I. Din viaţa Sfântului Efthimie

1. Marelui Efthimie, cu totul fără rost şi vătămător lucru i se părea ca cineva dintre fraţi, şi mai vârtos tânăr fiind, mai arătată şi mai vederoasă postire decât ceilalţi să arate în chinovie şi astfel să dezlege canonul cel de obşte al fraţilor, de voia şi legea sa purtându- se; aşijderea nici să se trâmbiţeze virtutea, nici arătată a fi şi vestită, voind mai degrabă, pe cât este cu putinţă, să fie ascunsă.

2. Pentru aceasta şi zicea că prea bună este înfrânarea de mâncări prin care să nu se ajungă la saţiu: a ne opri noi adică de la trebuinţa de a mânca până la saţiu şi a ne împărtăşi din hrană mai puţin decât este trebuinţa trupului; iar pe ascuns a sta împotriva patimilor cărnii şi vârtos de pretutindenea a ne îngrădi cu armele faptei bune, iar acestea sunt: smerenia, întreaga-curăţie, cugetarea [la cele de folos], dreapta-socoteală şi cea după Dumnezeu ascultare, care este însăşi virtutea cea următoare lui Dumnezeu, prin care adică îi urmăm lui cu adevărat.


II. Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Cuviosul Pahomie, pe un frate care nu umbla drept, ci voii sale urma, luându- 1 deosebi, i-a zis lui: "Frate, Domnul zice: M-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine, a Tatălui (Ioan 5: 30). Deci şi tu eşti dator a ne asculta pe noi, că te văd pizmuit de vrăjmaşul şi osteneala ta prin multe furându-se.

2. Deci umblă după canon, iar când vei fi chemat la mâncare, să nu rămâi nemâncat, ci, venind împreună cu fraţii, împărtăşeşte şi tu cu măsurare din pâine şi din fiertura cea pusă înaintea ta, şi nici, tare fiind tu cu trupul, tare să te şi saturi, nici iarăşi, slab fiind cu trupul, prea să-1 topeşti, ci robeşte- te pe sine după puterea trupului, până când vei birui pe dracul laudei; că mult stă asupra ta".

3. Iar auzind el, s-a plecat pentru o vreme sfatului, apoi iarăşi urma înşelării, zicând: "Ce este aceasta? Unde este scris «să nu posteşti» şi «să nu te nevoieşti»?" Deci aşa urmând el pornirilor sale, l-a stăpânit vrăjmaşul.

4. Iar Marele a chemat pe Theodor şi i-a zis lui: "Ştii că foarte mă întristează cele despre fratele cutare. Du-te, dar, cercetează- 1 şi vezi ce face". Iar el, ducându-se, l-a aflat pe el ca rugându-se, dar scoţând graiuri schimbate. Şi, întorcându-se, a spus Marelui îndeletnicirea lui.

5. Şi socotind Theodor lucrarea Diavolului şi războiul cel de multe feluri către noi, s-a mirat şi s-a spăimântat foarte, şi s-a nedumerit întru sine: "Oare cu câtă trezvire trebuie să stea călugărul împotriva pornirilor celor meşteşugoase ale potrivnicului?" Deci, venind Sfântul şi rugăciune făcând pentru dânsul, întru tot Induratul Dumnezeu l-a tămăduit pe el, iar el, înţelepţindu- se, de aici înainte s-a păzit, către cele dinainte întinzându-se (cf. Filip. 3:13).

6. Şi zicea Pahomie către fraţii cei adunaţi: "Mare trezvire, fraţilor, ne trebuie spre a ne mântui; că aud de multe ori pe draci fălindu-se pentru cele cu care amăgesc pe călugări; drept aceea, păziţi-vă totdeauna şi vă îngrădiţi cu numele lui Hristos, şi, voii Lui urmând noi, vrăjmaşii nu vor putea asupra noastră, că cenuşă sunt şi fum, şi nu este întru dânşii ipostas vrednic de a sta asupra celor ce se tem de Domnul.

7. Fost-a odată şezând Marele Pahomie într-un loc al mănăstirii cu alţi fraţi mai în vârstă; iar un frate din cei ce erau acolo făcuse în acea zi două rogojini, pe care le puse înaintea chiliei sale în preajma locului în care Fericitul şedea împreună cu fraţii; iar aceasta o făcuse îngâmfându-se cu gândul slavei-deşarte, socotind că astfel va fi lăudat de Cuviosul; iar deşi canonul era ca fiecare frate să facă o rogojină pe zi, acela a îndoit lucrul.

8. Şi, văzând Marele ceea ce se făcu şi cunoscând că spre arătare a făcut fratele aceasta, oftând tare, a zis către fraţii care şedeau împreună cu dânsul: "Vedeţi pe acest frate? De dimineaţă până acum lucrând, toată osteneala sa o a dăruit Diavolului şi nimic din lucrul său nu a lăsat spre mântuirea sufletului său: că a iubit slava oamenilor mai mult decât pe cea a lui Dumnezeu; trupul cu osteneala l-a stors, iar sufletul lui deşert de îndulcirea lucrurilor l-a făcut.

9. Şi, chemând pe acel frate, i-a dat canon şi i-a poruncit ca, atunci când vor veni fraţii, ţinând acele două rogojini, să stea dinapoia lor şi să zică: "Rogu-mă vouă, fraţilor, rugaţi-vă pentru păcătosul meu suflet, ca întru tot induratul Dumnezeu cu rugăciunile voastre să-1 miluiască, care mai vârtos şi-a ales aceste două rogojini decât împărăţia Lui".

10. Şi iarăşi, când mâncau fraţii, a poruncit să stea într-acelaşi chip în mijloc cu rogojinile, până când se vor scula fraţii de la masă; iar după aceasta a poruncit să fie închis singur în chilie, şi, vreme de cinci luni, să facă în fiecare zi câte două rogojini, şi să mănânce numai pâine cu sare, şi nimeni din fraţi să nu vorbească cu dânsul.


III. Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Daniil că, atunci când au venit barbarii în Schit, Părinţii au fugit, iar el a rămas zicând: "Dacă Dumnezeu nu se îngrijeşte de mine, pentru ce mai şed aici?" Şi a trecut prin mijlocul barbarilor, şi aceia nu l-au văzut. Atunci a zis către sine: "Iată, S-a îngrijit Dumnezeu de tine şi n-ai murit; deci fă şi tu cea omenească, şi fugi şi tu ca şi Părinţii".


IV. A Sfântului Efrem

1. Frate, de şezi în obşte, nu te abate de la legea şi canonul apostolicesc; că trecerile cu vederea cele ce par că sunt mici, nu mică vătămare fac. Deci bine este şi foarte bine a nu cugeta înalt, nici lucrurile plăcerii de sine făcând, sub osândă să fii, ci, deopotrivă cu ceilalţi, pe toate să le faci şi, aşa, să mergi împreună cu fraţii cei de un suflet la pravilă, sau la priveghere, sau la rucodelie şi la celelalte lucruri care se întâmplă, care lucru este semn prea mare al smeritei-cugetări.

2. Aşijderea şi la masă [împreună cu ei să fii], afară de boală trupească, să nu fii ţinut adică de voia ta, adică cu îngâmfare deşartă, ci să urmezi canonului întru toată cucernicia şi frica lui Dumnezeu, măcar şi de două ori în zi de ti se va da să mănânci, împărtăşeşte-te din bucate cu mulţumită, şi, orice fac cei mai cu evlavie din fraţi, aceea fă şi cu conştiinţă curată, şi vei spori degrab întru Domnul.

3. Iar de-ţi vine gând întru dreapta- socoteală cum că multe sunt cele puse pe masă, să socotim că nu prin porunca noastră s-au făcut gătirea celor de mâncare, iar dacă iarăşi sărăceşti şi strâmte sunt cele ce se întâmplă şi va începe gândul cu greu a suferi pentru acestea, să socoteşti că, întrupându- Se Domnul slavei, n-a socotit cu nevrednicie a mânca pâine de orz (cf. Ioan 6: 9).

4. Deci, se cuvine ca întru pricepere duhovnicească a întâmpina tot războiul, întrebuinţând fiecare meşteşugire cu putinţă, şi a zvârli înapoi toate măiestriile sale prin puterea cea purtătoare de cruce. Şi se cade a şti că, de multe ori, la vreunul din fraţi, vrăjmaşul îi dă osârdie multă spre nevoinţă şi aspră petrecere şi părută vieţuire desăvârşită; iar fratele, de este smerit-cugetător şi se leapădă de voia sa, nu se va încredinţa pe sine gândurilor celor înşelătoare, ci ori le goneşte pe ele degrab, ori îi vesteşte proestosului, plecându-se sfătuirii şi învăţăturii aceluia.

5. Iar de are rânduială de sine (idioritmie), şi, de aici, căutându-şi plăcerea sa, îşi ascunde patima sa şi nu o descoperă cuiva [unui bătrân]; şi, voind el să-şi sporească nevoinţa, de iese pentru aceasta din locul său despărţindu-se de frăţime, voind să-şi împlinească dorirea precum voieşte, cade astfel întru cea desăvârşită pierzare; şi dat fiind în mâinile vrăjmaşilor săi [draci], este stăpânit de dânşii; că temelia lui nu s-a zidit pe piatră, adică pe smerita-cugetare şi pe credinţă neclătinată, ci pe nisip, adică pe plăcerea omenească şi pe mândrie; pentru aceea şi clătinându-se [dărâmându-se] de ploaie, de râuri şi de vânturi, cade întru adâncul cel pierzător al deznădăjduirii (cf. şi Matei 7:24-25; Luca 6: 48).

6. Căci, după ce se desparte de frăţime, ispititorul îi izvodeşte nişte gânduri ca acestea: că îl face adică a-şi închipui întindere de vreme şi lungime de viaţă, şi îi zice: "Osteneala este a răbda până la sfârşit întru asprimea aceasta, ca nu cumva, slăbind trupul tău până la sfârşit, mai apoi, să nu-1 mai poţi aduce în putere". Şi aşa stăpânindu-1 pe dânsul, întru nebăgare de seamă îl aruncă, şi-1 prăpădeşte întru deznădăjduire de Dumnezeiescul ajutor, depărtându-se din pricina mândriei şi a plăcerii de sine.