I. A lui Palladie

1. Celor cinci sute de fraţi ce erau împreună cu Marele Apollo, obicei le era ca, în fiecare zi, în ceasul al nouălea, să se împărtăşească din Preacuratele Taine. Apoi, după ce mâncau, şedeau şi se învăţau de la dânsul dumnezeieştile porunci, până la primul ceas de noapte.

2. Şi zicea către dânşii: "Se cade să ne curăţim de gânduri în toate zilele şi astfel să ne gătim sufletele, ca vrednici să fim totdeauna spre primirea dumnezeieştilor Taine, şi către pomenirea pătimirii celei mântuitoare [a lui Hristos], şi printr-însele să ne învrednicim de iertarea păcatelor".


II. A aceluiaşi

1. Un bărbat egiptean neastâmpărat a îndrăgit o femeie întreagă la minte şi care avea bărbat, iar pentru a-şi ajunge scopul, a vorbit cu un vrăjitor zicând: "Lucrează cu meşteşugul tău ca ori să mă iubească, ori să-şi lepede bărbatul ei". Şi, luând vrăjitorul plată din destul de la dânsul, dar neputând schimba cu vrăjile lui mintea ei cea cumpătată, a făcut-o să se arate ca o iapă celor ce o vedeau.

2. Şi, venind de faţă bărbatul ei şi văzând-o pe dânsa în chip de iapă, se tânguia foarte pentru nenorocirea ei. Şi, chemând pe preoţii satului, o a arătat pe ea, dar nici ei n-au putut să priceapă ce se făcuse. Iar timp de trei zile ea n-a gustat nimic. Mai pe urmă, însă, i-a venit în gând bărbatului să o ducă în pustie, la Sfântul Macarie Egipteanul. Şi, punându-i căpăstru ca unui cal, o a dus pe dânsa aşa acolo unde locuia omul lui Dumnezeu.

3. Şi, când s-a apropiat, i-au zis lui fraţii: "De ce ai adus iapa aici?" Iar el a zis: "Ca să se miluiască cu rugăciunea Sfântului". Şi ei au zis: "Dar ce rău are?" Zisu-le-a lor: "Aceasta pe care o vedeţi iapă este nefericita mea femeie, şi nu ştiu ce i s-a făcut ei".

4. Sfântului însă i se descoperise toate cele făcute şi era rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsa. Şi ei au spus pentru dânsa robului lui Hristos, Macarie, zicând: "A adus aici oarecine o iapă". Zis-a lor Sfântul: "Voi sunteţi cai, care aveţi ochii cailor, iar aceea femeie este, precum s-a zidit, dar şi-a schimbat chipul numai în ochii celor amăgiţi".

5. Şi, adusă fiind la dânsul, a blagoslovit apă şi a turnat din creştet până jos, goală fiind ea, şi, rugăciune făcând pe capul ei, o a tămăduit, şi îndată femeia s-a arătat tuturor după fire, şi a poruncit să i se dea ei să mănânce.

6. Şi o a învăţat pe dânsa omul lui Dumnezeu zicând: "Niciodată să nu lipseşti de la biserică şi de la împărtăşirea de Tainele lui Hristos, pentru că aceasta ţi s-a întâmplat ţie pentru că timp de cinci săptămâni nu teai apropiat de Preacuratele Taine". Aşa tămăduind-o pe dânsa la trup şi la suflet, i-a slobozit pe dânşii.


III. Trimitere a Sfântului Vasile cel Mare către patriciana Chesaria

1. Şi a ne cumineca în fiecare zi, a ne împărtăşi adică din Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, bun şi folositor lucru este, însuşi El lămurit zicând: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6: 54). Şi cine se poate îndoi că a se împărtăşi deseori din viaţă este altceva decât fără numai a via în felurite chipuri?

2. Insă noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, dar şi în celelalte zile când se face pomenirea vreunui Sfânt (mai deosebit).


IV. Din viaţa Sfântului Eftimie

1. în cetatea Vitagabaeonilor locuia oarecine pe nume Romano; acesta avea un frate preot cucernic, Ahtabie cu numele, din mănăstirea Sfântului Ef timie. Romano era umed şi molicios, şi se împotrivea în toate fratelui său.

2. Şi pizmuind oarecine pe Romano pentru avuţia lui, pândea şi tâlhăreşte se ispitea să pună mâna pe ea, dar, neîmplinindu-şi scopul, iute ca şi cu o suliţă inima rănindu-şi, s-a dus în Eleutheropoli şi a luat ajutor asupra lui pe un vrăjitor, cumpărând ticălosul cu mult preţ vătămarea aproapelui.

3. Iar acela, pe cât putea, uneltea meşteşugurile, iar Romano, ca cel ce nu ştia nimic din cele ce se fac, petrecea în ţarină, neavând nicio păzire pentru cele cu vicleşug lucrate lui. Şi, iată, trupul cu oarecare amorţire s-a cuprins, Dumnezeu tăind de la el multa lui trândăvie şi voind ca sufletul către sârguinţă să-1 întoarcă. Pentru aceasta, a slobozit a se birui puţin de meşteşugirile vicleanului, trebuind pentru aceasta să se întoarcă acasă.

4. Apoi, mai amar răutatea vârându-se, zăcea chinuindu-se de idropizie, de aici luând deznădăjduire şi de meşteşugul doftorului. Iar cei ai lui şi prietenii şedeau împrejur slobozind peste dânsul cea din urmă lacrimă. Deci, aşa greu aflându-se acela şi însuşi sfârşitul aşteptându-1, abia dacă mai putea zări ceva; cu greu desfăcându-şi genele, s-a rugat de cei ce erau de faţă să se dea puţin în lături ca să rămână singur.

5. Rămânând aşa, s-a întors către perete, precum odinioară marele Iezechia (cf. IV împ. 20: 2), şi unele ca acestea întru zdrobirea inimii se ruga: "Dumnezeul puterilor, Cel ce ai zis: Când, întorcându-te, vei suspina, atunci te vei mântui (Is. 30: 25), însuţi caută spre mine şi mă scoate din nevoia aceasta ce mă ţine şi din primejdie". Iar dintru aceasta i-a venit lui în minte şi Marele Eftimie, pe care acum îl chema cu fierbinţeală, şi mijlocitor îl aducea pe el la Dumnezeu, şi printrînsul pentru izbăvire se ruga.

6. Apoi, ca într-o uimire făcându-se, a văzut pe oarecine cu veşminte de monah şi cu părul alb stându-i înainte şi zicând: "Ce voieşti să-ţi fac?" Iar el, de frică, dar şi de bucurie, întreba: "Oare cine eşti tu, stăpâne?" Şi acela a zis: "Eu sunt Eftimie, pe care tu cu puţin mai-nainte îl chemai, şi pentru nimic să nu te sperii de vederea mea; căci vreau să văd, zicea, ce pătimeşti şi ce primejdie a trupului te-a cuprins".

7. Iar el arătând pântecele, acela a împreunat drept degetele sale şi, cu acestea, ca şi cu o sabie, a tăiat acea umflătură a pântecelui, făcând să înceteze pătimirea şi să se scurgă [lichidul]. Apoi a scos din pântece ca o tăbliţă făcută din cositor, având oarecari însemnări pe dânsa, şi a pus-o pe o masă, întru vederea lui. Apoi, şi tăietura cu mâna lipind-o şi netezind-o, întreagă şi sănătoasă a aşezat toată partea aceea.

8. Şi, pe rând, toată pehlivănia aceea a sfârşit-o: adică pizma avuţiei, tocmeala cu fermecătorul, chemarea dracilor. "în niciun fel n-ai fi putut birui măiestriile vrăjmaşului, de nu te-ai fi dat ca pricină, pentru că iată, întru atâta vreme, nici biserica n-ai vrut s-o vezi şi să mergi, nici de Preacuratele Taine nu te-ai apropiat, ci cu lenevire ai trăit şi fără de grijă faţă de cele în care a ajuns sufletul tău. Deci, de vreme ce a făcut Dumnezeu milă cu tine, de acum ia aminte de tine şi nicidecum să nu te mai leneveşti de mântuirea ta.

9. După ce Romano a auzit acestea, s-a sculat îndată sănătos, umflătura cea de la pântece acum dezumflându-se. Apoi a chemat pe ai săi şi le-a spus lor starea de faţă a sfântului şi acea neobişnuită tăiere a degetelor, şi, pe scurt, toată arătarea o a povestit. Şi, de atunci, din ziua aceea a facerii de minuni şi până acum, praznic foarte mare făcea, în fiecare an aducând sfântului mulţumiri.


V. A lui Paladie

1. Inconjurând pe Părinţii cei din pustie, am venit şi la un oarecare bărbat sfânt cu numele Or, care era Părinte al Mănăstirilor celor o mie de fraţi. Acesta, după ce ne-a văzut, s-a bucurat şi ne-a îmbrăţişat. Apoi, după ce s-a rugat pentru noi şi ne-a spălat picioarele noastre cu mâinile sale, a vorbit din destul cu noi, învăţându-ne din dumnezeieştile Scripturi, că era bărbat învăţat de Dumnezeu.

2. Apoi ne-a îndemnat la rugăciuni, că obicei era lui a nu se apropia de hrana cea trupească până nu dădea sufletului lui hrana cea duhovnicească, care este împărtăşirea cu Tainele lui Hristos. Dintru aceasta, împreună cu cei de acolo, ne-am împărtăşit şi noi şi am mulţumit. Ne-au chemat apoi la masă, dintru care a gustat şi el împreună cu noi, hrănindu-ne sufletele cu cuvântul învăţăturii.


VI. A lui Avva Cassian Romanul

1. Mergând noi în Schit la Avva Serin, bărbat sfânt şi purtător de Dumnezeu, după alte vorbe folositoare de suflet, l-am întrebat pe dânsul şi despre cei bântuiţi de duhuri necurate, zicând: "Pentru ce în tara noastră cei îndrăciţi sunt trecuţi cu vederea? De ce oamenii se tem de dânşii, nu vor să se apropie şi se feresc de ei? încă şi de la Stăpâneasca împărtăşire de-a pururea îi opresc, aducând spre mărturie glasul Domnului, care porunceşte: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele înaintea poicilor (cf. Matei 7: 6).

2. Şi, răspunzând Bătrânul, ne-a zis nouă: "De credem că toate cele ce se fac nu se fac fără voia lui Dumnezeu - chiar şi necazurile şi ispitele - şi că se iconomisesc spre folosul sufletelor noastre, nu numai că nu vom trece cu vederea pe cei ce pătimesc, ci şi vom şi pătimi împreună cu dânşii, ca şi cu nişte mădulare ale noastre, şi pentru dânşii ne vom ruga fierbinte către Dumnezeu, suferindu-i pe ei întru multă dragoste şi prietenie, precum învaţă şi Apostolul zicând: Când pătimeşte un mădular, împreună-pătimesc toate mădularele (I Cor. 12: 26).

3. Cât despre Sfânta împărtăşire ce se dă acestora, niciodinioară nu ne-am înştiinţat să fie oprită de Bătrânii noştri, socotindu-se chiar să li se dea în fiecare zi. Iar graiul cel evanghelicesc ce porunceşte a nu da cele sfinte câinilor, nu cu potrivire îl înţelegeţi, căci nu pentru Sfânta împărtăşire zicem că a zis Hristos, ci pentru învăţătura şi tâlcuirea dogmelor celor mai înalte.

4. Căci, împărtăşindu-se cel bântuit, Sfintele nu se dau spre mâncare demonului, ci mai vârtos spre curăţirea sufletului şi a trupului, şi spre arderea vicleanului duh, care şade în mădularele trupului şi care, prin împărtăşirea Sfintelor, fuge ca ars de foc. Cu un astfel de chip ceva mai-nainte şi pe Avva Andronic l-am aflat că s-a tămăduit şi pe mulţi alţii.

5. Deci, dacă cu totul pe cel bântuit îl vom opri de la făcătoarea de viaţă împărtăşire a Sfintelor, vom da prilej dracului ce-1 chinuieşte pe dânsul a se trufi şi mai tare, astfel gătindu-1 pe dânsul mai des şi mai greu să se pună asupra omului, ca asupra celui ce mai mult se desparte de ajutorul cel de sus, pe care l-ar fi putut câştiga din Sfânta împărtăşire.

6. Deci nu se cade ca pe cei ce fără de voia lor se lucrează de draci să-i despărţim de acoperământul celor Sfinte, ci numai pe cei ce de voie se dau pe eişi păcatelor şi prin fapte necurate se îndrăcesc.

7. Care sunt cu atât mai păcătoşi decât aceia, pe cât dracii care lucrează întru dânşii pe ascuns şi în chip nevăzut şi care nu se învrednicesc de nicio pedeapsă spre tămăduirea răutăţii lor, ci aspra şi nepocăita lor inimă le învistiereşte lor urgie în ziua urgiei, a descoperirii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (cf. Rom. 2: 5), unde viermele lor nu se va sfârşi şi focul nu se va stinge (cf. Marcu 9: 44).