I. Din viaţa Sfintei Pelaghia

1. Odinioară, şezând Arhiereul Antiohiei împreună cu episcopii cei de sub dânsul în afara bisericii Sfântului Mucenic Iulian şi cele de-suflet-f olositoare vorbind, a trecut Pelaghia, şezând într-o caretă, având cea obişnuită a ei gătire şi împodobire, de multe slugi fiind înconjurată, văzduhul cel de aproape îl înmiresma cu mirosul mirurilor, aşijderea văpsindu-1 [luminându-1] şi cu strălucirea mărgăritarelor şi a pietrelor, deci pe aceasta văzând-o ceata Păstorilor aşa trecând fără de ruşine şi cruţare, ceilalţi, ca unii care nu căutau a vedea mai mult decât cele văzute, vederea [înfăţişarea] ei cea curvească o au osândit, şi nicidecum nu sufereau să se uite la dânsa, ci, ruşinându-se, se întorceau într-altă parte.

2. Dar unul, Non episcopul, ştia cum din cele potrivnice de multe ori putea să dobândească folos, şi cum din boldul dulceţii pe care altul îl primea în suflet, pe aceea el o avea aprindere către fapta bună, osebit făcându- se de Părinţi, el dinspre curvă nu şi-a ridicat ochiul, ba chiar, de faţă fiind, către dânsa întins privea, şi, chiar ducându-se ea, el de privire se ţinea.

3. Şi tare suspinând, şi de lacrimi umplându-se, pe sine se plângea Fericitul, iar împodobirea aceleia osândire a sa o zicea. Şi, întrebat fiind de Părinţi despre aceasta, le-a zis: "Dacă aceea era îndrăgitoare de trupuri stricăcioase - şi aceasta mai vârtos spre pierzarea ei -, măcar frumuseţea ce înfloreşte în mădulare o are firească, şi nu se osteneşte a măiestri ceva peste frumuseţea cea firească, adăugând din cea meşteşugită, şi cu oareşicare măiestrii şi sulemeneli să o strice pe aceea, ca aşa să-şi facă roabă amara dulceaţă; noi însă, celor ce nemuritor ne este Cel îndrăgit - şi, adaug, Iubitorul -, care avem un Mire nemuritor, al Cărui har nicidecum nu îmbătrâneşte la cei ce cu adevărat sunt împodobiţi, atât de departe suntem de la a împodobi sufletul cel nemuritor, încât şi frumuseţea lui cea firească o facem de ruşine, şi nu ne ruşinăm, ba şi ne dispreţuim pe înşine [unii pe alţii], iar de la dulceaţa cea negrăită şi minunată [a Raiului] ticăloşeşte ne oprim, mai vârtos că nu suntem nici necunoscători de munca cea gătită nouă şi de judecăţile cele de acolo".

4. Aşa zicând acela, nu numai către lucrul cel de faţă uitându-se, precum mi se pare, ci, iată, şi pe cel viitor cu mintea văzându- 1, ştia că, nu după multă vreme, şi de frumuseţea ei cea sufletească se vor birui, şi mai jos decât curva se vor arăta către nevoinţele cele duhovniceşti.


II. Din Pateric

1. Trecând odinioară Awa Macarie cu fraţii prin Egipt, a auzit pe un copil zicând către mama lui: "Maică, un bogat mă iubeşte, iar eu îl urăsc pe el; iar un sărac mă urăşte, iar eu îl iubesc pe el". Şi, auzind bătrânul, s-a minunat. Şi i-au zis lui fraţii: "Ce este cuvântul acesta, Părinte, că te-ai minunat?" Şi le-a răspuns lor bătrânul: "Cu adevărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeşte pe noi, iar noi nu voim să-L ascultăm; iar vrăjmaşul nostru, Diavolul, sărac este şi ne iubeşte pe noi, iar noi iubim necurăţia lui".

2. Venit-au odinioară nişte fraţi ca să ispitească pe Awa Ioan Colovul, că [zice-se] nu lăsa niciodată gândul a se răspândi, nici nu grăia vreun lucru al veacului acestuia. Şi au zis lui: "Mulţumim lui Dumnezeu că a plouat mult în anul acesta şi au băut finicii şi scot frunze, iar fraţii află materie pentru rucodelia lor". Şi a răspuns lor Avva Ioan: "Tot aşa Duhul Sfânt, când se pogoară în inimile oamenilor, se înnoiesc şi scot frunze în frica lui Dumnezeu".

3. Fericitul Athanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, a rugat pe Avva Pamvo să se pogoare din pustie în Alexandria; deci, pogorându- se el şi văzând pe o femeie curvă, s-a făcut plin de lacrimi; iar cei de faţă, întrebându- 1 pentru ce a lăcrimat, a zis: "Două lucruri m-au pornit: unul, pierzarea aceleia, iar altul, că nu am atâta sârguinţă a plăcea lui Dumnezeu pe cât are aceea ca să placă oamenilor pângăriţi [de ruşine].


III. A Sfântului Efrem

1. Iubitule, dacă sufletul tău este drept către Domnul, din toate te vei folosi. De vei vedea neguţător, zi către sine: "Suflete, acela, cele vremelnice poftind, atâta se osteneşte şi rabdă ca să adune pe cele ce nu rămân lângă dânsul până în sfârşit, iar tu pentru ce te leneveşti de cele veşnice?" De vei vedea pe cineva judecându-se pentru un lucru, iarăşi zi către sine: "Suflete, aceştia pentru un lucru de nicio treabă atâta sârguinţă şi ceartă arată unii către alţii, iar tu, cu mii şi mii de talanţi fiind dator, pentru ce nu cazi către Dumnezeu precum se cuvine, ca să dobândeşti iertare?"

2. De vei vedea pe oarecari zidind casă, zi iarăşi: "Suflete, aceştia casă de tină zidesc, sârguindu- se a săvârşi lucrul ce le stă înainte, iar tu pentru ce defaimi veşnicele lăcaşuri şi nu te nevoieşti a ridica întru sine locaş lui Dumnezeu din alcătuirea şi încheierea faptelor bune (cf. şi Ef. 4:16)?" Dar ca să nu lungim cuvântul luând una câte una [din aceste pricini], prin orice vom vedea în viaţă să ne sârguim ca pe gândurile cele lumeşti şi priveliştile cele mireneşti întru cele duhovniceşti să le mutăm, şi, cu adevărat, dintru toate ne vom folosi, harul lucrând împreună cu noi.