I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Agathon: "Niciodinioară n-am dat pomană, ci dragostea mea era a da şi a lua, socotind că aceasta îmi este dobândă a fratelui meu şi lucru al rodirii".

2. Doi fraţi erau la chilii, şi unul dintr- înşii era bătrân, şi-1 ruga pe cel mai tânăr zicând: "Să petrecem împreună, frate". Iar el i-a zis lui: "Eu păcătos sunt şi nu pot petrece împreună cu tine, Avva". Şi el îl ruga zicând: "Ba vom putea". Că bătrânul era curat şi nu voia să audă că fratele are gânduri de curvie. Şi i-a zis lui fratele: "Lasă-mă o săptămână şi iarăşi vom vorbi".

3. Deci, după o săptămână, vrând cel mai tânăr să-1 ispitească pe dânsul, i-a zis: "întru mare ispită am căzut în săptămâna aceasta, Părinte: că, ducându-mă în sat pentru o trebuinţă, am căzut cu o femeie. Oare mai este pocăinţă?" Răspuns-a fratele: "Da". Zis-a bătrânul: "Eu voi purta jumătate de păcat şi tu jumătate". Atunci i-a zis fratele: "Acum putem să fim împreună". Şi au petrecut unul cu altul până la sfârşit.

4. Mers-au odinioară trei fraţi la seceră şi şi-au luat şaizeci de brazde, iar unul dintr-înşii s-a îmbolnăvit încă din prima zi la chilia sa. Şi a zis unul din cei doi celuilalt: "Iată, frate, vezi că s-a bolnăvit fratele nostru, deci sileşte-ţi puţin gândul tău, şi eu puţin, şi cred că prin rugăciunile lui vom secera locul lui".

5. Deci, isprăvindu-se lucru, când voiau să se ducă să ia plata, chema şi pe fratele zicând: "Vino de-ţi ia plata, frate". Iar el a zis: "Ce plată să-mi iau, nesecerând nimic?" Iar ei au zis: "Prin rugăciunile tale se făcu secerişul; vino dar şi-ţi ia plata!" Iar el tot nu se pleca.

6. Şi multă sfădire făcându-se între dânşii, s-au dus către un Bătrân mare ca să se judece. Şi i-a zis lui fratele: "Părinte, neam dus câte trei la seceriş şi în aceeaşi zi m-am îmbolnăvit şi m-am întors în chilia mea, iar fraţii mă silesc să iau plata pentru secerişul pe care l-au secerat ei, eu niciun ceas secerând". Zis-au şi aceia: "Noi trei am luat şaizeci de brazde şi, chiar trei de am fi fost, nu le-am fi putut săvârşi, dar, pentru rugăciunile lui, amândoi degrab am isprăvit secerişul, şi noi îi zicem să-şi ia plata sa şi el nu voieşte".

7. Şi, auzind Bătrânul, s-a minunat; şi a zis către fratele ce era cu dânsul: "Loveşte în toacă ca să se adune toţi fraţii". Şi, venind toţi, le-a zis Bătrânul: "Veniţi, fraţilor, de auziţi astăzi judecată dreaptă!" Şi le-a povestit lor toate. Iar ei l-au osândit pe fratele să-şi plata sa şi să facă orice voieşte, şi s-a dus fratele plângând şi mâhnindu-se.

8. Ziceau Părinţii că dator este fiecare pe cele ale aproapelui să le aibă ca ale lui, şi să pătimească împreună cu dânsul întru toate, şi împreună să se bucure, şi împreună să plângă cu dânsul, şi aşa să fie cu aşezarea: de ca şi cum ar fi îmbrăcat cu trupul aceluia, precum este scris: Că toţi suntem un trup întru Hristos (Rom. 12: 5). Şi iarăşi: Şi inima mulţimii celor ce au crezut era una (Fapte 4: 32).

9. Un frate locuia împreună cu alt frate, şi, cunoscându-1 pe el că a căzut cu slujnica care le aducea cele de trebuinţă, n-a mustrat pe fratele, ci, tăcând, ofta şi pentru dânsul cu rugăciune se ruga, şi-1 poftea şi pe acela ca să se roage pentru dânsul, zicând: "Multe am păcătuit şi voiesc ca, mai-nainte de sfârşit, să mă izbăvesc de păcate". Iar cel ce greşise, minunându-se de umilinţa lui şi sârguindu-se împreună cu dânsul, în răstimpul acela s-a sfârşit cel ce nu păcătuise. Iar după aceasta i-a stătut înainte în vis, descoperind fratelui lucrul.

10. Povestit-a un bătrân: "Patru prezbiteri au dat mâna unii cu alţii ca să petreacă vremea de acum cu un suflet şi cu un nărav, şi iarăşi în ceruri împreună să se afle, crezând Stăpânescului glas, care zice: Dacă doi din voi se vor întocmi pe pământ, pentru tot lucrul oricare vor cere va fi lor de la Tatăl Meu, Care este în ceruri (Matei 18:19).

11. Deci trei dintre ei stăruind se nevoiau în pustie, iar celălalt le slujea lor la cele de trebuinţă. Şi s-a întâmplat doi dintre ei a adormi întru Hristos, a se dezlega şi a se duce în odihnă, iar ceilalţi doi au rămas pe pământ, slujitorul şi unul din cei ce se linişteau [isihaşti]. Iar din pândirea vrăjmaşului, slujitorul a căzut în curvie, şi s-a descoperit aceasta unuia din Bătrânii cei văzători: anume că cei doi care adormiseră rugau pe Dumnezeu pentru slujitorul zicând: «Dă pe fratele să fie mâncat de leu sau de altă fiară, ca, spălându-se de păcat, să vină în locul în care suntem noi şi să nu cadă tocmeala noastră ».

12. Şi fu întorcându-se fratele din slujire după obicei, şi l-a întâmpinat pe dânsul un leu, şi căuta să-1 omoare; şi a cunoscut şi cel ce se liniştea ceea ce se făcea, că i se descoperise lui. Şi a stătut la rugăciune rugând pe Dumnezeu pentru fratele, şi îndată a stătut leul. Iar cei doi Părinţi ce se săvârşiseră rugau pe Dumnezeu zicând: «Rugămune Ţie, Stăpâne, ca să se mănânce de leu, ca să vină cu noi întru fericirea aceasta, şi nu asculta, Sfinte, pe cel ce se roagă pentru dânsul pe pământ».

13. Iar Bătrânul cu lacrimi fierbinţi îşi întinse ruga ca Dumnezeu să miluiască pe fratele şi să-1 izbăvească de leu. Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunea lui. Şi a zis către cei ce erau în cer: «Mai cu dreptate este a asculta pe acela decât pe voi, că voi aici întru răsuflare sunteţi izbăviţi de osteneli şi de sudorile vieţii, iar acela este trudit întru osteneala trupului şi încă bătând război către duhurile vicleşugului; pentru aceasta, cu dreptate este ca aceluia să-i dau har».

14. Şi îndată s-a depărtat leul de la fratele şi, venind la chilie, a aflat încă pe Bătrânul lăcrimând pentru dânsul. Şi i-a povestit lui toate cele întâmplate lui, şi a mărturisit păcatul pe care-1 făcuse. Şi, cunoscând că l-a cruţat pe el Dumnezeu, s-a pocăit şi, întru puţină vreme, a venit la măsura cea dintâi, ostenindu-se şi Bătrânul împreună cu dânsul, apoi au adormit şi ei. Şi s-a descoperit Bătrânului celui mai-nainte zis văzător că toţi patru într-un loc s-au rânduit, după nemincinoasele făgăduinţe ale Domnului nostru Iisus Hristos".

15. Doi fraţi s-au dus în târg ca să-şi vândă vasele lor şi, după ce s-au despărţit unul de altul, unul a căzut în curvie. Apoi a venit fratele lui la dânsul şi i-a zis: "Să mergem la chilie". Răspuns-a acela: "Nu merg". Iar el îl ruga zicând: "Pentru ce, fratele meu?" Şi a zis: "Pentru că, după ce te-ai dus de la mine, am căzut în curvie". Iar fratele, vrând a-1 dobândi pe dânsul, a zis: "Şi eu, frate, după ce m-am dus de la tine, aşa mi s-a întâmplat. Să mergem dar să ne pocăim cu durere şi Dumnezeu ne va ierta pe noi".

16. Şi, întorcându-se, au vestit Bătrânilor ceea ce li s-a întâmplat. Şi le-au dat lor Bătrânii porunci de pocăinţă, şi se pocăia cel ce nu păcătuise pentru cel ce a păcătuit. Şi, văzând Dumnezeu osteneala lui cu care se ostenea pentru dragostea fratelui, după câteva zile a descoperit unuia dintre Bătrâni cum că pentru dragostea cea multă a celui ce n-a păcătuit a iertat pe cel ce a păcătuit.

17. Venit-a odinioară un frate către un Bătrân şi i-a zis lui: "Părinte, fratele meu mă supără, ducându-se încoace şi-ncolo, şi mă necăjeşte". Iar Bătrânul îl ruga pe dânsul zicând: "Suferă pe fratele tău şi Dumnezeu, văzând lucrul răbdării tale, îl întoarce pe el. Că nu se poate ca prin asprime să aduci pe cineva spre bine: că drac pe drac nu scoate, ci mai vârtos cu bunătatea să-1 întorci pe dânsul; că şi Dumnezeul nostru prin mângâiere îi întoarce pe oameni".

18. Şi a povestit Bătrânul zicând: "Erau în Thebaida doi fraţi, şi unul, luptat fiind spre curvie şi stăpânit de gânduri, a zis către celălalt: «Mă duc în lume». Iar el, plângând, zicea: «Nu te voi lăsa, fratele meu, să mergi în lume şi să-ţi pierzi toate ostenelile tale şi fecioria ta». Iar el nu se pleca, zicând: «Nu şed, ci mă duc! Iar tu, ori vino cu mine, şi mă voi întoarce cu tine, ori lasă-mă, şi voi rămâne în lume».

19. Şi nedumerindu-se fratele, s-a dus la un Bătrân şi i-a vestit lui acestea, şi i-a zis Bătrânul: «Du-te cu dânsul, şi Dumnezeu, pentru osteneala ta, nu-1 va lăsa pe dânsul să cadă».

20. Şi, sculându-se, s-a dus în lume; şi, cum a ajuns într-un sat, văzând Dumnezeu osteneala fratelui cea pentru dragostea fratelui, a ridicat războiul de la fratele cel luptat, şi, uşurându-se acela, i-a zis lui: «Iată, socoteşte, frate, că am păcătuit, ce am câştigat dintru aceasta? Să mergem dar şi să ne întoarcem în chilie». Şi s-au întors fără de vătămare amândoi".

21. Zis-a Avva Agathon: "Niciodată n-am adormit având asupra cuiva ceva, nici n-am lăsat, pe cât mi-a fost cu putinţă, pe cineva să doarmă având asupra mea ceva".

22. Zis-a Avva Isaac: "Niciodată n-am băgat în chilia mea gândul fratelui ce m-a necăjit, aşijderea m-am sârguit a nu lăsa pe fratele în chilia sa având el gând asupra mea".

23. Suitu-s-a odată Avva Ioan de la Schit [Colovul] cu alţi fraţi, şi s-a rătăcit cel ce-i povăţuia pe dânşii, că era noapte. Şi au zis fraţii lui Avva Ioan: "Ce să facem frate, că a greşit fratele drumul, ca nu cumva să murim rătăcindu-ne?"

24. Zis-a lor Bătrânul: "De-i vom zice lui, se va întrista şi se va ruşina; iată, mă fac că m-am îmbolnăvit şi-i voi zice lui «nu mai pot călători, voi rămâne aici până dimineaţă »". Şi a făcut aşa. Apoi au zis şi ceilalţi: "Nici noi nu vom merge, ci vom şedea cu tine". Şi au şezut până dimineaţă, şi aşa nu l-au smintit.

25. Un Bătrân era în Egipt încă înainte de a veni acolo cei de lângă Avva Pimen; având el şi cunoştinţă, era cinstit de mulţi. Iar după ce s-au suit de la Schit cei de pe lângă Avva Pimen, oamenii l-au părăsit pe dânsul şi veneau la Avva Pimen. Şi se necăjea Avva Pimen pentru Bătrânul.

26. Iar într-o zi a zis către fraţii săi: "Ce să facem acestui mare Bătrân, că ne-au băgat oamenii în necaz, părăsindu-1 pe dânsul şi luând aminte la noi, care suntem nimic? Oare cum să-1 mângâiem pe dânsul?" Şi a zis: "Faceţi-mi puţintele bucate şi luaţi un vas cu vin şi să mergem la dânsul ca să gustăm împreună".

27. Şi au luat bucatele şi s-au dus; şi, cum au bătut în uşă, a auzit ucenicul lui şi a zis: "Cine sunteţi?" Iar ei au zis: "Spune lui Avva că Pimen este, vrând a se blagoslovi de la tine". Şi, vestind ucenicul aceasta, Bătrânul a răspuns: "Duceţi-vă, că n-am vreme". Iar ei răbdau în arşiţă şi ziceau: "Nu ne vom duce până când nu ne vom învrednici de Bătrânul".

28. Iar bătrânul, văzând smerenia şi răbdarea lui, umilindu-se, le-a deschis lor. Şi, intrând, au gustat cu dânsul. Şi, mâncând ei, a zis Bătrânul: "într-adevăr, nu sunt numai cele ce le-am auzit despre voi, ci însutit am văzut lucrul vostru". Şi s-a făcut lor prieten din ziua aceea.

29. Zis-a Avva Pimen: "Cel ce are dragoste îşi pune sufletul său pentru aproapele (cf. Ioan 15. 3); că, dacă va auzi cineva cuvânt întristăcios şi poate şi el aşijderea să zică, dar se va nevoi să nu zică, sau va fi nedreptăţit şi va suferi, la fel şi celui ce a făcut lăcomie, de nu-i va răsplăti cu aceeaşi, unul ca acesta îşi pune sufletul său pentru aproapele".

30. Venit-a unul din Bătrâni la Avva Lot, la mlaştina [lunca] cea mică a lui Arsenie, şi l-a rugat pe dânsul pentru o chilie, şi acela i-a dat. Şi era Bătrânul bolnav, şi-1 odihnea pe dânsul Avva Lot. Şi, de veneau oarecari la el, îi făcea pe dânşii ca să meargă şi la bătrânul cel bolnav; iar el le grăia cuvinte de-ale lui Origen, şi se necăjea Avva Lot, zicând: "Nu cumva vor socoti Părinţii că şi noi suntem aşa?" Cu toate acestea, nu voia să-1 scoată pe dânsul din locul acela, căci se temea pentru dragoste şi pentru poruncă.

31. Şi, sculându-se el, s-a dus la Avva Arsenie şi i-a povestit lui cele despre bătrânul. Şi i-a zis lui Avva Arsenie: "Nu-1 goni, ci zi lui: «Iată, precum voieşti, mănâncă şi bea dintr-ale lui Dumnezeu, numai cuvântul acesta să nu-1 mai grăieşti». Şi de va voi, se va îndrepta, iar de nu voieşte, să se îndrepte singur, şi apoi se va îndemna să se ducă de acolo, şi aşa pricina nu se va face de la tine".

32. Şi, întorcându-se Avva Lot, a făcut aşa. Iar bătrânul, după ce a auzit acestea, n-a voit să se îndrepteze, ci a început să-1 roage zicând: "Trimite-mă de aici, că nu mai pot să sufăr pustia". Şi s-a sculat şi a ieşit, petrecându-se de toţi.

33. Un frate slujea unui Bătrân bolnav. Şi s-a întâmplat ca, din pricina boalei, să se dezlege trupul Bătrânului şi să scoată rană cu putoare. Şi a zis gândul către fratele: "Fugi, că nu poţi suferi putoarea aceasta".

34. Iar fratele, luând un vas de lut, a pus lăturile bolnavului, iar când îi zicea lui gândul "fugi", răspundea gândului "de voi vrea să fug, voi bea dintr-însul". Şi iarăşi îi zicea lui gândul "nu fugi, nici nu bea împuţiciunea aceasta", şi se ostenea fratele şi răbda slujind Bătrânului. Şi, văzând Dumnezeu osteneala fratelui, a tămăduit pe Bătrânul.

35. Şedeau nişte fraţi în Schit ca să cureţe împletitura, şi unul era slab în nevoinţă şi tuşea scoţând flegmă, şi, fără de voia lui, se ducea din scuipat şi asupra unui frate. Şi se supăra acela de gândul său să zică "încetează să mai scuipi peste mine", iar el stătea împotriva gândului zicând: "De voieşti să mănânci din scuipat, zi". Şi-i zicea gândul: "Nici nu mânca, nici nu-i zice lui".

36. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: "De voi umbla pe drum şi va rătăci călăuza, oare trebuie să-i zic lui aceasta?" Răspuns-a Bătrânul zicând: "Nu". Şi a zis fratele: "Oare să-1 lăsăm să ne rătăcească?" Zis-a Bătrânul: "Dar ce, vrei să luăm un băţ şi să-1 batem pe el?" "Eu am văzut nişte fraţi că umblau şi cel ce îi povăţuia pe ei a rătăcit noaptea; şi erau doisprezece, şi toţi ştiau că au rătăcit, şi s-a nevoit fiecare a nu zice.

37. Iar făcându-se ziuă, cel ce îi povăţuia pe ei a cunoscut că au rătăcit. Şi au zis toţi: «Noi ştiam, dar am tăcut». Iar el, auzind, s-a minunat întru sine, zicând că [de acum] până la moarte se va înfrâna a vătăma pe fraţi, şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Iar lungimea căii din care au rătăcit era de douăsprezece mile.

38. Zis-a un Bătrân: "Smerenia e mai puternică decât toată stăpânirea". Şi a zis şi o povestire ca aceasta: "Erau doi episcopi, aproape unul de altul, şi au avut odată o sfădire între ei. Şi unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi cerca cel puternic a face rău, şi a auzit aceasta cel smerit. Şi a zis aceasta clericului său: "Vom birui, cu harul lui Dumnezeu". Şi i-au zis lui clericii: "Stăpâne, cine-1 poate birui pe dânsul?" Iar el le-a zis: "Răbdaţi, fiilor, şi veţi vedea mila lui Dumnezeu".

39. Şi au pândit, iar când acela avea praznic al Sfinţilor Mucenici, a luat clericul său şi a ieşit. Şi a zis şi celorlalţi: "Veniţi după mine şi, orice mă veţi vedea pe mine făcând, faceţi şi voi". Deci, urmându-i ei lui, ziceau unii către alţii: "Oare ce va să facă?" Iar după ce au ajuns la dânsul, au aflat Litia trecând şi toată cetatea adunată acolo.

40. Atunci episcopul a căzut la picioarele puternicului aceluia cu clericul său zicând: "Iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem!" Iar acela, spăimântându- se de ceea ce se făcu şi umilindu-se, Dumnezeu schimbă inima lui, şi el s-a apucat de picioarele celuilalt. "Tu eşti Stăpân şi Părinte!", zicea el. Şi atunci s-a făcut dragoste mare între dânşii.

41. Şi zicea cel smerit clericului său: "Nu vă spuneam, fiilor, că-1 vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu? Deci şi voi, când aveţi vrăjmăşie cu cineva, aceasta faceţi, şi biruiţi prin harul Domnului".

42. Intrebat a fost un Bătrân: "Ce este smerenia?" Şi a răspuns: "De-ţi va greşi ţie fratele tău şi tu-i vei ierta lui mainainte de a se pocăi ţie".

43. Alt Bătrân a fost întrebat de un frate, zicând: "Ce este smerita-cugetare?" Şi a răspuns Bătrânul: "Ca bine să faci celor ce îţi fac ţie rele". Zis-a fratele: "Dar, de nu va ajunge cineva la această măsură, ce să facă?" Şi a zis Bătrânul: "Să fugă, alegând tăcerea".

44. Era un Bătrân în Egipt şi zicea de-a pururea: "Altă cale mai scurtă nu este, decât cea a smereniei".

45. Zis-a Avva Zinon: "Mi-a povestit mie Fericitul Serghie, egumenul Pediadelor, o povestire ca aceasta: «Odinioară, zice, călătorind eu cu un Bătrân Sfânt, fiind şi alţi fraţi împreună cu noi, am rătăcit calea şi, neştiind unde mergem, ne-am aflat în semănături, şi am călcat puţintele din semănături. Şi, simţind ţăranul (că se întâmpla să lucreze acolo), a început să ne ocărască şi să zică cu mânie: Voi călugări sunteţi? Voi de Dumnezeu vă temeţi? De ati fi avut frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, nu ati fi făcut aceasta!

46. Şi îndată ne-a zis nouă Sfântul Bătrân: pentru Domnul, nimeni să nu grăiască! Şi ruga pe ţăran cu blândeţe zicând: Bine zici, fiule, că, de am fi avut frica lui Dumnezeu, n-am fi făcut aceasta; dar iartăne pentru Domnul, că am greşit. Iar acela, mirându-se de nerăutatea şi de smerenia Bătrânului, de-a fuga venind spre noi, s-a aruncat pe sine la picioarele Bătrânului, zicând: Iartă-mă, pentru Domnul, şi mă ia cu voi!».

47. Şi mai zicea Fericitul Serghie: «Iată ce a putut face blândeţea şi buna-voire a Sfântului împreună cu Dumnezeu, că a mântuit sufletul cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl voieşte mai mult decât milioane de lumi cu banii lor»".


II. A Sfântului Efrem

1. De se va întâmpla ceartă între doi fraţi, cel dintâi care va face metanie va lua cununa biruinţei; dar se încununează şi al doilea, de nu va lepăda pocăinţa, şi cu osârdie şi el se va sârgui spre pace.


III. A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul, zicând: "De vreme ce mă simt din slava-deşartă că atunci când fac metanie înaintea unora mă ruşinez puţintel, oare sunt dator a pândi a nu face metanie înaintea oricui, bătând astfel război cu slava-deşartă, sau oricum se va întâmpla [la vreo trebuinţă ce se iveşte]?" Răspuns-a Bătrânul: "Oricum se va întâmpla, fă [aşa, şi nu altfel]".

2. Zis-a fratele: "Oare şi celor mai mici sunt dator a le face metanie sau numai cu cuvântul a-i tămădui, ca nu dintr-o împotrivire să intre slava-deşartă?" Răspuns-a Bătrânul: "Precum se află oameni mari şi cinstiţi care sunt datori la oameni de nicio treabă şi prea mici, faţă de care de nevoie trebuie a-şi plini datoria, fără a se slăvi în deşert, căci datori sunt, tot aşa şi tu, dator fiind cuiva, fie mai mic, fie mai mare, fă-i metanie fără slavă-deşartă, ştiind că dator eşti".


IV. A lui Avva Isaia

1. Ia aminte de sine: dacă te va îmboldi gândul tău [zicându-ţi] că fratele tău este mâhnit asupra ta, să nu-1 treci cu vederea, ci fă-i lui metanie cu glas jalnic, până îl vei pleca. Vezi să nu fii aspru cu inima spre fratele, că toţi suntem siliţi de vrăjmaşul.


V. A Sfântului Diadoh

1. Mijlocul lucrării sfintei cunoştinţe nu puţină întristare ne găteşte nouă când, din iuţime de vom ocărî pe cineva, îl facem vrăjmaş al nostru; pentru aceasta, ea niciodată nu încetează îmboldind conştiinţa noastră, până când, prin cea multă cerere de iertare, nu-1 vom întoarce pe acela la aşezământul cel dintâi.

2. Iar cea desăvârşită străpungere ne face pe noi a cugeta şi a ne îngriji foarte chiar şi când fără de dreptate oarecare din oamenii cei din lume se iuţeşte asupra noastră; dar şi pentru că oareşicum ne-am făcut sminteală cuiva din cei ai veacului acestuia.

3. Drept aceea, şi nelucrătoare se face mintea împrejurul vederii [lui Dumnezeu]: căci, deşi cuvântul [raţiunea] cunoştinţei este cu totul dragoste, iuţimea însă nu lasă cugetarea a se lărgi [creşte] întru zămislirea vederilor celor dumnezeieşti, de nu mai întâi vom dobândi întru dragoste şi pe cel ce se mânie pe noi în zadar.

4. Iar dacă acela voieşte ca aceasta să nu fie, sau s-a depărtat de locul petrecerii noastre, ne vom vedea siliţi de aici înainte să punem închipuirea feţei lui înaintea aşezării sufletului nostru într-o nesfiită formă a sufletului, şi aşa întru adâncul inimii a împlini legea dragostei. Şi aşa se cuvine ca cei ce voiesc a avea cunoştinţa lui Dumnezeu cu neamărâtă îngrijire să vadă în cugetul lor feţele celor ce se amărăsc fără de vreme.

5. Iar aceasta făcând-o, mintea noastră nu numai că se va mişca fără greşală în cuvântarea de Dumnezeu, ci şi întru dragostea lui Dumnezeu cu multă îndrăzneală se va sui, ca ceea ce dintru a doua treaptă întru cea mai de sus fără împiedicare se sileşte.

6. Dacă cel ce iubeşte pe fratele său iubeşte pe Dumnezeu şi cel ce nu iubeşte pe fratele său nici pe Dumnezeu nu iubeşte, după Apostolul Ioan (cf. I Ioan 4: 20, 21), iar de aici e arătat că şi cel ce scârbeşte pe aproapele sau pe fratele său scârbeşte pe Dumnezeu. Că zice: Întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25: 40); şi cel ce se pleacă fratelui său, lui Dumnezeu se pleacă.

7. Deci ştiind, iubiţilor, că, întru a nu întrista pe aproapele, pe Dumnezeu îmbunăm, să nu dăm pricinuire sau pricină cuiva a se scârbi asupra noastră cu cale sau fără de cale, ca nu neprimită să se facă rugăciunea noastră, ca o oaie cu prihană.

8. Că zice: Când unul se roagă şi altul blestemă, pe cine va asculta Stăpânul? (Sirah 34: 26). Şi iarăşi: Când unul zideşte şi altul risipeşte, ce folos au, fără decât că se ostenesc? (Sirah 34: 25).


VI. A Sfântului Maxim

1. Prieten adevărat este acela care necazurile cele din feluritele întâmplări, nevoile, ispitele şi întâmplările din vremea ispitei, ca pe ale sale, împreună cu aproapele le suferă, fără gâlceava şi fără turburare.

2. Prietenul credincios este [omului] acoperământ tare (Eccl. 6: 14): când prietenului îi merge bine, el este sfătuitor bun şi împreună-lucrător de un suflet, iar rău-pătimind, sprijinitor este cu adevărat şi apărător prea milostiv.

3. Numai păzitorii cei cu acrivie ai poruncilor şi adevăraţi cunoscători ai judecăţilor lui Dumnezeu, numai aceia, zic, nu-i părăsesc pe prietenii cei ce după slobozirea lui Dumnezeu sunt în primejdii.

4. Iar defăimătorii poruncilor şi neiscusiţii întru Dumnezeieştile judecăţi, când prietenului îi merge bine, se îndulcesc împreună cu dânsul; iar când se află în ispite şi rău-pătimeşte, îl părăsesc pe dânsul, iar uneori se alătură şi cu potrivnicii.