I. A lui Palladie

1. Intr-o carte a lui Ippolit, cunoscătorul Apostolilor, am aflat o povestire ca aceasta: "Era în Corinth o fecioară de bunneam şi frumoasă deprinzându-se întru viaţă îmbunătăţită. Dar, stând prigoana asupra, oarecari negustori de femei au pârât-o pe aceasta la judecătorul din acea vreme, care era Ellin (păgân), cum că huleşte pe împăraţi şi pe idoli, pe lângă acestea lăudându-i şi frumuseţea ei. După ce au adus-o pe ea înaintea acelui judecător păgân fără de Dumnezeu şi îndrăcit spre femei, cu multă dulceaţă i-a ascultat pe dânşii.

2. Deci, după ce ea a fost adusă la acest ucigaş, văzând frumuseţea ei, "dragostea" lui s-a aprins cu mult mai mult. Şi, pornind el toată măiestria spre a o pleca, n-a putut nimic asupra ei, şi, punând pentru aceasta pe viteaza la multe chinuri şi neputând nici aşa a o abate de la mărturisirea lui Hristos, tulburându-se el, a rânduit-o pe ea la casa de curvăsărie, poruncind celui ce era mai mare peste dânsele să-i aducă pentru dânsa treizeci de monede în fiecare zi.

3. Aşadar, cel ce strângea plata faptei celei spurcate o a dat pe dânsa în prăvălia spurcăciunilor tuturor celor ce o voiau. Iar ea, pe neastâmpăraţii ce veneau la dânsa, îi ruga zicând: "Rană am în locul cel ascuns, care pute grozav, şi mă tem ca nu cumva cu îngreţoşarea rănii să ajungeţi a mă ocărî. Lăsaţi-mă deci câteva zile şi apoi veţi avea stăpânie să mă aveţi în dar".

4. Cu aceste cuvinte plecându-i pe dânşii, îndată îi întorcea înapoi şi ruga pe Dumnezeu cu prea-întinse rugăciuni şi fierbinţi lacrimi să o izbăvească de ispită. Iar Dumnezeu, Cel ce intră în inimă, văzând că cu tot sufletul se îngrijeşte de curăţie, a trezit inima unui magistrat tânăr şi frumos şi la omul cel dinlăuntru şi la omul cel dinafară, şi a pus într-însul o dumnezeiască râvnă, aşa încât să dispreţuiască [treacă cu vederea] până şi moartea.

5. Deci, ducându-se tânărul în chip de neastâmpărat, a intrat seara târziu la cel ce le hrănea pe acelea şi i-a dat lui cinci monede, zicându-i: "Lasă-mă în această noapte ca să am pe această fată". Şi, intrând cu dânsa într-un loc ascuns, i-a zis: "Scoală, mântuieşte- te pe sine!" Şi, dezbrăcând-o pe dânsa de hainele sale şi îmbrăcând-o cu ale lui, i-a zis: "Acoperă-te cu marginea hlamidei şi ieşi". Iar ea, peste tot pecetluindu-se pe sine cu semnul cinstitei Cruci, a făcut aşa şi a ieşit din locul acela fără a se strica în vreun fel şi s-a mântuit.

6. Iar a doua zi, după ce s-a cunoscut fapta, magistratul a fost adus la neîmblânzitul judecător; iar el, fiind dat fiarelor, a luat cununa muceniciei, ca cel ce s-a nevoit atât pentru sufletul său, cât şi pentru cel al fericitei şi pururea-pomenitei fecioare.

7. în anii turbaţilor Vandali, multe locuri din Italia se făcuseră pustii, iar părţile Campaniei se făcură cu totul nelocuite: căci mulţi, fiind robiţi de aceştia, au fost duşi în Africa, iar Paulin, Episcopul Nolelor, pe toate câte le avea spre trebuinţa episcopiei le-a împărţit robilor şi celor lipsiţi.

8. însă, atunci când lui nu-i mai rămăsese nimic, a venit la dânsul o femeie văduvă zicând că pe fiul ei l-a dus în robie ginerele împăratului Vandalilor, pentru aceasta cerând de la omul lui Dumnezeu preţul lui, poate aşa o va învrednici Dumnezeu a lua de la dânsul, ca pe fiul ei să-1 poată slobozi.

9. Iar cinstitul episcop cu toată sârguinţa şi osârdia căuta împrejur de ar afla ceva ca să-i dea ei. Iar după ce n-a aflat nimic, a răspuns către dânsa, zicând: "Femeie, ce trebuie să-i dau nu am, însă mă dau pe mine rob sub stăpânire, ca pe fiul tău să-1 dobândeşti, iar pe mine spre robie în locul lui să mă dai". Aşadar, aceea din gura unui bărbat ca acesta auzind-o, [sârguinţa lui o] socotea a fi mai vârtos batjocură decât milostivire, iar el, înţelegător fiind şi ascuţit la minte, femeii ce se îndoia îi zicea să creadă că cele zise sunt adevărate şi, pentru izbăvirea fiului ei, să nu se teamă a-1 da pe el spre robie.

10. Deci s-au dus amândoi în Africa şi, ieşind ginerele împăratului, văduva s-a apropiat de dânsul, rugându-1 ca să dobândească pe fiul ei, iar barbarul acela, cu mândria îngreţoşându-se, nu numai că n-a vrut să facă aceasta, ci şi de la a asculta [cererea ei] se lepăda.

11. Iar femeia a adăugat zicând: "Iar în locul fiului meu îl dau pe omul acesta, numai fă milă cu mine, şi pe unul-născut fiul meu mi-1 dă". Atunci, acela, cu faţa lină uitându- se la dânsul, l-a întrebat: "Ce meşteşug ştie?" Iar omul lui Dumnezeu a răspuns zicând: "La vreun meşteşug sau la negoţ nu mă pricep, dar ştiu să mă îngrijesc de grădină".

12. Iar el, auzind acestea, cu multă bucurie l-a primit. Drept aceea, pe dânsul l-a luat rob, iar femeii i-a dat pe fiul ei, pe care şi luându-1 au părăsit Africa, iar Paulin a primit grija de lucrul grădinii.

13. Domnul lui intra adeseori în grădină, unde pe omul lui cel nou îl întreba asupra osebitor lucruri; cu vremea, cunoscându- 1 pe el că este înţelept, pe toţi prietenii lui cei din casă părăsindu-i, cu dânsul de-a pururea vorbea şi întru graiurile acestuia se desfăta; iar Paulin în fiecare zi aducea spre gătirea mesei stăpânului salate şi alte verdeţuri bine-mirositoare, iar după ce-şi lua pâine, se întorcea la grija grădinii.

14. Deci, după ce în multă vreme a făcut aceasta, într-o zi, pe când domnul lui vorbea cu dânsul, Paulin i-a spus acestuia în taină: "Socoteşte ce vei face, că într-aceste zile împăratul va muri negreşit, iar tu va trebui să te îngrijeşti de împărăţia Vandalilor".

15. Iar el, auzind acestea, ca cel mai mult decât toţi era iubit de împărat, n-a trecut nicidecum sub tăcere ceea ce auzise de la grădinarul său, ci a vestit şi împăratului său. Iar acesta, auzind, căuta să vadă pe bărbat. Şi i-a zis lui ginerele lui: "El e cel ce mi-aduce în fiecare zi zarzavaturi din grădină; pe acesta îl voi face să le aducă la masa ta, ca să cunoşti cine este cel ce mi-a adus acestea".

16. Deci, gătindu-se împăratul să prânzească, salate şi osebite verdeţuri binemirositoare ţinând în mână, acela a intrat la locul cu pricina. Iar împăratul, aşa fără de veste pe dânsul văzându-1, s-a cutremurat şi a chemat pe stăpânul lui, iar taina pe care mai-nainte o ascundea, acum o făcu arătată, şi zicea: "Ceea ce ai auzit adevărat este: că în noaptea trecută am văzut în vedenie nişte boieri şezând înaintea mea în divan, între care, împreună cu ei, era şi acesta, iar prin judecata lor, biciul pe care-1 aveam pentru judecata altora acum se luase de la mine. Deci întreabă-1 pe dânsul cine este, că eu pe acest bărbat ce are numai o slujbă ca aceasta nu-1 socotesc a fi om prost".

17. Atunci, ginerele împăratului, luând deosebi pe Paulin, îl întreba cine este. Către care omul lui Dumnezeu a răspuns zicând: "Sunt un rob pe care l-ai primit în locul văduvei". Iar acela, cu durere şi cu jurământ, îl întreba zicându-i să-i spună nu cine este acum, ci ce era în ţara lui. Deci, strâmtorat fiind omul lui Dumnezeu şi de jurământuri sfiindu-se şi a le călca pe ele neputând, s-a mărturisit pe sine că este episcop.

18. Iar acela, auzind aceasta, foarte s-a temut şi cu toată smerita-cugetare s-a purtat către dânsul zicând: "Cere de la mine orice voieşti, ca în pământul tău cu prea mari daruri să te întorci". Către care omul lui Dumnezeu a răspuns: "De voieşti să-mi faci bine, una este cea pe care o cer: să slobozeşti pe toţi robii din cetatea mea [care au fost aduşi aici]".

19. Care cerere a şi fost împlinită, şi îndată în toată Africa toti robii aceia au fost căutaţi, şi câţi au fost găsiţi au fost suiţi în corăbii împreună cu Paulin, iar spre adeverirea [mulţumirea] prea-cucernicului Paulin, acelea au fost pline cu grâu. Iar după puţin s-a săvârşi şi împăratul Vandalilor, iar cu slobozirea lui Dumnezeu, biciul pe care-1 folosise spre osândirea sa şi spre pedepsirea credincioşilor, acum l-a lepădat, precum Paulin a spus mai-nainte.

20. într-o zi, un diacon a fost prins de Longobarzi, care îl ţineau legat la dânşii, căci cei ce l-au prins voiau să-1 omoare. Şi, iată, ziua spre seară plecându-se, Sanctul, omul lui Dumnezeu, care locuia între Longobarzi, se ruga de aceia ca să dăruiască viaţă diaconului, însă ei nu se plecau.

21. Deci, văzând prea-cucernicul bărbat că moartea diaconului e ferm hotărâtă, îi ruga pe dânşii ca măcar spre păzire să i-1 dea. Şi, răspunzând, ei au zis: "Spre păzire ţi-1 dăm, însă cu o hotărâre ca aceasta: ca, de va fugi el, tu să mori". Şi, cu osârdie primind aceasta cinstitul bărbat, pe diaconul cel mai-nainte zis l-a luat în grija sa.

22. Iar la miezul nopţii, când toţi Longobarzii erau ţinuţi cu somn greu, deşteptând el pe diacon, a zis către el: "Scoală-te şi fugi degrab, că te-a izbăvit Atotputernicul Dumnezeu". Iar diaconul, aducându-şi aminte de făgăduinţele lui, i-a răspuns zicând: "Să fug, părinte, nu pot, că de voi fugi, te vor ucide fără nicio zăbavă". Iar el îl silea să fugă zicând: "Scoală-te şi te du, Atotputernicul Dumnezeu te va izbăvi, că eu sunt în mâna Lui (cf. Sirah 33: 14-15), şi atâta pot să-mi facă mie, pe cât El va slobozi". Şi a fugit diaconul, iar el a rămas acolo de ca şi cum ar fi fost înşelat.

23. Iar dimineaţă făcându-se, au venit la dânsul Longobarzii căutând pe diacon, iar prea-cucernicul Sanctul a zis către dânşii: "Diaconul a fugit". Iar ei au zis către dânsul: "Ştii bine că, precum te-ai făgăduit, aşa vei avea". Iar robul lui Dumnezeu, luând îndrăzneală, a zis: "Ştiu". Şi ei au zis către dânsul: "Tu eşti om bun şi nu voim ca, prin felurite munci chinuindu-te, să te omoram. Deci alegeţi moartea pe care o voieşti". Către care omul lui Dumnezeu a răspuns zicând: "în mâna lui Dumnezeu sunt şi, cu orice moarte va slobozi El ca să mor, cu aceea să mă omorâţi". Atunci toti barbarii au hotărât să-i taie capul.

24. Deci, cunoscând Longobarzii locului aceluia că Sanctul, cel ce era între dânşii la mare cinste pentru sfinţenia lui, era să se omoare, din obişnuita lor cruzime de moartea lui bucurându-se, s-au adunat cu toţii stând încordaţi şi moartea iui aşteptând. Aşa, după ce a fost pus el în mijloc, din toţi acei Longobarzi a fost ales unul singur - care adică cu vârtutea trupului era mai deosebit decât ceilalţi, pentru care nimeni nu era a se îndoi - pentru a-i tăia capul cu o singură lovitură.

25. Iar el [Sanctul] a cerut să i se dea puţin răgaz ca să se roage; şi, luând, s-a aşezat pe pământ ca să se roage. Dar, zăbovind el la rugăciune, apropiindu-se cel ales spre uciderea lui, l-a îmboldit cu piciorul, zicând: "Scoală şi îngenunchind întindeţi grumazul!" Iar el, precum i s-a poruncit, aşa a făcut. Iar acel mâncător de cruzime [gâde], luând sabia goală, şi-a ridicat braţul întru putere spre înălţime ca să-1 lovească, însă braţul lui a rămas ţeapăn întins spre înălţime.

26. Atunci, toţi Longobarzii care se adunaseră au început a lăuda pe Dumnezeu, foarte minunându-se de ceea ce se făcuse. Şi, apropiindu-se de Sfântul, îl rugau să se scoale şi să tămăduiască braţul ucigaşului. Iar el, după ce s-a sculat, a zis: "Nicidecum nu mă voi ruga pentru dânsul, de nu-mi va da mie mai-nainte jurământ că nu va omorî cu mâna sa om Creştin". Iar ucigaşul acela, silit fiind de chinul la care era supus, s-a jurat că de atunci înainte nu va ucide niciun om Creştin. Atunci Sfântul i-a poruncit să-şi pogoare mâna sa, iar el îndată o a pogorât şi sabia sa o a întors în teacă.

27. Iar toţi Longobarzii care erau de faţă, cunoscând sfinţenia bărbatului, boi şi oi şi altele ca acestea din cele luate de la alţii au început a pune înaintea lui, dar omul lui Dumnezeu nu a primit acestea, ci alte daruri a cerut, zicând: "De voiţi să dăruiţi ceva, pe toţi robii pe care îi aveţi dăruiţi-mii, ca aşa să am de unde mă ruga pentru voi Atotţiitorului Dumnezeu. Iar ei s-au făgăduit; şi pe toţi robii cei de la dânşii i-au slobozit; căci aşa iconomisise Pronia cea de sus: că dacă singur de sine pentru unul se dăduse a muri, să poată astfel pe mulţi de moarte să-i izbăvească.

28. încă tânăr fiind Sfântul Sava, petrecea în mănăstirea ce se cheamă Flaviana; într-o zi de iarnă, pitarul de acolo şi-a udat hainele, pe care, pentru că era iarnă şi nu avea unde să le usuce, le-a pus în cuptorul de acolo, iar trecând noaptea, pitarul le-a dat uitării. Ivindu-se o trebuinţă de năprasnă, însuşi Savva împreună cu alţi călugări şi cu pitarul au început să frământe aluatul, iar cuptorul a trebuit să fie aprins, hainele, precum am zis, din pricina uitării rămânând înlăuntru.

29. Şi văpaia iată, ridicându-se, cuptorul întru pomenire venindu-i, când nu mai era cu putinţă a isprăvi ceva, înfricoşat văpaia îngrozind, de mâhnire la inimă se bătea şi de întristare era ţinut.

30. însă Savva, nesuferind a-1 vedea pe fratele aşa mâhnit - deşi nici el nu se ardea mai puţin la cele dinlăuntru -, nu băgă de seamă nici de trup, nu băgă de seamă nici de foc, ci, cu semnul crucii îngrădindu-se, precum se afla, îndată în lăuntrul cuptorului a intrat şi, văpaia călcând-o, precum pe îndulcire mai-nainte, hainele din foc le-a scăpat, iar el a ieşit nevătămat, nu atât pentru blagocestie, precum de demult cei trei tineri, cât pentru iubirea frăţiei s-a ruşinat văpaia de dânsul.