1. PRICINA ÎNTÂI: Că monahului neagoniseala îi este făgăduinţă; şi care este semnul nepătimaşului, şi cum au îndreptat Părinţii aceasta 2. PRICINA A DOUA: Că milostenia cea trupească, celor din lume, de nevoie este, atunci când nu sunt săraci, ca unora ce nenumărate binefaceri li se face printr-însa. Pe care aceştia se cade a o face fără cruţare [cu toată inima] şi din cele mai de cinste pe care le au 3. PRICINA A TREIA: Că patima iubirii de arginţi este mai pierzătoare decât toate patimile 4. PRICINA A PATRA: De unde se face dragostea cea întru Dumnezeu, şi cum se arată, şi care sunt lucrările ei 5. PRICINA A CINCEA: Că prea mare lucru între faptele bune este a se linişti cineva cu socoteală şi că mare nevoie are sufletul să o îndrepteze pe aceasta; şi care este liniştea cea cu socoteală, şi cum se isprăveşte 6. PRICINA A ŞASEA: Cum biruieşte cineva gândurile şi în ce măsură nu i se cere seamă pentru acestea 7. PRICINA A ŞAPTEA: Că moarte este credinciosului risipirea minţii şi uitarea; iar cea de-a pururea pomenire a lui Dumnezeu şi vedere a Sa, i se face lui viaţă şi pierdere a toată răutatea 8. PRICINA A OPTA: Că se cade a ne ruga neîncetat, şi ce este aceasta, şi cum se îndreptează 9. PRICINA A NOUA: Că cel ce se îngrădeşte pururea cu rugăciunea este nerăzboit de vrăjmaşul, pentru aceea se cade ca întru aceasta a ne nevoi 10. PRICINA A ZECEA: Care este puterea rugăciunii, şi că prin rugăciune se dă tot binele de la Dumnezeu, şi prin ea se uneşte omul cu Dumnezeu 11. PRICINA A UNSPREZECEA: Că se cade ca cel ce cere, nu ce-i place lui să ceară, ci ceea ce este de folos, precum I se pare lui Dumnezeu 12. PRICINA A DOUĂSPREZECEA: Că se cade ca cel ce cere de la Dumnezeu cele folositoare, pe cele aduse asupră-i de la Pronie cu mulţumită să le primească, măcar de se va întâmpla a fi împotriva voii sale 13. PRICINA A TREISPREZECEA: Că se cade ca rugăciunea să fie ajutorată de faptă, şi care sunt cele ce fac rugăciunea neprimită 14. PRICINA A PAISPREZECEA: Că, celui ce are ceva asupra cuiva sau celui ce are asupra lui ceva şi nu se împacă, neprimită îi este rugăciunea 15. PRICINA A CINCISPREZECEA: Că de nevoie este credinciosului citirea Scripturilor şi că mult folos ia dintr-însa 16. PRICINA A ŞAISPREZECEA: Că datori suntem ca pe cele ce le citim să le şi facem, că nu în cuvânt este mântuirea, ci în lucrare; pentru aceasta, cunoaşterea goală este nefolositoare. Şi că se cade ca cel duhovnicesc să nu rămână în slovă, ci să se nevoiască să treacă şi spre Duhul 17. PRICINA A ŞAPTESPREZECEA: Că nu se cuvine ca din mândrie mult a cerceta cele înalte ale Scripturii, şi aşa a iscodi cele dogmaticeşti şi ascunse, sau şi judecăţile lui Dumnezeu 18. PRICINA A OPTSPREZECEA: Că se cuvine credinciosul cu totul a se depărta de cunoştinţa cea cu nume mincinos şi de vorbirea cu ereticii. Şi care este înţelepciunea cea după Dumnezeu, şi că la unii chiar şi simplitatea ajută 19. PRICINA A NOUĂSPREZECEA: Că asupra credincioşilor nimic nu pot dracii; pentru aceasta nu trebuie să-i băgăm în seamă sau să ne temem de ei şi nicidecum să luăm aminte la dânşii, orice ar face ei; şi cum poate deosebi cineva vederea celor bune de cea a celor viclene, pentru că, de multe ori şi năluciri arată, spre înşelarea celor groşi, că pe suflet îl poate mângâia şi vederea cea dumnezeiască, şi cea drăcească 20. PRICINA A DOUĂZECEA: Că în multe feluri se arată visurile, pentru aceasta mai fără de primejdie este a nu crede lor, şi că dracii nimic nu ştiu din cele ce vor să fie; măcar deşi zic că le ştiu pe cele ce le pun înainte, le zic astfel prin ghicire [şi nu din adevăr] 21. PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA: Că cele din inima omului dracii nicidecum nu le ştiu, nici de care patimă ne biruim; dar, din cele ce grăim sau lucrăm, din acestea le învaţă 22. PRICINA A DOUĂZECI ŞI DOUA: Care este măsura nepătimirii, şi care sunt osebirile [însuşirile] acesteia, şi de unde i se face ea omului 23. PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA: Când şi cum se cuvine a ne atinge de cuvântarea de Dumnezeu [teologie], şi care este cuvântul înţelepciunii duhovniceşti şi care al cunoştinţei, şi de unde se învredniceşte mintea de dânsele 24. PRICINA A DOUĂZECI ŞI PATRA: Cum şi de unde se face mintea părtaşă harului lui Dumnezeu şi se suie întru vedenie, şi cum se păzeşte întru dânsa 25. PRICINA A DOUĂZECI ŞI CINCEA: In câte feluri se face dumnezeiasca slobozire şi părăsire, şi ce trebuie a face întru dânsele, şi [cum] a chema înapoi liarul Duhului 26. PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA; Că vederea duhovnicească uimeşte mintea şi o face a uita toate cele de aici; şi că harul Duhului se face acoperământ, hrană şi băutură pentru cei desăvârşiţi; pentru această pricină şi unii dintre sfinţi, întărindu-se cu dumnezeiescul har, pe acestea prea puţin sau nicidecum nu le foloseau pentru fire, căci se împuterniceau de har 27. PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA: Că mare este vrednicia preoţiei, pentru aceea nu trebuie a alerga către dânsa, ci cel chemat spre ea, pentru evlavie, să se lepede de dânsa, mai vârtos de va socoti şi că alegerea se face din sârguinţa omenească, iar nu din dumnezeiască hotărâre; aşijderea a face şi pentru începătorie [dregătorie] şi pentru învăţătorie 28. PRICINA A DOUĂZECI ŞI OPTA: Despre preoţie, cum că cel ce cu nevrednicie slujeşte foarte grea muncă îşi trage asupră-şi, precum şi cel ce cu luare-aminte şi cu vrednicie slujeşte prea mult dobândeşte 29. PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA: Că şi în toate zilele a sluji [după tipic], prea mare folos soleşte; pentru aceea se şi află la Părinţi făcându-se aceasta; şi cum că în sfinţita jertfă cele cereşti împreună cu cele pământeşti se împreună 30. PRICINA A TREIZECEA: Că nu numai celor vii, ci şi celor morţi, jertfa prea mult le foloseşte 31. PRICINA A TREIZECI ŞI UNA: Că după moarte nu mai este iertare, numai de vor fi din păcatele foarte uşoare, dar şi pentru acestea cu greu se va da iertarea; iar pentru cei răposaţi, care au săvârşit fapte vrednice de muncă, este cu neputinţa să-i mai scoată cineva de acolo 32. PRICINA A TREIZECI ŞI DOUA: Care este raţiunea şi puterea Sfintelor Taine; şi că se cuvine să ne facem drept scop apropierea de dânsele 33. PRICINA A TREIZECI ŞI TREIA: Cum se cade şi când trebuie să ne apropiem de cele sfinte şi cu ce fel de conştiinţă 34. PRICINA A TREIZECI ŞI PATRA: Că de prea mare folos este a ne împărtăşi în fiecare zi, tot astfel şi a nu ne împărtăşi deseori vătămător este 35. PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA: Că cel ce este sub canon şi nu se poate împărtăşi la dumnezeiasca Adunare [Liturghie] trebuie să iasă din biserică împreună cu catehumenii 36. PRICINA A TREIZECI ŞI ŞASEA: Că îngroparea în biserică a celor blagocestivi de folos este, iar a celor osândiţi, solitoare de muncă în focul cel veşnic.nu se arată nevinovat 37. PRICINA A TREIZECI ŞI ŞAPTEA: Că şi a îngropa pe cineva cu cinste [pompă] nu mică vătămare poate pricinui sufletelor; pentru aceea [nu întâmplător], cei iubiţi de Dumnezeu sunt îngropaţi simplu [fără pompă]; pentru aceasta, de mare folos este a alege cineva îngroparea fără slavă 38. PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA: Că nu al tuturor este a învăţa, ci numai al celui pus spre aceasta de dumnezeiasca Pronie, ca cel ce este îndestulat a împlini cele pe care le învaţă şi căruia i s-au biruit patimile; iar cel prost [nevrednic] se cade a lua aminte de sine, ca nu cumva, voind pe alţii să-i zidească, pe sineşi să se surpe. Şi cum, cu toate acestea, uneori, unii s-au aflat pe eişi, încă de la începuttd lor - povăţuiţi fiind de Duhul Sfânt şi care nicidecum nu au fost legaţi de vreo povăţuire omenească -, povăţuitori ai altora, de care lucru se cuvine numai a ne minuna, nu însă a-l şi urmai dată fiind neputinţa noastră 39. PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA: Că cel ce din Duhul Sfânt face judecăţile, măcar că nu este preot, întru cele ce va cerca îl are pe Dumnezeu împreună-hotărâtor. Şi cum că nu numai preoţilor, ci şi altora care sunt curaţi le-a îngăduit Dumnezeu a învăţa. Care este preoţia cea înţeleasă cu mintea. Cum se cuvine ca cei din pustie, nefiind de faţă preot, să se împărtăşească cu Sfintele Taine 40. PRICINA A PATRUZECEA: Că se cade ca păstorul cel adevărat să sufere toată primejdia pentru oi şi foarte cu osârdie a griji de dânsele 41. PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA: Că celor ce li s-a poruncit de la Dumnezeu a învăţa pe alţii, pe cât se sărguiesc a spori în învăţătură şi a-i întări pe cei pe care îi învaţă, pe atâta şi de mai mult har se îndulcesc. Pentru aceasta, cu sârguinţa se cuvine a învăţa; iar cei ce din trândăvie se lenevesc de la învăţătură, cea nesuferita muncă vor pătimi. Şi cum se cade a fi egumenul în mănăstire, şi că se cade a avea pe al doilea spre a-i ajuta la a povăţui frăţimea 42. PRICINA A PATRUZECI ŞI DOUA: Că nu se cuvine ca cineva să înveţe sau să mustre pe cei ce nu sunt supuşi ai lui, chiar de vor fi păcătuind, ci numai de vor cere aceasta, şi nici a izbândi celor nedreptăţiţi 43. PRICINA A PATRUZECI ŞI TREIA: Că nu se cuvine a ne purta cu asprime faţă de cei sub ascultarea noastră sau a le porunci lor cele nepotrivite şi cum că, pe tot lucrul poruncit cu smerenie şi cu bună-conştiinţă, harul îl ajută să sporească spre bine 44. PRICINA A PATRUZECI ŞI PATRA: Că se cade, pe cel ce face ceva bine, măcar şi nedesăvârşit de va fi, să nu-l oprim, ci mai vârtos să-l sprijinim, şi puţin câte puţin să-l aducem spre desăvârşire 45. PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA: Că se cade ca egumenul, pe cei mai neputincioşi dintre fraţi, câteodată şi prin cei mai tari a-i deprinde la ascultare şi răbdare şi la celelalte nevoinţe, iar pe cei începători foarte a-i cruţa 46. PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞASEA: Că nu de la toţi deopotrivă se cade a cere nevoinţa, ci socotind viaţa pe care a avut-o fiecare mai-nainte şi după deprinderea trupului 47. PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞAPTEA: Că se cade mai vârtos a purta grijă de cei neputincioşi şi a ne pogorîla măsura lor, atunci când nu calcă vreo poruncă a lui Dumnezeu, ca să nu se smintească. Şi cum că obiceiurile, îndreptările şi păcatele fiecăruia, se cuvine a le judeca după puterea şi cunoştinţa fiecăruia 48. PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA: Că se cade ca pe cel ce a căzut în păcat şi este aproape de deznădejde să nu-l lepădăm îndată, nici să-l necăjim cu mustrări iuţi, ci cu blândeţe şi cu milostivire să-l ridicăm din cădere. Aşijderea şi pe cel ce se desparte de obşte să-l întoarcem şi cu bunătate să-l primim 49. PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA: Că se cade egumenului a nu tăcea atunci când cei ce sunt sub dânsul vor păcătui, ci a-i mustra şi a-i canonişi şi în tot chipul a încerca a-i tămădui 50. PRICINA A CINCIZECEA: Că pe cel ce greşeşte fără îndreptare şi care este vătămător de obşte să-l izgonim, ca pe unul care nici după cea cuviincioasă purtare de grijă nu s-a folosit. într-o astfel de pricină, egumenul nu trebuie să uneltească milostivire, altminteri şi sieşi şi celorlalţi va aduce vătămare