I. A lui Grigorie Dialogul

1. Valentie este proestos al meu în cetatea Romei; mai-nainte de aceasta însă, el a păstorit mănăstirea din cetatea Valeriei; acesta a povestit că, năvălind Longobarzii, doi călugări de-ai lui care erau acolo au fost spânzuraţi de ramurile copacilor; asemenea şi alţii care erau acolo au fost spânzuraţi şi au murit în aceeaşi zi.

2. Iar făcându-se seară, duhurile amândurora se auzeau acolo cu glasuri luminate şi line cântând, pe care auzindu-le cei ce i-au ucis pe dânşii, foarte s-au înfricoşat, Dumnezeu binevoind a se auzi în corturi [-le Longobarzilor] glasurile acestora, pentru care glasuri cei ce fuseseră prinşi mai pe urmă au şi mărturisit, ca cei ce trăiesc în trup să se înveţe că, dacă se vor nevoi a sluji lui Dumnezeu curat, cu adevărat şi după moartea trupului vor trăi.

3. Iar de aceasta [de mai jos] m-am înştiinţat de la bărbaţii cei cucernici, încă fiind eu în mănăstire.

4. Aceştia ziceau că în oraşul ce se numeşte Sura era un bărbat prea-cucernic cu viaţa; acesta era părinte al mănăstirii ce se numeşte Suranos; acesta, robilor celor ce veneau către dânsul, le dăruia din toate cele ce le avea în mănăstire, până şi din hainele ce le avea pe el şi din cele ale fraţilor, pe toate dându-le milostenie, până şi din cele ce avea în grădină.

5. După ce le-a dat pe toate, fără de veste au venit şi Longobarzii; şi prinzându-1 pe el, i-au cerut bani, iar el îi încredinţa că nu are nimic. Atunci a fost suit în muntele cel aproape de ei, unde era o pădure prea mare şi deasă.

6. Insă un rob care scăpase de ei fugise în pădurea aceasta şi se ascunsese în scorbură, care a şi vestit ceea ce s-a făcut, anume că, în locul acela, scoţând unul din Longobarzi sabia, pe cel mai-nainte zis cucernic bărbat, 1-a omorât. Iar atunci când trupul lui [de îndată ce a fost străpuns] a căzut în pădure, toată pădurea şi muntele au răsunat, de ca şi cum ar fi dat glas pământul, neputând suferi greutatea sfinţiei sale.

7. Un altul, ce era din cetatea Marsiei, era diacon, prea-cucernic cu vieţuirea; încă şi pe acesta prinzându-1 Longobarzii, unul dintr-înşii a scos sabia şi i-a tăiat capul. Iar după ce trupul lui a căzut, acela care i-a tăiat lui capul, prinzându-se de un duh necurat, a căzut la picioarele celui omorât, ca aşa să se arate că, pentru că 1-a omorât pe prietenul lui Dumnezeu, a fost dat vrăjmaşului lui Dumnezeu.

8. Petru: Ce este aceasta, rogu-te, că Atotputernicul Dumnezeu îngăduie ca unii ca aceştia să moară astfel, iar după moarte să-i arate tuturor ca Sfinţi?

9. Grigorie: Scris este: Cu orice fel de moarte se va apuca dreptul, dreptatea lui nu se va lua de la dânsul (înţ. Sol. 4: 7; Iez. 18: 20). Drept aceea, celor buni li se vor înmulţi cele bune în viata veşnică, chiar dacă acum se vor săvârşi cu moarte amară.

10. De multe ori încă, pentru o mică greşală a lor ce le-a rămas, este cu datorie a se tăia cu moarte silnică; pentru aceea se şi întâmplă, încă trăind ei, ca potrivnicii acestora să-i ia în stăpânirea lor, însă nu şi după aceea, când, de îndată ce dreptul a murit, izbânda asupra cruzimii acestora se face de aici prin cei ucişi de ei, precum s-a făcut la acel diacon de care am zis mai-nainte: că cel ce a fost lăsat să-1 omoare pe acesta nu a fost însă lăsat să s._e şi bucure pentru moartea lui.

11. Aceasta o putem învăţa şi din Dumnezeiasca Scriptură; căci şi acolo, pe omul lui Dumnezeu cel trimis în Samaria, care pentru mâncare s-a oprit pe cale, pentru neascultarea lui a fost omorât de un leu. Şi încă scris este că leul a stătut aproape de asin, iar din stârv n-a mâncat (cf. III împ. 13: 28). Drept aceea se arată de aici că păcatul neascultării prin însăşi moartea s-a iertat, şi că leul, numai cât a fost el viu a îndrăznit asupra lui şi l-a omorât, însă, odată omorât, nu s-a atins de el; căci acela, în viaţă fiind şi sub greşală căzând, prin moartea cea silnică pentru neascultare se făcu drept, al cărui trup leul l-a şi păzit după moarte (cf. III împ. Cap. 13).

12. Se mai întâmplă de multe ori ca sufletele drepţilor, atunci când vor a se despărţi de trup, a se speria foarte de moarte şi a se teme. Aflat-am pentru aceasta un bărbat sfânt, care, atunci când veni spre moarte, foarte s-a temut; iar după moarte s-a arătat ucenicilor săi îmbrăcat în podoabă albă, cărora le-a arătat în ce fel de slavă era; acesta avea oareşicare greşale, iar prin frica aceasta s-a curăţit de ele.


II. Din viaţa Sfântului Ştefan cel Nou

1. Cuviosul Ştefan, în divan petrecând împreună cu ceilalţi Cuvioşi Părinţi închişi împreună cu dânsul, vorbind cele de suflet folositoare şi mântuitoare, de năprasnă intrară înlăuntru ca nişte fiare sălbatice cei ce voiau a face cele plăcute tiranului, la pământ trântindu-1 şi scuturându-1 şi din obezile cele de fier dezlegându-1, cu care erau ferecate picioarele lui, trăgându-1, l-au scos în uliţa cea mare, cu picioarele lovindu- 1, cu pietre împroşcându-1 şi cu lemne dând, niciun fel de muncă şi de ocară nelăsând a nu se slobozi.

2. Iar după ce, trăgându-1, l-au trecut pe poarta divanului, iată, era în dreptul uşii bisericii lui Theodor, zic adică a Sfântului Mucenic, mâinile de pământ sprijinindu-şi şi puţin ridicându-şi capul, cea de pe urmă închinăciune îi dădu Mucenicului; căci, nici într-o primejdie ca aceasta fiind, nu şi-a uitat de lucrul cel iubitor de blagocestie, pe care şi văzându-1 oarecare ucigaş, Filomatie cu numele, de dobitocească mânie umplându-se, a zis: "Vedeţi, nepomenitul, cum şi mucenic voieşte a se săvârşi!"

3. Acestea zicând, la tulumbele cele de acolo a alergat, care erau pentru aprinderile cele ce se întâmplă, şi un lemn de acolo smulgând, nu mic, ajungând la el, târându-1, l-a lovit în moalele capului pe cât a putut, şi aşa îndată ucigându-1, pe acela adică l-a făcut mucenic, iar pe sine s-a făcut ucigaş de mucenic, lucru mai blestemat decât toate.

4. Vezi însă şi dreptatea: că nu zăbovea, precum de multe ori îi este ei obiceiul, ci iute a intrat şi deodată l-a lovit, iar el, deodată la pământ căzând, cu drăcească lovire s-a zdrobit: dinţii prea cumplit scrâşnindu-i şi spume din gură lepădând, aşa a petrecut în acea cumplită bătaie, până la sfârşit ţinându- 1 pe ticălos şi pedepsindu-1.


III. Din Pateric

1. Intrebât-a Avva Marcu pe Avva Arsenie zicând: "Pentru ce mulţi dintre oamenii buni, atunci când mor, cum mult necaz şi mari nevoi trupeşti se săvârşesc?" Şi a răspuns: "Pentru ca, cu nişte sare sărându-se aici, curaţi să se ducă acolo".

2. In Lavra celor Şapte Guri, care este la şapte stadii de Lavra Cuviosului Savva, era un sihastru minunat cu numele Ioan; acesta avea şi un ucenic, care, văzând relele ce se făceau de Perşi Sfintei Cetăţi a lui Dumnezeu [Ierusalimului], ruga pe bătrânul să-i spună dacă Cetatea se va lua de vrăjmaşi.

3. Iar el la început se lepăda, zicând: "De unde să ştiu eu despre aceasta, om păcătos fiind eu?"

4. Dar pentru că tânărul stăruia rugându- 1 şi vrând a se înştiinţa, lăcrimând, bătrânul i-a zis: "De vreme ce te văd, o, fiule, că cu durere voieşti să ştii despre aceasta, eu îţi voi spune ţie, că mi-a arătat mie Dumnezeu: cu cinci zile în urmă eram îndeletnicindu-mă şi rugându-mă pentru aceasta, şi m-am văzut răpit pe sine înaintea Sfintei Golgothe, şi era tot poporul împreună cu clerul strigând «Doamne, miluieşte!»; şi, uitându-mă, am văzut pe Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, pironit pe Cruce şi pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoarea rugându-se pentru popor, iar pe Stăpânul îl auzeam zicând: «Nu-i voi asculta pe dânşii, că au spurcat jertfelnicul Meu».

5. Deci aşa strigând noi cu suspinuri «Doamne, miluieşte», am venit la biserica Sfântului Constantin, iar eu, ducându-mă să mă închin acolo unde erau cinstitele lemne ale Cinstitei şi de-Viaţă-Făcătoarei Cruci, am văzut ieşind de acolo noroi împuţit vărsându- se prin biserică, iar doi oarecari cu sfinţită cuviinţă stăteau lângă Dânsul, cărora le-am şi zis: «Nu vă temeţi de Dumnezeu, că, din pricina noroiului, nici nu ne putem ruga? De unde dar e atâta putoare aici?»

6. Şi ei au răspuns: «Din fărădelegile clerului locului acestuia». Iar eu le-am zis: «Şi nu se poate ca noroiul să se cureţe, ca să ni se îngăduie a ne închina?» Zis-au aceia: «Crede, frate, că nu se vor curaţi cele de aici într-alt fel fără numai cu foc»".

7. Acestea zicând bătrânul, iarăşi a lăcrimat şi a zis ucenicului său: "Şi ţie, fiule, îţi zic aceasta: că a ieşit hotărâre ca mie să mi se taie capul, şi mult am rugat pe Dumnezeu ca să fiu iertat, şi mi s-a descoperit mie că hotărâre este, şi trebuie să se facă".

8. Drept aceea, încă grăind bătrânul acestea, iată, au venit barbarii asupra lui, iar speriindu-se ucenicul, a fugit, iar bătrânul, după ce a fost prins de ei, a fost omorât. După ce barbarii s-au dus, a venit ucenicul şt, aflându-1 mort pe bătrânul, a lăcrimat cu amar şi, luându-1 pe dânsul, 1-a îngropat cu Părinţii.

9. Şezând odinioară şapte fraţi cu Avva Moise, a zis lor bătrânul: "Iată, astăzi vin barbarii în Schit, dar voi, sculându-vă, fugiţi". Iar ei i-au zis lui: "Dar tu nu fugi, Părinte?" Zis-a bătrânul: "Eu de mulţi ani aştept ziua aceasta, ca să se împlinească cuvântul Stăpânului, care a zis: Toţi cei ce apucă sabia, de sabie vor muri (Matei 26: 52), iar eu să fug acum? Nicidecum".

10. Zis-au fraţii: "Nici noi nu vom fugi, ci cu tine vom merge". Deci le-a zis lor bătrânul: "Eu treabă nu am [cu voi], fiecare să vadă de sine cum şade [şi aşa să facă]". Şi, zăbovind puţin, a zis: "Iată, barbarii se apropie de uşă". Şi, intrând aceia, i-a omorât pe ei; iar unul din ei s-a ascuns după uşă şi a văzut şapte cununi venind şi încununându-i pe dânşii.