I. Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Fraţilor celor ce se adunau, Sfântul Pahomie le zicea aşa: "De multe ori aud duhurile cele viclene bocind şi strigând «cutare a stătut la rugăciune cu întindere şi, nesuferind noi arderea, am fugit».

2. Aşadar, fraţilor, păziţi-vă pe voi totdeauna şi îngrădiţi-vă cu numele lui Hristos; că, urmând noi voii Lui, vrăjmaşii nu vor putea împotriva noastră, pentru că cenuşă sunt şi fum, şi nu este întru dânşii ipostas ca să poată ceva împotriva celor ce se tem de Domnul".

3. Fraţilor, pe cât vă este puterea, nevoiţi- vă pentru mântuirea voastră, mai-nainte de ce va veni vremea, întru care, de ne vom lenevi, ne vom ticăloşi pe înşine.

4. Deci în fiecare zi, fraţilor, sufletul să filosofeze către acest trup gros şi să zică către fiecare mădular: «Până când sunt cu tine, să rugăm cu osârdie pe Domnul nostru ». Către mâini adică să zică: «Va fi un ceas când vor înceta săltările voastre şi nu veţi mai sluji des către mânie, nici nu vă veţi mai întinde gata fiind de răpire». Iar către picioare: «Va fi vreme când nu veţi mai alerga către nedreptăţi».

5. Deci mai-nainte până ce nu vă va despărţi pe voi moartea şi vă va desjuga, facă- se dezlegare de păcat. Aşadar, să ne nevoim, să stăm vitejeşte şi fără de pregetare să ne închinăm Stăpânului, până când El iarăşi venind, pentru osteneala cea vremelnică să ne primească şi în viaţa cea fără de moarte să ne trimită.

6. Arătaţi simţirea din lacrimi, faceţi cunoscută Stăpânului vostru slujirea voastră cea de bun neam [nobilă], suferă-mă pe mine cu osârdie, mărturisindu-mă lui Dumnezeu, şi să nu voieşti a dormi şi a te odihni, ca nu în munca cea veşnică să te duci.

7. Că va fi ţie vreme, de te vei trezvi, când îndestulată răsplătire a bunătăţilor îţi va veni, sau poate judecată şi muncă, dacă acum ne vom trândăvi, iar atunci, tânguindu- mă, voi zice către tine: «Vai mie, că am fost legat cu tine şi, din pricina ta, osândit sunt».

8. Deci dacă aşa, fraţilor, pe noi ne vom deştepta în fiecare zi, cu adevărat biserică a lui Dumnezeu vom fi, şi va locui întru noi Duhul Cel Sfânt, şi nicio meşteşugire satanicească nu va putea să ne înşele pe noi.

9. Pentru că mai bună este frica lui Dumnezeu decât nenumăraţi povăţuitori; şi câte mintea omenească nu poate înţelege, acestea Preacinstitul şi dumnezeiescul Duh al Firii Celei Preacurate i le arată. Pentru că a ne ruga, după Apostolul, precum se cade, nu ştim, ci însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8: 26).


II. Din viaţa Sfântului Grigorie Taumaturgul

1. Prigoană cumplită foarte asupra bunei-cinstiri întinzându-se şi, pe scurt, toată lumea cuprinzând-o, Minunatul Grigorie petrecea într-un munte pustiu, având cu sine pe diaconul său, cel ce odinioară slujea idolilor şi care, apoi, după ce a fost adus la Credinţă, s-a făcut iconom al bisericii, iar apoi a primit harul diaconiei.

2. Prigonitorii, după ce s-a spus de oarecine locul în care erau ascunşi Sfântul Grigorie şi cei dimpreună cu el, au purces în căutarea lor, urmaţi de mulţime multă. Aşa pornind ei, unii au înconjurat muntele şi stăteau de pază ca nu cumva să le fie cu putinţă să scape, de ar voi una ca aceasta, iar alţii s-au suit în munte, ca să-1 cerceteze în toate părţile. Deodată aceia s-au ivit în vederea Marelui, care şi drept către dânsul alergau.

3. Pentru aceasta a poruncit celor ce erau cu dânsul să stea tare şi cu neîndoită nădejde către Dumnezeu şi să creadă în mântuire, asemenea cu el întinzând mâinile spre Dumnezeu, şi, nici aproape de-ar ajunge prigonitorii, să nu clatine credinţa lovind-o cu frică.

4. Pildă a împlinirii poruncii se făcu pe sineşi diaconul, care privea spre cer cu ochii neîntorşi şi cu mâinile întinse în sus, iar după el, toţi ceilalţi.

5. Cei ce goneau după dânşii, deşi au cercetat pretutindenea - toată tufa şi toată piatra răsturnată şi toată valea cu de-amănuntul scotocind-o, n-au aflat nimic, drept care s-au pogorât la poalele muntelui, socotind că, de frica celor ce-i căutau pe ei, umblând să fugă, au căzut sub mâna celor ce-i înconjuraseră pe dânşii la poale.

6. Aşadar, după ce aceştia n-au aflat nimic şi nici ceilalţi n-au văzut pe cineva, cel ce le spusese locul petrecerii Marelui îl arăta prin semne, despre care loc căutătorii spuneau că n-au văzut pe nimeni, fără numai doi copaci, puţin depărtaţi unul de altul.

7. Iar după ce au plecat căutătorii, cel ce spusese a rămas acolo; însă, întorcându-se el în munte, l-a aflat pe însuşi Marele întru rugăciune alături de celălalt. Şi, cunoscând el dumnezeiasca păzire prin care aceia s-au părut celor ce-i goneau ca nişte copaci, căzu la picioarele Marelui şi crezu cuvântului, şi, aşa, cel ce cu puţin mai-nainte era prigonitor s-a făcut acum ca unul din cei supuşi.


III. Din Pateric

1. Zicea Avva Ioan Colovul despre sufletul care se pocăieşte: "Dacă pururea va alerga către Dumnezeu prin rugăciune, niciodată dracii sau patimile nu vor putea asupra lui". Şi adăuga şi o pildă ca aceasta:

2. "Era într-o cetate o curvă frumoasă, care avea mulţi ibovnici şi, venind la dânsa dregătorul oraşului, i-a zis ei: «Făgăduieşte-te mie că te vei păzi întru curăţie, şi eu te voi lua de femeie», şi ea s-a făgăduit. Aşadar, după ce a luat-o pe dânsa, a dus-o în casa sa.

3. Iar ibovnicii ei, după ce au căutato şi n-au putut s-o afle, au zis: «Să mergem la casa dregătorului, însă în casă nu vom intra, căci, de va afla, ne va chinui pe noi, ci vom sta dinapoia casei şi vom fluiera după ea, şi poate că, cunoscând ea glasul fluierăturii, se va pogorî la noi, şi noi nevinovaţi ne vom afla».

4. Deci s-au dus şi au început să şuiere; iar ea, auzind fluierătura, şi-a astupat urechile, a fugit în cămara cea mai dinăuntru şi a încuiat uşile; iar ei, după ce au văzut că nu i-a ascultat pe dânşii, s-au întors deşerţi".

5. Şi zicea că "curva este sufletul, ibovnicii sunt dracii, dregătorul e Hristos, iar cămara cea mai dinăuntru e încăperea cea dinlăuntru a mintii.

6. Deci, dacă sufletul, luptat fiind de draci prin patimi, se va strânge întru sineşi şi prin rugăciuni va alerga către Dumnezeu, niciodinioară nu vor putea luptătorii asupra lui".

7. întrebat-au nişte fraţi pe Avva Agathon zicând: "Părinte, care faptă bună dintre vieţuiri are mai multă trudă?" Şi le-a răspuns lor Bătrânul: "Iertaţi-mă, socotesc că nu este altă trudă mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu". Pentru că totdeauna când voieşte omul a se ruga lui Dumnezeu, vrăjmaşii vor să-1 taie pe el [de la vrerea lui], căci ştiu că de nimic nu se împiedică, fără numai de rugăciune; iar pentru toată vieţuirea pe care o urmează omul, de va răbda într-însa, câştigă odihnă, însă, pentru a se ruga până la suflarea cea mai de pe urmă, îi trebuie nevoinţă".

8. Pe un frate ce stătea la rugăciune l-a muşcat o scorpie de picior şi atâta s-a atins durerea de inima lui încât puţin mai era să-şi dea şi sufletul. Iar el măcar că aşa aflându-se şi durându-1, nu s-a depărtat de loc până nu şi-a împlinit rugăciunea.

9. Zis-a Avva Evagrie: "Când eşti mâhnit foarte, roagă-te precum este scris (cf. Iac. 5: 13; Psalm 16: 7; II Cor. 7: 15), cu frică şi cu cutremur, cu trezvie şi cu stăpânire de sine, că aşa se cade a te ruga, şi mai vârtos din pricina nevăzuţilor vrăjmaşi cei cu nărav rău şi cu deprinderi rele, care voiesc să ne necăjească pe noi întru aceasta".

10. Zis-a iarăşi: "Când gând războinic se va pune pe inimă, caută să biruieşti nu atât prin cuvintele rugăciunilor, ci mai vârtos împotriva războiului aceluia ascute sabia lacrimilor".

11. Intrebat-a oarecine pe Avva Macarie zicând: "Cum trebuie să ne rugăm?" Şi le-a zis lor Bătrânul: "Nu este trebuinţă să grăim multe, ci să întindem mâinile şi să zicem: «Doamne, precum voieşti, şi precum ştii, miluieşte-mă». Iar de stă asupra război, zi: «Doamne, ajută-mi», şi El ştie, şi face cu noi cele de folos".

12. Un frate a întrebat pe Bătrân zicând: "Când stau la rugăciune, pentru ce mă mai supără gândul?" Şi a răspuns Bătrânul: "Diavolul, dintru început nevrând a se închina lui Dumnezeu, Celui ce este peste toate, s-a azvârlit din cer, făcându-se străin de împărăţia lui Dumnezeu, şi pentru aceasta se sârguieşte să ne împiedice pe noi de la rugăciune, voind să lucreze întru noi ceea ce a pătimit şi el [din pricina neînchinării]".


IV. A Sfântului Isaia

1. Nu trece cu vederea, nu defăima slujba ta, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi.

2. Nevoieşte-te pe sineţi întru citirea Psalmilor, pentru că te păzeşte pe tine de robia spurcăciunii.

3. Iubeşte rugăciunea deasă, ca să se lumineze inima ta.

4. Nu te grăbi întru slujbele tale, ca să nu te mănânce fiarele.

5. Vezi să nu fii dispreţuitor şi să treci cu vederea slujbele, ci să le săvârşeşti, că acestea sunt care au adus luminare sufletului.


V. A Sfântului Marcu

1. Frate, cunoaşte că cei ce se îngrijesc de rugăciune şi de smerita cugetare nu cad, iar cei ce se lenevesc de acestea, de slava deşartă şi de grija cea lumească furându-se, cu lesnire cad.

2. Drept aceea şi diavolul cele ale vieţii şi ale trupului nu ne porneşte a le cugeta sau a le face, ca numai din rugăciune şi din smerita cugetare să ne abată, şi aşa să ne rătăcească. Că ştie că cele ce se fac afară de acestea două, măcar şi bune de vor fi, târziu cândva se vor răpi de la el.

3. Iar rugăciune zicem nu numai pe ceea ce se săvârşeşte prin trup, ci şi pe ceea ce se aduce lui Dumnezeu prin cugetare nerisipită.

4. Şi măcar şi una dintr-însele fără de vreme de s-ar răpi, nici cealaltă singură de sine nu stă aproape, înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea voii sale".

5. Drept aceea, nu numai cei ce se lenevesc de rugăciune se vatămă, ci şi cei ce nu iau aminte la cuget.


VI. A Sfântului Efrem

1. Cel ce se roagă cu trezvie arde pe draci, iar cel ce se risipeşte cu mintea se batjocoreşte de dânşii.