. Un bătrân sihastru, umblând ca un rătăcit prin pustie, zicea întru sine că a îndreptat bunătăţile; şi se ruga lui Dumnezeu zicând: "Arată-mi, Doamne, de-mi mai lipseşte să fac ceva!" Iar Dumnezeu, vrând să smerească gândul lui, a zis către dânsul: "Du-te la cutare arhimandrit şi, orice îţi va zice, fă". Şi a fost trimis un înger la arhimandrit zicând: "Iată, cutare sihastru vine la tine ca să te întrebe, iar tu zi lui să ia biciul şi să pască porcii".

23. Deci, dacă a venit sihastrul la arhimandrit, sărutându-se [îmbrăţişându-se] unul cu altul, au şezut, şi i-a zis lui sihastrul: "Spune-mi, ce să fac ca să mă mântuiesc?" Zis-a lui arhimandritul: "Dar vei face oriceţi voi zice?" Iar el a zis: "Da". Şi i-a zis lui: "Ia biciul şi du-te de paşte porcii". Şi, ducându- se sihastrul, a făcut aşa, şi păştea porcii. Iar cei ce-1 vedeau atunci păscând porcii ziceau unii către alţii: "Vedeţi pe pustnicul cel mare? Iată-1, şi-a ieşit din minte, şi are drac, şi paşte porcii". Iar Dumnezeu, văzând smerenia lui, şi că cu multă mărime de suflet suferea ocările oamenilor, l-a slobozit iarăşi la locul său.

24. Un frate a întrebat pe un bătrân zicând: "Ce voi face, că mă supără mândria?" A zis lui bătrânul: "Bine faci, tu ai făcut cerul şi pământul". Şi spre aceasta umilindu- se frate, a făcut metanie bătrânului, zicând: "Iartă-mă, că nimic de acest fel n-am făcut". Răspuns-a bătrânul: "Dacă Cel ce a făcut acestea întru smerita-cugetare a venit, tu, care eşti tină, pentru ce te mândreşti? Că ce este lucrul tău, ticăloase?"

25. Zis-a un stareţ: "Câte greşeli am putut ajunge, apoi nu le-am repetat, iar câte fapte bune am îndreptat, apoi nu le-am mai socotit, uitându-le pe cele dinapoi şi spre cele dinainte întinzându-mă (Filip. 3:14)".

26. Un frate era luptat de gândul mândriei şi zicea: "Iată, suflete, ai îndreptat faptele bune". Şi, vrând fratele a-1 birui pe acesta, şi-a apropiat mâna sub căldarea ce ardea şi zicea către sine: "Iată, arde, nu cugeta înalt".

27. Că cei trei tineri, în mijlocul văpăii fiind şi nearzându-se, nu s-au înălţat cu inima, ci întru smerenie multă lăudând pe Dumnezeu, în mijlocul cuptorului ziceau: «Cu suflet smerit şi cu duh de smerenie să fim primiţi înaintea Ta» (cf. Dan. 3; Cântarea lui Moise 7: 39). Iar tu, întru odihnă stând, înalt cugeti". Şi cu aceasta biruia pe dracul mândriei.


IV. A lui Antioh Pandectul

1. Călugărul mândru este pom neroditor şi neînrădăcinat şi nu va putea suferi năvăliri de vânt; şi, precum picăturile de ploaie, spărgându-se, pier, tot aşa pomenirea mândrului piere după moarte; şi, precum rugăciunea smeritului pleacă pe Dumnezeu, tot aşa rugăciunea celui mândru întărâtă pe Cel Preaînalt.


V. A lui Avva Cassian

1. Precum boala ciumei cea stricătoare, nu un mădular al trupului, ci tot trupul îl strică, tot aşa şi mândria, nu o parte a sufletului, ci pe tot îl netrebniceşte şi-1 pierde; că celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, numai către o faptă bună bate război, către ceea ce îi stă împotrivă, şi pe aceasta a o birui se priceşte, adică: îmbuibarea pe înfrânare a o strica se sârguieşte, curvia pe întreaga-curăţie, iubirea de argint pe necâştigare, mânia pe blândeţe şi celelalte chipuri ale răutăţii pe faptele bune cele potrivnice lor.

2. Iar mândria, când va stăpâni pe ticălosul suflet, ca un tiran prea cumplit ce ia o cetate mare şi înaltă îl răstoarnă cu totul şi până la înseşi temeliile lui îl sapă; şi martor al acestora este acel înger ce a căzut din cer pentru mândria lui, care, lumină fiind şi luceafăr numindu-se, întuneric se făcu, din pricina înălţării, şi, în iad fiind aruncat, în loc de slavă cerească, foc nestins a moştenit şi muncă nesfârşită.

3. Deci, aducându-ne aminte de acestea, să ne temem şi cu toată paza să păzim inima noastră (Pilde 52: 3) de pierzătorul duh al mândriei şi, când vreo faptă bună vom îndrepta, să zicem nouă înşine pe cea a Apostolului: Nu eu, ci harul lui Dumnezeu ce este împreună cu mine (I Cor. 15: 10), socotind noi cea zisă de Domnul, că fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5), pe cea a Proorocului, că, de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalm 126: 1) şi pe cea zisă de Apostolul Iacov, că toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor (Iac. 1:17). Iar cum că harul împreună cu mila lui Dumnezeu mântuire ni se fac nouă, martor de netrecut ne este nouă tâlharul de pe cruce, care nu a moştenit împărăţia cerurilor ca plată pentru fapta bună, ci prin milă şi prin har.

4. Mândria se întâmplă pentru nelucrarea patimilor, prin tăierea pricinilor acesteia sau prin darea în lături cu vicleşug a dracilor. Dracul mândriei îndoită viclenie are: că sau pleacă pe monah a pune pe seama lui îndreptările şi nu lui Dumnezeu a i le da, Dătătorului a toate bunătăţile şi Ajutătorului spre îndreptări, sau, spre aceasta neplecându-se, îl îndeamnă a defăima pe fraţii mai leneşi.

5. îndeobşte cel bântuit nu cunoaşte şi aceasta: că îl pleacă a se lepăda de ajutorul lui Dumnezeu: că, dacă arătat pe aceia ce nu pot a îndrepta [precum el] îi defăima, pe sine se aduce înainte, cum că adică dintru a sa putere a îndreptat [niscai fapte bune], care lucru este cu neputinţă.

6. Zicând Domnul că fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5), ostenindu-se neputinţa noastră la cele bune fără Dătătorul celor bune, la sfârşit a le aduce pe dânsele nu poate; iar cel ce a cunoscut neputinţa firii omeneşti, acesta a luat iscus al puterii celei Dumnezeieşti şi unul ca acesta ce printr-însa a îndreptat [faptele bune] nu defăima niciodată pe vreun om; că ştie că, precum lui i-a ajutat şi de multe feluri de patimi cumplite l-a izbăvit, puternic este tuturor a ajuta când voieşte, şi mai vârtos celor ce se nevoiesc printr-însa, deşi, pentru oarecari judecăţi [tainice ale Sale], nu pe toţi deodată de patimi îi izbăveşte, ci, în osebite vremi, ca un Doftor bun şi Iubitor de oameni, pe fiecare din cei ce aduc osteneală îi tămăduieşte la vreme.

7. De voieşti a fi recunoscător [mulţumitor] şi măsurat şi patimii mândriei a nu sluji, de-a pururea cearcă întru toate lucrurile lumii acesteia ce este ce se ascunde de a ta cunoştinţă; şi, aflând prea multe şi felurite lucruri ascunzându-se de tine, te vei minuna de a ta mojicie şi necunoştinţă, şi-ţi vei strânge cugetul; şi, pe sine cunoscându-te, vei pricepe mulţimea lucrurilor celor mari şi minunate, căci părerea [socotinţa] după care îţi închipui că ştii, nu te lasă a spori întru a şti.