I. Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

1. In vremea aceea, un monah oarecare mergea prin Alexandria cu o fecioară frumoasă; iar oarecari din cei ai Bisericii, văzându-1 pe dânsul umblând ca spre sminteală multora, au spus Fericitului Ioan; şi, părându-i-se lui că dintr-o râvnă dumnezeiască au făcut această vestire, a poruncit ca monahul şi fecioara să fie bătuţi tare, iar apoi să fie aruncaţi în temniţă, deosebi unul de altul. Iar după ce se făcu cea poruncită, iar temniţa i-a primit pe aceia, şi noaptea, iată, sosind, monahul i-a stătut în vis de faţă Patriarhului, arătându-i spatele cu totul rănit şi zicând către dânsul simplu şi fără împodobire în grai: "Aşadar, îţi plac acestea, stăpâne? Crede-mă că de această dată te-ai amăgit şi tu ca un om". Iar deşteptându-se îndată, a trimis pe cineva să scoată din temniţă pe monah şi să-1 aducă la el, deşi acela, din pricina bătăilor, abia mai putea păşi. Odată adus, a cunoscut de îndată că este cel ce i s-a arătat în vis. Şi vrând a afla dacă are într-adevăr atâtea răni câte în somn i se arătase, a poruncit ca, după ce se va acoperi cu o fotă, să i se dezgolească spatele; dar - poate printr-o Pronie mai înaltă -, fota dezgolindu- se, s-au descoperit părţile cele ascunse, iar călugărul se vedea tăiat şi ciung la ruşine, deşi mai-nainte, pentru floarea vârstei sale [lipsa bărbii], aceasta nu se putea vădi oricui; şi îndată pe cei ce l-au bătut scoţându- i din treptele lor, i-a oprit trei ani de la Biserică; iar iubitorului de Dumnezeu călugăr îi răspundea cu cele cuviincioase şi i se ruga să-1 ierte pentru greşeala cea dintru necunoştinţă, "însă numai atâta nu voi lăuda, zicea, aceea că tu, călugăr fiind, umbli fără păzire prin cetăţi, arătându-te prin târg însoţit de o femeie şi făcându-te multora pricină de sminteală".

Iar el, cu cea cuviincioasă sfială şi măsurare, a zis: "Bine este cuvântat Domnul, stăpâne, că nu mint: nu cu multe zile înainte fiind eu în gazdă şi, de acolo, spre închinarea Sfinţilor Chir şi Ioan sârguindu-mă, m-a întâmpinat spre seară această fecioară; şi, la picioarele mele căzând, mi-a cerut să o las să călătorească împreună cu mine, voind a se face Creştină, căci era Evreică. Iar eu, temându- mă de osânda lui Dumnezeu, a Celui ce a zis să nu defăimăm pe cineva din cei mici (cf. Matei 18: 10), ascultând, m-am făgăduit a călători împreună cu ea; încă şi într-alt fel am îndrăznit, căci, aşa cum se află mădularele mele, vrăjmaşului nu i-ar fi cu lesnire a-mi găti mie ispită; deci acolo fiind, la Sfinţi, şi împlinindu-mi rugăciunea şi făgăduinţa ce i-am dat, am catehizat-o în creştineasca credinţă; iar de atunci, cu simplitatea inimii, o port cu mine şi, cerşind, o hrănesc şi mă sârguiesc, de-mi va fi cu putinţă, a o aşeza într-o mănăstire de fecioare".

Acestea auzind Fericitul Ioan, a zis: "O, minune! Câţi robi ascunşi ai lui Dumnezeu sunt, măcar că nouă aceştia nu ne sunt cunoscuţi!" Şi dăruind pe călugăr cu o sută de monezi, acela n-a primit, zicând: "Călugărul, dacă are credinţă, nu are trebuinţă de bani; iar dacă cumva pofteşte şi bani, este pustiit de credinţă". Acestea zicând, făcându- i închinăciune, s-a dus.

2. De aici Fericitul sfătuia pe cei ce erau de faţă să se abată cu totul de la grăirile de rău asupra călugărilor, pomenind de acel vrednic grai al celui între împăraţi Constantin, care, aducându-se pâră împotriva oarecăror episcopi de la Soborul întâi de la Niceea, nu a primit-o, zicând: "Măcar şi curvind de s-ar întâmpla să văd vreun episcop sau preot, aş lua hlamida şi aş pune-o peste dânsul, ca să nu se vadă de ochii cuiva", bine ştiind acela că neajunsurile unora ca aceştia (monahi şi episcopi), atunci când se fac arătate la toţi, nu numai pe cele vrednice de ruşine şi defăimare le gătesc, ci şi multă îndemnare spre răutate şi sminteală se fac". Pentru aceea şi minunatul Ioan, de aici înainte, pricina monahului celui scopit înaintea ochilor tuturor punând-o, nu lua aminte nici la cele zise asupra Marelui Vitalie.

Acest Vitalie se liniştea înainte-vreme în mănăstirea monahului Serid, iar apoi, părăsind mănăstirea, a venit în Alexandria, unde urma să fie o petrecere [privelişte] ce la oameni era prihănită, iar la Dumnezeu primită, precum s-a arătat mai apoi.

Că intrând bătrânul în cetate, trecut fiind de acum de şaizeci de ani, a avut drept lucru cu deadinsul a scrie pe toate curvele cele din casele de curvăsărie; şi a început să lucreze şi pe plată, pentru care s-a învoit la a primi doisprezece oboli, din care unul îl folosea pentru a cumpăra lupine, cu care se hrănea după apusul soarelui, iar pe ceilalţi, mergând în fiecare noapte la câte una curve, îi dădea acestora, zicându-le aşa: "Primeşte aceştia şi, pentru mine, păzeşte-te noaptea pe sine neîntinată". Şi, aşa făcând, petrecea toată noaptea stând într-un colţ al camerei femeii aceleia şi, plecându-şi genunchii, neîncetat îşi silea limba la rostirea de psalmi, ridicând şi mâini de rugăciune către Dumnezeu pentru dânsa; iar ieşind dimineaţa, o apuca pe aceasta cu jurământ, ca nimănui să nu-i descopere aceasta.

Se întâmplă însă ca una să nu bage de seamă de jurământul său şi să facă cunoscute cele ascunse ale lui. însă bătrânul, prin rugăciunea sa, o a făcut a fi cuprinsă de un drac, ca astfel niciuna din celelalte femei să nu mai îndrăznească de atunci a face cunoscute cele despre viaţa lui. Căci el numai eătre una privea: către mântuirea sufletelor lor, iar pentru cei ce porneau limba asupra lui, se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatului lor. Această izvodire a bătrânului se făcu multora pricină de mântuire: că văzând femeile starea cea de toată noaptea a bătrânului şi limba care cânta cele dumnezeieşti şi necurmata rugăciune cea pentru schimbarea şi mântuirea lor, de faptele cele rele depărtându-se, se sârguiau către întreaga- curăţie: şi unele adică cu bărbaţi după lege se însoţeau, altele însă, depărtându-se de relele obiceiuri, rămâneau aşa, altele însă desăvârşit se depărtau de lume, alegând viaţă călugărească; însă, până ce a fost în viată, nimeni n-a cunoscut viata sa cea ascunsă după Dumnezeu.

Odinioară, ieşind din odaia vătaf ei curvelor, 1-a întâmpinat oarecine din cei neastâmpăraţi, pentru însăşi aceea intrând el ca să-şi cumpere scârnăvia; acesta 1-a lovit pe cuvios peste ochi cât a putut de tare, căruia i-a şi zis: "Până când, batjocoritorule de Hristos, vei stărui, nelăsându-te de faptele cele rele?" Către acesta, bătrânul a zis: "Ticălosule, cândva va să-ţi sune ţie o pălmuire [aşa de tare], încât la strigătele tale puţin de nu se va strânge toată Alexandria".

Vreme din destul trecând, acel dumnezeiesc bărbat s-a dus către Domnul, petrecând într-o chilioară zidită lângă cetatea ce se numea Eliopole. în vecinătatea chiliei, acesta avea o bisericuţă întru care multe slujbe făcea.

Deci adormind el şi nimeni simţind, a stătut înaintea înverşunatului aceluia ce 1-a pălmuit pe el un arap urât; acela i-a dat o palmă grea şi vârtoasă peste obraz, care, atât de tare a fost, încât sunetul ei s-a auzit până la mare depărtare, şi i-a zis lui: "Primeşte această palmă pe care ţi-a trimis-o monahul Vitalie, precum a zis mai înainte".

Şi îndată ticălosul acela se tăvălea îndrăcindu-se, şi s-a adunat la dânsul aproape toată Alexandria, după proorocia dreptului; şi abia oarecând după mai bine de un ceas venind întru sine, şi-a rupt hainele şi, sculându-se degrab, s-a dus către căscioara sfântului, către care şi striga: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu Vitalie, pe mine, cel ce mult lui Dumnezeu şi ţie am greşit".

Iar toţi câţi s-au întâmplat să fie de faţă au văzut cum, odată ajuns aproape de căscioara bătrânului, demonul 1-a trântit jos zdrobindu-1 în toate părţile, iar apoi 1-a lăsat. Văzând toţi acestea, au intrat apoi înlăuntru, unde au aflat pe cuviosul plecat în genunchi, după ce sufletul prin rugăciune 1-a dat lui Dumnezeu; apoi, plecându-se ei la pământ, au văzut o scrisoare în care se scria aşa: "Bărbaţi alexandrini, nu judecaţi ceva mai-nainte până ce va veni Domnul (I Cor. 4: 5)". Iar cel lăsat de dracul mărturisea înaintea tuturor cele ce a lucrat el asupra dreptului şi cele ce a auzit prooroceşte de la dânsul, pe care adică le-a şi pătimit.

Şi îndată acestea s-au vestit Patriarhului, care şi venind împreună cu tot clerul, după ce a citit scrisoarea cea de jos, a zis: "De m-aş fi plecat cuvintelor celor ce clevetesc, puţin ar fi lipsit ca şi pe mine să mă plesnească cu acea palmă".

După aceea, spre îngroparea cinstitului trup s-a adunat şi tabăra curvelor: acestea au adus aromate şi purtau făclii, plângând cu amar lipsirea de acela şi de învăţăturile lui din care cu mult folos s-au ales. Povesteau atunci şi din viaţa lui: că nu din oarecare răutate îşi făcea intrarea către dânsele şi că niciuneia dintr-însele nu i-a atins vreodată mâna cu mâna lui, nici nu s-a culcat vreodată pe coaste lângă ele.

Iar către cei ce le învinuiau pentru tăcerea lor faţă de el, şi că de aici multora li s-a făcut pricină de sminteală, le punea lor înainte drept răspuns porunca aceluia; încă şi de chinuirea dracului ce a căzut spre pedeapsă peste ceea ce n-a ascultat. Cât despre cel ce odinioară i-a dat sfântului o palmă pe care apoi o a luat înapoi, de atunci nu lipsea niciodată a cerceta mormântul fericitului, mormântul arătându-se ca o vistierie cu multe daruri, iar pomenirea aceluia cu cântări de psalmi o făcea, iar mai apoi, după puţin, a fost tuns monah la mănăstirea lui Avva Serid, dându-i-se chilia dumnezeiescului Vitalie, pentru multa lui credinţă cea către dânsul, unde s-a şi săvârşit din viaţă, liniştindu-se acolo până la sfârşitul său.

Incă şi Patriarhul mult mulţumea lui Dumnezeu pentru că nu 1-a lăsat a grăi sau a cugeta ceva nevrednic de acel Fericit şi Pururea-pomenit suflet; dar şi mulţi alexandrini s-au folosit, câţi dintre ei se aflau lesnicioşi spre a judeca, de acel rău obicei s-au dezvăţat. încă şi Patriarhul zicea către oarecari: "Trebuie, fraţilor, să luaţi aminte de voi, ca să nu fiţi lesnicioşi a osândi; că eu, odată, citind viata oarecăruia dintre Părinţii cei mari, cu o povestire ca aceasta m-am folosit, care era într-acest fel:

3. Doi călugări s-au dus în cetatea Tirului pentru a împlini o slujbă. Trecând unul dintr-înşii pe lângă un loc, una din curve, al cărei nume era Porfiria, i-a urmat strigând: «Cinstite Părinte, mântuieşte-mă, precum Iisus Hristos pe curvă». Iar lui, nimic păsându-i de oameni, luând-o pe ea de mână, de ochii multora văzându-se, au ieşit prin mijlocul cetăţii. Iar vestea se răspândi pretutindenea, cum că călugărul acela o ar fi luat de femeie pe Porfiria. Şi trecând curva împreună cu dânsul cetăţi şi sate, iată, află un prunc jos zăcând, pe care, cu iubire de oameni luându-1 ea, îl purta după ea pentru a-1 creşte.

Mai pe urmă, după câtăva vreme, mergând oarecari din Tir către locul unde petrecea aceea, văzând copilul în braţele curvei, au început să o ia în râs şi, de bărbatul acela viteaz bătându-şi joc, ziceau către dânsa: «Cu adevărat, nu ai greşit de la scop, că bun fiu ţi s-a născut ţie din călugăr!». Care, şi întorcându-se în Tir, au semănat cuvântul pretutindenea: că ea a născut adică copil din călugăr, vădit având şi semnele aceluia.

Pe scurt zicând, oamenii sunt întotdeauna gata a crede bănuielilor, mai vârtos atunci când unii ca aceştia sunt răi şi vicleni, găsind întru sine pricini pentru a crede; aceştia, îndată ce iau mărturii din apropiere, grăiesc de rău pe alţii cu lesnire, pe de o parte voind a se răsfăţa în nişte noime şi graiuri ca acestea, iar pe de alta poftind a-i avea şi pe alţii părtaşi la răutate, şi aşa se sârguiesc a scăpa de bătăile conştiinţei.

Insă acel cinstit călugăr, tunzând pe Porfiria şi în portul călugăresc îmbrăcând-o, o a numit Pelaghia, pe care a şi dat-o ca să se liniştească într-o mănăstire de fecioare. Iar fiindcă a cunoscut de mai-nainte ziua sfârşitului său, luând-o pe aceea, s-a întors în Tir, şi era şi copilul cu dânsa urmând, fiind acum ca de şapte ani.

Şi s-a vestit tuturor venirea lor: cum că Porfiria cu călugărul, bărbatul ei, s-au întors; apoi, tare bolnăvindu-se călugărul, şi către moarte privind, mulţi foarte dintre locuitori au venit la dânsul pentru cercetare, înaintea cărora a poruncit a i se aduce o cădelniţă plină cu cărbuni de foc, pe care, turnându-i în haina sa, a zis în auzul tuturor: «Binecuvântat este Domnul, Cel ce de demult a păzit rugul nears; Acesta să-mi fie mie martor credincios că, precum nu s-a atins de hainele mele această putere arzătoare a focului, nici eu nu m-am atins de femeie în toată vremea vieţii mele».

Aceasta auzind-o toţi, s-au uimit dând slavă lui Dumnezeu, Care cu unele ca acestea pe cei ce îi slujesc Lui întru ascuns ştie a-i slăvi la arătare.

Acestea făcând şi zicând monahul, în mâinile lui Dumnezeu şi-a dat sufletul său. Pentru aceasta vă chezăşuiesc pe toţi, fiii mei cei duhovniceşti, precum am zis şi mai-nainte, să nu fiţi lesnicioşi a osândi, ci pe sine, pe cât vă este puterea, vă păziţi".


II. A lui Avva Isaia

Frate, de voieşti a lua ceva de care ai trebuinţă, să nu cârteşti asupra fratelui tău zicând "de ce nu înţelege să-mi dea mie aceea de la sine?", ci zi cu îndrăzneală întru simplitate "fă iubire şi dă-mi cutare lucru, că am trebuinţă de dânsul", că aceasta este curăţia cea sfântă în inimă; că, de nu vei zice ce vrei, ci vei cârti în inima ta, ai osânda întru tine.


III. A Sfântului Maxim

Cel ce iscodeşte păcatele altora, sau din bănuială îl osândeşte pe fratele, încă n-a pus început de pocăinţă, nici n-a cercat să cunoască în adevăr păcatele sale - care sunt mai grele decât plumbul ce cântăreşte mai mult decât mulţi talanti -, nici n-a cunoscut de unde se face oul greu la inimă, iubind deşertăciunea şi căutând minciuna (Psalm 4: 5); şi, pentru aceasta, ca un nebun umblă întru întuneric: lăsând păcatele sale, le năluceşte [închipuieşte] pe ale altora, fie că sunt cu adevărat, fie socotindu-se din bănuială.


IV. Din Pateric

1. Un frate, crezând bănuielilor sale, luptat fiind şi de dracul curviei, s-a dus către un bătrân, zicând: "Acei doi fraţi păcătuiesc unul cu altul". Şi a cunoscut bătrânul că se batjocoreşte de dracul şi, vrând a-1 mustra pe dânsul, trimiţând, i-a chemat pe aceia. Şi venind aceia, i-a odihnit pe ei; iar când s-a făcut seară, le-a aşternut rogojină şi i-a acoperit cu un singur acoperământ, zicând că "copiii lui Dumnezeu sfinţi sunt". Şi chemând pe ucenicul său, i-a poruncit a lua pe acel frate ce a grăit asupra lor şi a-1 încuia într-o chilie deosebi. "Acesta are patima în sine, şi, pentru aceasta, şi pentru alţii asemenea socoteşte".

2. Zis-a Avva Pimen: "Scris este: Cele ce le-au văzut ochii mei, pe acelea le mărturisesc (Pilde 25:7). Iar eu zic vouă: de veţi şi pipăi cu mâinile voastre, să nu daţi mărturie. Iată cum un frate s-a batjocorit întru una ca aceasta: că având rele-bănuieli asupra fratelui său, într-o zi, după ce 1-a văzut pe acela păcătuind cu o femeie, tulburându- se şi foarte luptându-se [în conştiinţă], ducându-se la acela, 1-a îmboldit pe el cu piciorul său zicând: «încetează de aici, până când?» Dar iată că, lucru de multă mirare, s-au aflat acolo snopi zăcând unul peste altul. Pentru aceasta vă zic vouă că, de veţi şi pipăi cu mâinile voastre, nu vă grăbiţi a vădi îndată".

3. Zis-a un bătrân: "Nu pune în inima ta grăire de rău asupra fratelui tău, pentru niciunfel de lucru".