I. Din Pateric

1. Se povestea despre Episcopul Oxirinhului, Apfi cu numele, că, atunci când era în pustie, multe petreceri aspre făcea, iar când s-a făcut Episcop, a vrut să urmeze această aspră petrecere şi în lume, dar n-a putut, şi s-a aruncat pe sine înaintea lui Dumnezeu, zicând: "Oare nu pentru episcopie s-a dus harul de la mine?" Şi s-a descoperit lui: "Nu s-a dus, ci că atunci când erai în pustie, nefiind niciun om, te sprijinea Dumnezeu, iar aici este lumea, şi oamenii te sprijinesc".

2. Un bătrân era din Schit şi, căzând într-o boală mare, era slujit de fraţi; şi, văzând el că fraţii se ostenesc pentru dânsul, zicea: "Mă duc în Egipt, ca să nu slăbănogesc pe fraţi". Şi i-a zis lui Avva Moise: "Nu te duce, căci vei cădea în curvie". Iar el, scârbindu- se, a zis: "Trupul meu a murit, şi tu îmi zici unele ca acestea?"

3. Deci, s-a dus în Egipt şi, auzind oamenii, îi aduceau lui multe daruri; şi a venit şi o fecioară ca să slujească cu credinţă bătrânului; iar după ceva vreme, obişnuindu- se ei unul cu altul, însănătoşindu-se el, a căzut cu dânsa, iar femeia a luat în pântece.

4. Iar oamenii, văzând-o pe dânsa având în pântece, o întrebau de unde a zămislit, iar ea a răspuns că de la bătrânul; iar ei nu o credeau pe dânsa. Iar bătrânul zicea către dânşii: "Eu am făcut aceasta; păziţi-mi rogu-vă pe copilul ce se va naşte".

5. Deci, după ce s-a născut şi l-au înţărcat, venind bătrânul şi luând copilul, s-a dus iarăşi în Schit şi, pândind o zi de praznic, după ce a pus copilul pe umărul său, a venit în biserică şi a intrat înaintea a tot poporul ducând pe copil pe umărul lui.

6. Şi, văzându-1 pe el fraţii, au plâns. Iar el a zis către dânşii: "Vedeţi copilul acesta? Este fiu al neascultării; deci păziţi-vă pe sine, fraţilor, că iată, la bătrâneţile mele făcui aceasta; rugaţi-vă dar pentru mine!" Şi, ducându- se în chilia lui, a pus început de lucrarea sa cea de mai-nainte.

7. Un frate a fost muşcat odată de un şarpe şi a intrat într-o cetate ca să se tămăduiască; şi l-a primit pe dânsul o femeie cucernică şi temătoare de Domnul şi l-a tămăduit pe dânsul. Iar după ce a dobândit puţină uşurare de boală, a început Diavolul a-i semăna lui gânduri spurcate spre dânsa. Şi, venind aceea după obicei ca să-i slujească lui, fratele s-a atins de mâna ei.

8. Iar ea, cunoscând războiul bătrânului, i-a zis lui: "Nu, Părinte. Pe Hristos ai, în Hristos te-ai îmbrăcat, îngerească schimă porţi. Adu-ţi aminte de scârba şi de pocăinţa cu care ai a te pocăi mai pe urmă şezând în chilie; adu-ţi aminte de suspinurile şi lacrimile cu care vei lăcrima îndelung şi de cealaltă rea-pătimire pe care o vei pătimi pentru scurta şi putreda dulceaţă".

9. Iar el, acestea auzind de la acea curată femeie, s-a ruşinat, neputând nici în faţa ei a se uita; şi voia să fugă de acolo, iar aceea iarăşi l-a oprit pe dânsul cu milostivirea lui Hristos şi i-a zis: "Să nu te ruşinezi şi să fugi, că nu te-ai tămăduit desăvârşit; iar acele gânduri nu erau ale sufletului tău cel curat, ci erau vârâri ale pizmăreţului Diavol". Şi aşa, plecându-1 pe dânsul să mai rămână, după ce l-a tămăduit, i-a dat drumul cu pace şi cu merinde.


II. A Părintelui [Pavel Everghetinosul]

Vezi cum şi acest frate, pentru lipsa nădejdii în Dumnezeu şi împuţinare, a mers fără sfială în cetate pentru tămăduirea suferinţei celei trupeşti? Cum, părăsindu-se de har, a fost luat în stăpânirea vrăjmaşului? Şi negreşit şi acesta, de ar fi avut plecată pe acea minunată femeie, în curvie ar fi căzut; dar monahul a fost întărit de dânsa spre a nu cădea desăvârşit, de care lucru şi noi temându- ne, să ne păzim.


III. A lui Diadoh

1. Nimic nu ne opreşte a chema doftori în vremea boalelor; iar fiindcă meşteşugul doftoricesc era să se dobândească cândva prin iscus omenesc, pentru aceasta şi buruienile au fost de mai-nainte. însă nu întru doftori trebuie să avem nădejdea tămăduirii, ci întru adevăratul nostru Mântuitor şi Tămăduitor - Hristos.

2. Iar acestea le zic celui ce îndreptează în obşte sau în cetăţi scopul înfrânării, căci, datorită locului [condiţiilor] în care petrec, nu pot avea prin dragoste necontenită lucrarea credinţei. încă şi altfel: anume pentru a nu cădea ei în slava-deşartă şi în ispita Diavolului, prin care unii înaintea multora se făgăduiesc, zicând că nu au trebuinţă de doftori.

3. Iar dacă cineva viaţă singuratică în locuri mai pustii îndreptează între doi sau trei fraţi de acelaşi nărav [chip al vieţuirii], la singur Domnul nostru, Cel ce tămăduieşte nouă toată boala şi toată neputinţa (Matei 4: 23), pe sine să se aducă prin credinţă, măcar în orice suferinţă vor cădea, căci, după Domnul, în pustietate are destulă mângâiere.

4. Drept aceea, unul ca acesta nu va fi lipsit niciodată de lucrarea credinţei, mai vârtos că nici nu va afla de unde să-şi arate fapta bună cea din răbdare, având pustietatea drept bună perdea; că pentru aceasta şi Domnul face a locui în casă pe cei ce sunt într-un fel (Psalm 67: 7).


IV. A Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul zicând: "De vreme ce la slujba bolniţei ai socotit să fiu, spune-mi, Părinte, să citesc cărţi doftoriceşti şi să dobândesc iscusinţă din ele sau mai vârtos să fiu fără de grijă despre unele ca acestea şi să fug de dânsele ca de unele ce risipesc mintea, ca nu cumva să nu mă mai trezvesc şi să-mi pricinuiesc slavă deşartă? Să mă îndestulez oare cu cunoştinţele pe care le am, folosind untdelemnul, cataplasmele şi ungerile, şi, simplu zicând, folosind meşteşuguri ca acestea pe care îndeobşte le urmează cei mai mulţi din cei ce nu citesc cărţi?"

2. Răspuns-a bătrânul: "De vreme ce nu am ajuns la desăvârşire, ca desăvârşit să ne izbăvim de patimile robiei, ne este mai de folos să nu ne îndeletnicim cu cele doftoriceşti, ci cu patimile [pentru izbăvirea de ele], ci întru Dumnezeu, Cel ce omoară şi face viu, întru Cel ce a zis: FSate-voi, şi Eu voi vindeca (Deut. 32: 39). Deci, cinstindu-le pe acestea sau şi întrebând pe cineva pentru ele, să nu uiţi c&fără Dumnezeu nu se face nimănui tămăduire. Deci cel ce se foloseşte de ele, dator este ca în numele lui Dumnezeu să se folosească, şi El îi va ajuta lui. Meşteşugul doftoricesc nu opreşte pe nimeni a fi pravoslavnic [drept-slăvitor], dar să-1 ai pe acesta precum şi fraţii au rucodelia lor. Cu frica lui Dumnezeu fă ceea ce faci şi păzeşte-ţi meşteşugul".

3. Zis-a fratele: "Altădată mi-ai zis că şi întru aceasta îşi poate tăia cîîteva voia sa: întru a nu se prici vreodată a-şi impune voia sa sau cuvântul său. Aşadar, Părinte, dacă eu aduc un lucru folositor la bolnav, iar acela îl vatămă? într-o pricină ca aceasta eu mă necăjesc, ca unul ce mi-am făcut voia mea. Şi iarăşi, văd că toată ziua sunt întru risipire şi, să zic pe scurt, abia dacă pot să-mi mai aduc aminte de Dumnezeu; deci, spune-mi, ce să fac? Că cred că aici îmi este mântuirea".

4. Răspuns-a bătrânul: "De socoteşti că lucrul acesta ajută celui bolnav, şi pentru aceasta pui şi cuvântul tău, şi se întâmplă ca dintru aceasta el să se vatăme, Dumnezeu, luând aminte la inima ta, nu te osândeşte, că ştie că, vrând a-1 folosi, l-ai vătămat [fără de voie]. Iar dacă vreunul iscusit va zice ţie ce să faci, iar tu, trecând cu vederea a-1 asculta pe dânsul, vei face ceea ce ţi se pare ţie, aceasta este mândrie şi voie proprie.

5. Iar pentru risipire ascultă acestea: mulţi aud mereu despre o cetate, şi se întâmplă lor ca să intre într-însa fără a cunoaşte că este aceea despre care au auzit. Frate, tu toată ziua eşti întru pomenirea lui Dumnezeu, şi nu cunoşti? Căci a avea poruncă şi a te îndeletnici a o păzi pe dânsa este şi dovadă de supunere şi de pomenire a lui Dumnezeu.

6. Şi bine ti-a zis tie fratele Ioan: «Scoate întâi frunzele, adică lucrurile patimilor, şi, cu vrerea lui Dumnezeu, vei scoate şi roadele, adică înseşi patimile». Deci, dacă nu ştii ce-ţi este de folos, urmează celor ce ştiu, şi aceasta este smerenie, şi prin ea afli harul lui Dumnezeu; deci, precum ai zis, «că aici îmi este mântuirea», bine ai zis aceasta, că n-a fost fără de Dumnezeu venirea ta, ci Dumnezeu te-a păzit.

7. împuterniceşte-te în Domnul, că nu mică dobândă câştigi din «risipirea» de care zici".


V. A Sfântului Efrem

1. Nu te lenevi faţă de cel bolnav, că scris este: Cel ce nu-şi astupă urechile sale a nu auzi pe bolnav, şi el va striga şi nu va avea cine să-l asculte (Pilde 21:13).

2. De pătimeşte fratele tău, osteneşte- te împreună cu dânsul, ca să te învredniceşti a auzi de la Domnul în Ziua aceea: Dacă unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici aţi făcut, Mie aţi făcut (Matei 25. 40).

3. Cel ce nu se îngrijeşte de bolnav, întărâtă pe Cel ce-1 pedepseşte pe dânsul; iar cel ce se bucură întru căderea fratelui lui va cădea cu cădere vestită.

4. Iubitule, dacă eşti iscusit la ştiinţa doftoricească, fii treaz, ca nu cumva, vrând a tămădui pe alţii, pe sine pătimaş să te arăţi, precum zice Apostolul: Ca lucrul vostru cel bun să nu se hulească (Rom. 14:16).