I. Din viata Sfântului Pahomie

1. Odinioară, făcându-se foamete, fraţii cei împreună cu Marele Pahomie neavând grâu, grâul lipsind mai în tot Egiptul, Sfântul a trimis pe unul din fraţi să umble prin toate cetăţile şi satele, căutând să cumpere grâu de o sută de galbeni.

2. Inconjurând fratele multe locuri, a ajuns la o cetate ce se numea Ermothin; şi a aflat acolo un om, un cetăţean foarte cucernic şi temător de Dumnezeu, care auzise de viaţa Sfântului Pahomie şi a fraţilor; iar acestuia îi era încredinţat [spre iconomisire] grâul împărătesc.

3. Venind fratele la dânsul, îl ruga să-i vândă grâu de o sută de galbeni, iar el a zis către dânsul: "Cu adevărat, frate, de aş fi avut grâul meu, de aş fi auzit despre dumnezeiasca şi buna voastră petrecere, aş fi luat şi de la fiii mei şi v-aş fi dat. însă ascultă-mă pe mine, ceea ce voiesc să-ţi zic: "în vistierie am grâul norodului, iar acum dregătorul deocamdată nu-1 cere; deci, de vrei să-1 iei, eu cele [trebuinţele] ale norodului pot să le amân până la vremea secerişului; deci, de ştii că poţi să pui grâul iarăşi la loc în vremea aceea, ia cât voieşti".

4. Iar fratele a zis: "Nu vreau să faci aşa, ci, de voieşti, dă-mi de o sută de galbeni, cu orice preţ voieşti, iar de poţi cumva să amâni până la vremea secerişului cele ale norodului, bine vei face". Iar el a zis către dânsul: "Păi, dacă e aşa, pot să le amân nu numai pentru această sută de galbeni, ci şi pentru încă atâţia, numai să vă rugaţi pentru mine". Zis-a fratele: "Dar aur noi nu avem decât atâţia". Zis-a cetăţeanul: "Să nu-ţi pese ţie pentru aceasta, ia grâul şi, când vei afla preţul, adu-mi-1".

5. Deci, cu această hotărâre umplând corabia cu câte treisprezece măsuri la galben - deşi nicăieri în tot Egiptul nu se putea găsi decât cu cinci măsuri la galben -, fratele a mers bucuros foarte cu corabia până la mănăstire.

6. Iar auzind Marele că corabia a ajuns la liman plină de grâu, precum şi de chipul cumpărării grâului, a trimis îndată [vorbă] spre corabie, zicând: "Niciun grăunte de grâu să nu aduci în mănăstire, nici cel care a cumpărat grâul să nu vină înaintea feţei mele, până nu va aşeza grâul la locul său; că foarte a nelegiuit făcând aceasta, dar nu numai aceasta, ci şi pentru cealaltă sută de galbeni pentru care a luat grâu, pe care nu l-am poruncit să-1 facă; căci cu patima iubirii de dobândă ne-a robit pe noi, făcându-ne a fi sub datorie, care adică chipul lăcomiei urmându- 1, s-a apropiat fără de saţiu de cel ce cu iubire de oameni dădea. Şi nu numai pentru aceasta, ci şi dacă ceva omenesc s-ar fi întâmplat, de ar fi pătimit el ceva, primejduindu- se corabia, ce am fi făcut? Nu urmam să ne facem toti robi?

7. Pentru aceasta, atâta grâu cât a adus, să-1 vândă mirenilor celor din părţile acelea, aşijderea precum l-a luat de la cel ce i l-a încredinţat, adică cu câte treisprezece măsuri de grâu la galben; iar după ce-1 va vinde, să ia aurul şi să-1 ducă înapoi celui ce i l-a încredinţat; iar cu acea sută de galbeni a noastră, precum se vinde pretutindenea, aşa şi el cumpărând să aducă". Şi a făcut fratele aşa precum a zis Marele, a adus adică grâu cumpărând câte cinci măsuri şi jumătate la un galben, iar de atunci nu l-a mai lăsat să iasă din mănăstire la slujba fraţilor, punându-1 pe el să şadă înlăuntru, iar pentru slujbă a rânduit pe altul.

8. Acelaşi frate, luând odată de la ciubotar mai mulţi papuci şi alte asemenea [lucruri] ca să le vândă, a luat pe ele mai mult decât preţul pe care ciubotarul îl zisese că trebuie să-1 ia, după care i-a adus banii acestuia; şi, luând ciobotarul paralele, a numărat preţul pieilor şi al ostenelilor mâinilor sale, hotărând că, pentru vremea cât a lucrat toate acelea, se cuvin, socotiţi pe zi, câte cincizeci de bani. Şi aşa, aflând argintul întreit, s-a dus îndată la Marele şi a zis: "Cu adevărat, Părinte, bine ai făcut ridicând pe fratele la slujba unor ascultări ca acestea ale mănăstirii; că încă are întru sine cuget mirenesc". Şi zicând Marele "ce lucru este care l-a făcut rău?", ciubotarul a răspuns: "I-am dat lui papuci şi altele ca să le vândă, spunându-i lui şi suma preţului, iar el, vânzându-le pe acelea cu mai mult, mi-a adus preţul întreit fată decât i-am zis lui".

9. Şi, auzind Marele, l-a chemat pe fratele şi i-a zis lui: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar el a zis: "Preţul, o, Părinte, pe care mi-a zis fratele să-1 dau, l-am zis celor ce cumpărau, iar ei mi-au zis: «Frate, de nu sunt de furat, sunt vrednice de un preţ mai mare». Iar eu, ruşinându-mă, am zis lor: «De furat nu sunt, ci cu atâta mi s-a poruncit a le vinde, şi cât voiţi să-mi daţi, atâta daţi-mi». Şi ei, cât le-a plăcut, atât mi-au dat, eu nenumărând paralele date de dânşii".

10. Iar Marele, auzind, i-a zis lui: "Foarte ai greşit, căci ai iubit mai mult câştigul; aleargă degrab şi prisosinţa ce ai luat peste preţ dă-o înapoi celor ce o dădură, şi, după ce vei veni, pocăieşte-te pentru greşeala aceasta şi şezi în mănăstire lucrându-ţi lucrul tău, că nu-ţi foloseşte ţie a te îndeletnici cu această slujbă".


II. Din Pateric

1. Odinioară, Avva Pimen şi fraţii cei ce erau cu dânsul lucrau sculuri, iar ele nu se vindeau, şi nu aveau cu ce să cumpere in; iar unul dintr-înşii, trimis fiind la o trebuinţă, a povestit lucrul unui negustor; însă Avva Pimen, pentru [a evita vreo] supărare, nu lua de la nimeni nimic.

2. Iar negustorul, vrând să facă lucrul Bătrânului, a priceput că are trebuinţă şi se făcea că are şi el trebuinţă; şi a adus o cămilă, iar după a dat preţul, le-a luat. Şi, întorcându-se fratele la Avva Pimen, făcându-i cunoscut ce a făcut negustorul, vrând a-1 lăuda pe acela a zis: "Cu adevărat, acestea, chiar şi netrebuindu- i lui, le-a luat ca să ne facă nouă să avem de lucru".

3. Şi, auzind Avva Pimen că, netrebuindu- i lui, le-a luat, a zis: "Scoală, tocmeşte cămila şi adu-le aici, iar de nu, de aici înainte Pimen nu mai şade cu voi. Că nu voiesc să fac strâmbătate niciunui om, [adică] ca, netrebuindu-i lui, pagubă luişi să-şi facă şi să-mi ia câştigul meu". Şi s-a dus fratele şi cu multă osteneală le-a adus, dând înapoi neguţătorului ce dăduse şi, după ce le-a văzut Bătrânul, s-a bucurat de ca şi cum ar fi aflat o comoară mare.

4. Intrebat-a un frate pe Avva Pistamon zicând: "Ce să fac, că mă necăjesc atunci când vând rucodelia mea?" Şi a răspuns Bătrânul: "Şi Avva Sisoe şi ceilalţi vindeau rucodelia lor; deci aceasta nu este [pricină de] vătămare, iar tu, când vei vinde, o dată spune preţul vasului, iar de voieşti a lăsa puţin din preţ, ţine de voia ta, şi aşa vei afla odihnă".

5. Zis-a fratele: "De voi avea trebuinţa mea undeva, voieşti ca să nu mă îngrijesc de rucodelie?" Şi i-a zis lui Bătrânul: "Măcar şi peste trebuinţa ta de vei avea [ceva de lucru], nu părăsi rucodelia ta, ci lucrează cât poţi, însă nu cu tulburare".

6. Se spunea despre Âvva Agathon şi despre ucenicul său că, atunci când vindea vreun vas, o dată spunea preţul, şi ce li se dădea pentru ele, lua cu odihnă; iar când venea să cumpere ceva, ce li se dădea lor, luau în tăcere, şi aşa luau lucrul care le trebuia, negrăind nimic.

7. A Părintelui: Aceasta, în vremile noastre, e lucru vrednic mai vârtos de minunare şi mai puţin de urmare; că mare era nădejdea şi neîmpătimirea Bătrânului cea întru Dumnezeu, pe care cel ce le câştigă, şi lucrul acesta poate să-1 facă.


III. A lui Avva Isaia

1. De te vei duce în târg ca să vinzi rucodelia ta, să nu te priceşti pentru preţul ei ca mirenii, ci dă-1 precum se întâmplă, ca să nu pierzi puterea chilie tale.

2. Şi, de vei cumpăra ceva de care ai trebuinţă, să nu zici "mai mult de atât nu dau", ci, de-ţi trebuieşte lucrul acela, sileşte- te puţin, iar de nu ai preţul lui, lasă-1 cu tăcere.

3. Iar de te vor tulbura gânduri zicându- ţi "că de unde să aflu?", zi-le lor "sunt şi eu, precum toţi sfinţii, ispitit de Dumnezeu întru sărăcie, Care i-a ispitit pe aceştia până când a văzut că voinţa lor este credincioasă şi i-a adus pe dânşii întru lărgime".


IV. A Sfântului Efrem

1. Să nu intri în chilia fratelui tău până ce mai întâi nu vei bate la uşă, ca să nu-i aduci lui tulburare.

2. Să nu te legi pe sine cu jurământ cu vreun frate, ci să ai unime în frica lui Dumnezeu.

3. Mare biruire este monahului împărtăşirea de tovărăşie, iar plata lui este întristarea şi căinţa.


V. A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul: "Oare bine este a avea prieteşug cu cei de o vârstă?" Şi a răspuns Bătrânul: "A nu avea prieteşug cu cei de o vârstă bine este; că o aşezare ca aceasta nu lasă să vină plânsul; dar nici cu altcineva ce poate lua plânsul de la tine să nu ai prieteşug, că aceasta nu foloseşte, ci prea mult vatămă. Că nimeni nu poate câştiga ceva bun, fără numai prin mult plâns şi osteneală. Deci pedepseşte-ţi ochii tăi ca să nu ia aminte la cineva şi inima ta nu se va umple de cumplita îndrăzneală, ceea care duce în pierzare toate roadele monahului".

2. Zis-a fratele: "Spune-mi, Părinte, până unde poate ajunge măsura dragostei unui frate faţă de alt frate?" Răspuns-a Bătrânul: "Una este dragostea părinţiilor către copiii lor şi alta a fraţilor către fraţii lor. Dragostea Părinţilor celor duhovniceşti către fiii lor nu are ceva trupesc sau vătămător, căci sunt întemeiaţi pe înţelegerea cea duhovnicească, şi ori în cuvinte ori în lucruri ei se sârguiesc a folosi pe cei mai tineri totdeauna în toate; şi, aşa iubind, nu trec sub tăcere neajunsurile lor, ci duhovniceşte îi mustră pe dânşii şi îi pedepsesc, căci către aceştia s-a zis: Mustră, ceartă, mângâie (II Tim. 4: 2), precum de multe ori îţi face stareţul tău şi tu nu pricepi".

3. Deci, de vreme ce, pentru dragoste, nu dispreţuieşte greşelile tale, este limpede că dragostea lui cea către tine este duhovnicească. Că fiecare după măsura sa iubeşte pe aproapele său; iar măsura dragostei celei desăvârşite este aceea adică ca după dragostea ce o are cineva către Dumnezeu [după aceea] să iubească şi pe aproapele ca pe sine (cf. Lev. 19:19).

4. Insă tinereţile sunt datoare a se păzi pe ele întru toate: pentru că pe cei mai tineri degrab îi împiedică Diavolul. Că întâi în vorbire încep a grăi unii cu alţii pentru folosul sufletului, apoi se abat spre altele, apoi ajung la sfadă, la îndrăzneală, la râs, la clevetire şi la multe alte rele, încât se împlineşte întru dânşii cuvântul Apostolului, care zice: începând în Duhul, acum sfârşiţi în trup (Gal. 3: 3)? Pentru că dintru aceasta vin cei mai tineri întru cădere: dintru a se iubi fără socoteală şi din însoţirea unora cu a altora.

5. Deci măsura dragostei lor unii către alţii trebuie să fie în acest fel, adică întru a nu defăima, a nu căuta ale sale sau întru a nu pune odihna proprie înaintea celei a fratelui, a nu iubi pentru frumuseţea trupului sau pentru trupeasca facere de bine, a nu şedea unii cu alţii fără de mare folos, ca să nu cadă întru pierzătoarea îndrăzneală, întru ceea ce pierde roadele monahului, precum am zis, lăsându-1 pe el ca pe un lemn uscat.

6. Căci precum se cruţă pe eişi şi se păzesc de îndrăzneală şi de deşarta-cuvântare, aşa să cruţe şi pe fraţii lor şi pe proorocescul vai asupra lor să-1 tragă: Că vai, zice, celui ce adapă pe fratele său cu bătură amară (Avac. 2: 15). Zice însă şi Apostolul: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune (I Cor. 15: 33). Aşadar, până la aceasta este măsura dragostei fraţilor unii către alţii.