I. Din Pateric

1. Năpăstuit a fost un frate într-o obşte din pricina curviei. Sculându-se, a venit la Avva Antonie. Şi au venit şi fraţii din obşte ca să-l mângâie şi să-l ia înapoi în obşte. Şi au început să-l mustre: "Iată ce ai făcut!" Iar el răspundea că nimic de acest fel n-a făcut.

2. Şi iată că acolo de faţă era Avva Pafnutie, care a spus o pildă ca aceasta: "Am văzut pe marginea râului un om băgat în nămol până la genunchi şi, venind unii să-i dea lui mână de ajutor, l-au cufundat până la grumaz".

3. Şi a zis Antonie: "Iată om adevărat, care poate mângâia suflete rănite şi să le mântuiască. Şi, umilindu-se fraţii de cuvântul bătrânilor, au făcut metanie fratelui. Şi, mângâiaţi fiind de la Bătrâni, au luat pe fratele şi s-au întors în obşte.

4. Zis-a Avva Pimen: "De va greşi omul şi va tăgădui zicând «n-am greşit», nu-1 mustra pe el, iar de-1 mustri, îi tai osârdia lui, ci mai vârtos zi lui: «Nu te mâhni cu totul frate, ci te păzeşte de acum înainte», şi aşa vei ridica sufletul lui spre pocăinţă".


II. A Sfântului Efrem

1. De se va despărţi vreun frate de chinovie cu orice fel de pricini şi va cădea în boală sau, căindu-se, se va întoarce, nu trebuie să-l dispreţuim, ci mai vârtos să-l primim ca pe un mădular al trupului. Că, de a şi greşit depărtându-se, tu însă fă milă cu dânsul, pentru Domnul, Care a zis: Întrucât ati făcut unuia din aceşti mai mici, Mie aţi făcut (Matei 25: 40).

2. Că, pentru tine, a te îngriji numai, oprit este, fiindcă a zis Mântuitorul: Nu vă grijiţi cu sufletele voastre ce veţi mânca (Matei 6: 25) şi celelalte. încă şi Apostolul porunceşte zicând: Fiecare nu numai de ale sale să se grijească, ci şi de ale altuia (Filip. 2: 4). Că, iată, pe dragoste o a pus mai presus decât toate isprăvile şi darurile (cf. I Cor. 13:1-13).

3. Că bună este rugăciunea cu post, însă pe aceasta, milostenia o întemeiază, că zice: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9:13; 12: 7; Osea 6: 6).

4. Vezi şi pe Prorocul cum mustră pe cei nemilostivi, zicând că nu şi-au adus aminte a face milă, şi au gonit pe omul cel sărac şi sărman, şi umilit la inimă, ca să-l omoare (cf. Psalm 108: 16). Şi iarăşi: Pe care Tu l-ai bătut, ei l-au gonit, şi la durerea ranelor mele au adăugat (Psalm 68: 27).

5. încă şi Mântuitorul porunceşte a fi noi milostivi: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc milostiv este (Luca 6: 36). Pe cei milostivi îi fericeşte zicând: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5: 7). Şi, către Tatăl rugându-ne, ne-a poruncit a zice: Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri (Matei 6:12).

6. Deci primeşte pe cel rătăcit care se pocăieşte, dacă într-adevăr arată curată şi adevărată pocăinţă, şi ascultă pe Apostolul ce zice: Aşa încât voi, dimpotrivă, mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca nu cumva, pentru multa mâhnire, să se înghită unul ca aceasta. De aceea vă îndemn să întăriţi în el dragostea (II Cor. 2: 7-8).

7. Şi iarăşi zice: Rugămu-vă pe voi, fraţilor, învăţaţi pe cei fără de rânduială, mângâiaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi răbdători faţă de toţi. Socotiţi să nu întoarcă cineva răul cuiva, ci pururea cele bune să urmaţi, şi unul spre altul şi spre toţi (I Thesal. 5:14-15).

8. Căci şi Domnul slavei nu a lepădat pe fiul cel curvar, ci l-a primit ca pe un înviat din morţi, şi l-a îmbrăcat în podoaba cea dintâi, şi l-a înălţat, şi inel i-a dăruit, şi pe viţelul cel bine hrănit l-a junghiat, ca să se veselească întru aflarea fiului celui pierdut (cf. Luca 15:11-24).

9. Iar celălalt, deşi s-a scârbit, şi pe dânsul l-a mângâiat şi împăcat zicând: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine, şi toate ale Mele sunt ale tale; se cuvenea însă a ne bucura şi a ne veseli, că fratele tău aceasta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15: 31-32).

10. Dar şi tu, frate care ai dobândit milă, nu fi nebăgător de seamă, ci urmează şi tu pe fiul care s-a întors şi s-a pocăit, şi cazi la părintele tău cu smerenie, şi mărturiseşte greşeala întru adevăr, şi nu întru făţărnicie, ci zi: Părinte, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul Tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15:18-19).

11. Şi, cu străpungerea şi durerea aceasta, cazi la dânsul şi, dobândind iertăciune, păzeşte-te de acum înainte, în frică şi în smerenie slujind Domnului, în toate zilele vieţii tale aducându-ti aminte de facerea de bine care ai dobândit.

12. Insă ia seama ca nu pentru puţină vreme să arăţi smerenie şi tăcere, iar apoi, după puţin, obrăznicie şi neruşinare sau lenevire spre pravilă şi priveghere. Nu astăzi să mulţumeşti pentru cele puse pe masă şi mâine să cârteşti asupra bucătarului sau a trapezarului.

13. Ci adu-ţi aminte de prorocul care zice: Cenuşă ca pâinea am mâncat (Psalm 101: 10), şi de oţetul şi de fierea pe care le-a gustat Stăpânul pentru noi, şi cu mulţumită mănâncă din cele ce stau înainte, orice fel ar fi.

14. Şi, în scurt a zice, nu acum, primit fiind, să arăţi înfrânare şi cucernicie şi celelalte fapte bune, iar după aceasta, la neînfrânare şi la nebăgare de seamă să te dai, ca nu cândva grea mânie să-ţi tragi asuprăţi, ca cel ce şi după iertare ai defăimat pe Făcătorul de bine şi, ca un mădular putred şi bolind fără vindecare, din celălalt trup [al frăţiei] să te tai. Căci de acolo înainte nu vei mai afla loc de pocăinţă sau de îndreptare, precum a zis Domnul: lată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău (Ioan 5: 14). Ia seama că neputinţa în care ai căzut mai-nainte a fost urmarea păcatului tău; şi deci, dacă te întorci la acelaşi păcat, lesne poţi strica sănătatea trupului, şi aşa îţi pierzi sufletul.

15. Şi în frica lui Dumnezeu lucrează pe a ta mântuire de-a pururi, ca pe alunecarea cea mai dinainte să o poţi a întoarce şi să te învredniceşti bucuriei Domnului tău cu toţi cei ce i-au plăcut Lui.

16. Dacă, luptat fiind un frate, va fugi din mănăstire şi vei ieşi spre căutarea lui, aflându-1, paşnic să-i răspunzi lui, ca să nu-i adaugi lui durere, păzindu-te şi tu, ca să nu cazi în ispită (Gal. 6:1).


III. Din Pateric

1. Un stareţ avea doisprezece ucenici. Şi s-a întâmplat ca unul dintr-înşii, ducându-se într-un un sat pentru o trebuinţă oarecare, din ispita diavolului să cadă în curvie. Şi, de atunci, luând obiceiul răutăţii, se ducea de multe ori pe ascuns în sat, după slavoslovia Utreniei, şi se întorcea mai-nainte de ziuă.

2. Deci, cunoscându-se celorlalţi fraţi lucrul ce-1 făcea, apoi şi însuşi stareţului, acesta nu l-a mustrat pe el îndată, ci l-a lăsat aşa câtăva vreme, prefăcându-se că nu cunoaşte lucrul nicidecum.

3. însă ceilalţi fraţi au început să strige asupra aceluia despre păcatul lui, învinuind tăcerea egumenului ca o fără de vreme, într-o zi, stareţul s-a dus în chilia fratelui de dimineaţă. Şi se întâmplase ca şi acela să se întoarcă din satul din care, precum am zis, pe ascuns se ducea pentru scârnava-i faptă.

4. Atunci însă, grăbindu-se a se întoarce, haina muierii în loc de a sa mantie o a îmbrăcat, pe care o a şi agăţat în chilia sa, într-un ungher al peretelui, după ce s-a întors, neiscodind sau cunoscând ce este.

5. Şi iată şi pe egumenul simţindu-1 că vine la dânsul, cu totul se îngrijea pe sine spre întâmpinarea aceluia şi în minte întorcea ce să-i răspundă lui. Deci, după ce a intrat Avva în chilia fratelui şi a văzut haina muierii agăţată, a tăcut deocamdată pentru dânsa, dar a zis către fratele: "Unde ai fost, frate?" Iar el se încurca zicând: "în cutare loc m-am dus, pentru răspuns". Şi a zis stareţul: "Dar nu te-ai dus în sat?" Zis-a acela: "Nu, stăpâne".

6. Atunci i-a zis lui Avva: "A cui este haina cea agăţată?" Iar după ce văzând-o fratele şi cunoscând-o că este a muierii, s-a aruncat îndată jos pe sineşi la picioarele stareţului zicând: "Iartă-mă, că nu voi mai face aceasta".

7. Iar el l-a iertat. Şi, sculându-1 pe dânsul, l-a mângâiat zicând: "Ia aminte de sineţi de acum, fiule, că ce câştigi din necurăţia aceea? Aici, înaintea oamenilor, ruşine şi ocară, iar în veacul viitor, foc nestins şi viermi neadormiţi. Rogu-mă, dar, fiule, să nu te mai tăvăleşti în această putredă şi greţoasă faptă".

8. Iar fratele, foarte umilindu-se, îndată la picioarele stareţului căzând, din destul pe ele cu lacrimi le-a scăldat, iertare de la Dumnezeu cerând.

9. Şi de atunci nu numai că a contenit de la acea scârnavă faptă, ci şi o pocăinţă fierbinte ca aceasta a arătat: încât, în scurtă vreme, şi lui Dumnezeu a plăcut prin bunălucrarea sa, că s-a făcut monah prea-iscusit; aşijderea şi ceilalţi fraţi, văzând pocăinţa lui şi sporirea după Dumnezeu, mulţumeau lui Dumnezeu.

10. Iar odată, apropiindu-se fraţii la stareţ, îl întrebau să le spună lor pentru ce nu mustra pe fratele de îndată ştiindu-1 că păcătuieşte, ci îndelung răbda până la o vreme.

11. Şi, răspunzând stareţul, şi a zis lor: "Vedeam pe Satana ţinând pe fratele de o mână şi trăgându-1 în lume, iar eu, prin îndelungă răbdare, îl ţineam de cealaltă mână, ca nu cumva, la mustrarea mea, să fugă îndată în lume, unde îl târa pe dânsul diavolul. Iar acum, pentru că a binevoit Dumnezeu a mântui pe a Sa zidire, iată, am avut şi cealaltă mână, şi pe dânsul tot mântuit".


IV. Tâlc al lui Everghetinos

1. Deci bună e îndelungă răbdarea cu rugăciune, zice scriitorul, când o arătăm pe dânsa spre fratele cel bântuit de vrăjmaşul cel de obşte şi care întru deznădăjduire a căzut. Că de multe ori, rugat fiind Dumnezeu şi miluind pe a Sa zidire, îndreptează pe cel greşit şi-1 ridică din cădere, iar asprimea şi mustrarea făcându-se, au firea mai vârtos a freca rănile celor ce au căzut, iar nu a le tămădui.

2. Asprimea şi mustrarea, dimpotrivă, atunci când nu sunt folosite la vreme, mai degrabă sporesc decât vindecă rănile celui căzut.

3. Unui frate ce vieţuia în obştea lui Avva Ilie i s-a întâmplat odinioară o ispită, adică o alunecare de păcat. Şi, gonit fiind de acolo, s-a dus la Avva Antonie în munte şi a petrecut la dânsul câtăva vreme.

4. Apoi l-a trimis pe el Avva Antonie în obştea de unde ieşise; dar cei din obşte nu l-au primit. Şi, întorcându-se la Avva Antonie, i-a spus lui: "N-au voit să mă primească, Părinte".

5. Iar el, trimiţându-1 împreună cu un frate, le-a vestit lor acestea: "O corabie s-a primejduit în noian, şi şi-a pierdut povara, şi cu trudă au scăpat la uscat, iar voi voiţi să o cufundaţi pe cea scăpată?"

6. Şi, înştiinţându-se ei că Avva Antonie era cel ce l-a trimis înapoi pe fratele, l-au primit de îndată.