I. Din Pateric

1. Intrebat-a Avva Isaia pe Avva Pimen despre gândurile cele scârnave, şi i-a răspuns lui Avva Pimen: "Precum o ladă plină de haine, de le va lăsa cineva în părăsire mai multă vreme, putrezeşte, tot aşa şi gândurile, de nu vom ajunge să le facem trupeşte, cu vremea se prăpădesc de la sine".

2. Acelaşi a zis şi către Avva Iosif, întrebându-1 acelaşi cuvânt: "Aşijderea, de va băga cineva şarpe sau scorpie într-un vas şi le va astupa, negreşit că, cu vremea, vor muri, tot aşa şi gândurile viclene care răsar de la draci, prin răbdare, se răcesc şi pier".

3. Incă şi alt frate, venind către dânsul, a zis: "E oare cu putinţă ca omul să-şi ţină toate gândurile şi niciunul să nu-1 dea vrăjmaşului?" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: "Este cineva care ia zece şi dă unul".

4. Incă şi alt frate l-a întrebat pe el despre bântuielile gândurilor, şi i-a zis lui Bătrânul: "Este cineva având foc de-a dreapta şi un vas cu apă de-a stânga; ca, atunci când se va aprinde focul, să ia apă şi să-1 stingă. Focul este sămânţa vrăjmaşului, iar apa, a se arunca pe sineşi înaintea lui Dumnezeu".

5. Un frate a zis lui Avva Sisoe: "Cum de nu se depărtează patimile de la mine?" Răspuns-a Bătrânul: "Lucrurile lor înlăuntrul tău sunt: dă-le [înapoi] arvuna lor, şi aşa se vor duce".

6. Tot pe acela l-a întrebat Avva Iosif zicând: "în câtă vreme ar trebui omul să taie patimile?" Zis-a lui Bătrânul: "Anii voieşti a-i şti?" Răspuns-a Avva Iosif: "Da". Şi Bătrânul a zis: "în orice ceas vine patima, tai-o pe dânsa!"

7. Mers-am odată la Avva Iosif în Enat şi i-am zis lui: "Oare se vatămă sufletul dintru a se întovărăşi [amesteca] cu gândul cel pătimaş?" Şi a răspuns Bătrânul: "Dacă din gândurile cele curate şi evlavioase sufletul se foloseşte, arătat este că şi din cele scârnave şi viclene se vatămă atunci când va zăbovi într-însele".

8. Un frate a zis unui Bătrân: "Nu văd niciun război în inima mea". Şi i-a zis Bătrânul: "Tu cu patru intrări eşti, şi cel ce voieşte intră şi iese prin tine, şi tu nu pricepi; iar de vei avea uşă şi o vei încuia pe dânsa, şi nu vei lăsa gândurile cele rele să intre printrînsa, atunci o să le vezi pe ele stând afară şi luptându-te pe tine".

9. Ziceau Bătrânii: "Nu se cade niciodată să dăm zălog gândurilor". Şi iarăşi au zis: "Către tot gândul ce se suie asupra ta, zi aşa: «De-al nostru eşti, sau de la potrivnicii noştri?», şi negreşit va mărturisi.

10. Un frate a întrebat pe oarecine din Părinţi zicând: "Ce să fac? Că multe sunt gândurile care mă luptă pe mine şi nu ştiu cum să bat război cu ele". Şi a răspuns Bătrânul: "Nu bate război cu toate, ci numai cu unul; căci toate gândurile călugărului pe unul singur îl are drept cap; deci trebuie a afla care este capul, şi împotriva aceluia a te lupta; şi aşa împreună cu dânsul se vor smeri şi celelalte gânduri".

11. Zis-a un Bătrân: "Nu intrarea în noi a gândurilor ne este spre osândă, ci a ne folosi de ele în chip rău; căci se poate ca din gânduri să ne primejduim şi tot din gânduri să ne încununăm".

12. Zis-a Avva Teodor cel din Schit: "Vine gândul, zăboveşte şi mă tulbură, şi nu pot face fapta bună, căci mă împiedică dinspre dânsa; iar bărbatul treaz, scuturându-se de gând, se deşteaptă spre rugăciune".

13. Zis-a Avva Ioan Colov: "Sunt asemenea omului ce şade sub un copac mare şi care vede fiare multe şi târâtoare venind către dânsul; iar când nu poate sta împotriva lor, se suie în copac şi scapă; tot aşa şi eu şed în chila mea şi văd gândurile cele rele asupra mea, iar când nu pot împotriva lor, alerg către Dumnezeu prin rugăciune şi scap de dânsele".

14. Zis-a un Bătrân către un frate: "Diavolul este vrăjmaşul şi tu eşti casa; iar vrăjmaşul nu încetează aruncând în casa ta orice află, toată necurăţia purtând-o cu el; însă lucrarea ta este a te sârgui să o arunci afară, iar de te vei lenevi, casa ta se umple de toată necurăţia şi nu mai poţi intra într-însa. Deci, întâi de toate, scoate câte puţin cele ce le aruncă acela şi, cu harul lui Hristos, casa ta va fi curată7'.

15. Se spunea că în muntele lui Avva Antonie şedeau şapte călugări şi, când venea vremea [coacerii] finicilor, îi păzeau pe rând, câte unul în fiecare zi, ca să gonească păsările. Iar unul din Bătrâni, când venea ziua lui ca să păzească, striga zicând: "Plecaţi de la mine gânduri dinlăuntru şi păsări77.

16. Zis-a un Bătrân: "Satana este împletitor de funii: câte fâşii îi dai, atâtea împleteşte", iar aceasta o a zis despre gânduri: că, pe cât de mult le primeşti, pe atâta se înmulţesc şi se întăresc asupra ta.

17. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Cum este datoare mintea a izgoni gândurile cele viclene?" Şi a răspuns: "Singură de sine nu va putea cu nici un chip - căci nici nu are atâta putere -, ci, atunci când vor năvăli gândurile în suflet, datoare este îndată a fugi către Cel ce o a făcut pe ea, aducând rugăciuni, iar Acela le va topi pe ele ca ceara".

18. Intrebat-a Avva Pimen pe Avva Iosif zicând: "«Ce să fac atunci când se apropie patimile? Să stau împotriva lor ca să nu intre ori să le las să intre?» Răspuns-a Bătrânul: «Lasă-le să intre şi bate război cu dânsele». Şi, întorcându-se, a stătut în Schit.

19. Apoi, după puţin, venind oarecine din thebei, povestea fraţilor zicând: "Am întrebat pe Avva Iosif aşa: «De se va apropia patimă de mine, ce să fac? Să stau împotriva ei sau să o las să intre?» Şi mi-a zis: «Să nu laşi nicidecum patimile să intre, ci taie-le degrab».

20. Şi auzind Avva Pimen că aşa a zis Avva Iosif thebeului, sculându-se, s-a dus la el în Panefo şi i-a zis lui: «Ţi-am încredinţat gândurile mele şi, iată, într-un fel miai zis mie şi în alt fel thebeului». Răspuns-a Bătrânul: «Nu ştii că te iubesc?» Iar el a zis: «Da». Şi i-a zis lui Bătrânul: «Au nu-mi ziceai ca însuţi ţie, spune-mi mie?» Zis-a Avva Pimen: «Aşa este».

21. Zis-a Bătrânul: «Deci bine ţi-am zis ţie că, de vor intra patimile şi vei da şi vei lua cu dânsele, mai iscusit te vei face. Pentru aceasta ca însumi mie am grăit ţie. însă sunt unii cărora nicidecum nu le foloseşte a se apropia patimile, pentru neputinţa lor, ci îndată au trebuinţă a le tăia pe ele».

22. Deci şi noi, fraţilor, ca celor neputincioşi, îndată oprind gândurile ce se apropie, prin rugăciune să le izgonim. Iar dacă cineva este puternic, să le surpe pe ele prin împotrivă-grăirea cea binecuvântată şi înţeleaptă".


II. A Sfântului Efrem

1. Frate, cunoaşte că, atâta cât suntem în viaţa aceasta, în mijlocul curselor petrecem, pentru aceea pururea să luăm aminte de noi a nu cădea în cursa morţii; pentru că pline sunt de dulceaţă cursele vrăjmaşului, pe care de-a pururea le ascunde înaintea sufletului nostru, ca, văzându-1 pe dânsul, să-1 tragă în munca cea veşnică. Că foarte vătămător lucru este a se moleşi cineva întru cugetarea gândurilor celor viclene şi a le da lor intrare în suflet.

2. Deci să nu ne moleşim cu dulceaţa curselor morţii, şi aşa să ne plecăm cugetarea spre gândurile cele viclene, şi să le dăm lor intrare în suflet; pentru că, de va afla gândul cel viclean intrare în suflet, îndulceşte simţirea lui spre cugetarea cea vicleană şi se face lui de aici înainte ca o cursă a morţii, nefiind gonită prin rugăciune şi lacrimi.

3. Iar noi nici într-un ceas, nici într-o clipeală să nu ne moleşim spre cugetarea gândurilor celor viclene, ci să alergăm de-a pururea către Dumnezeu prin rugăciune, suspin şi lacrimi, ca să ne izbăvim din toate smintelile şi cursele vicleanului.

4. Să nu te slăbănogeşti, frate, de gândurile ce-ţi vin asupra, că începătură a nevoinţelor este [asupreala]; învaţă din cea zisă despre lacul cel din ploaie: căci atunci când plouă şi se adună blagoslovenia apei în lac, la început apa este tulbure, şi pe cât stă, mai limpede se face; deci şi tu, iubitule, nu slăbi din prcina gândurilor.

5. Că scris este: Râurile fărădelegilor m-au tulburat (Psalm 17: 6), şi iarăşi: Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi foarte, pentru aceasta nu ne vom teme când se va tulbura pământul (Psalm 55: 2-3).

6. Deci, când va veni în cugetul tău gând viclean, strigă cu lacrimi către Domnul zicând: "Doamne, curăţeşte-mă pe mine păcătosul, şi prăpădeşte pe vicleanul de la mine". Pentru că cunoscător de inimi este Dumnezeu şi ştie gândurile cele ce se fac din obişnuinţa cea rea a socotinţei; ştie şi cele ce ni se fac nouă din amărăciunea dracilor.

7. Şi aceasta cunoaşte-o: că, pe cât te ne voieşti şi rabzi slujind Domnului, pe atâta se curăţeşte mintea şi gândurile (cele viclene). Că a zis Domnul: Toată viţa care nu aduce roadă întru mine, o tai pe ea; şi, pe toată aceea care aduce roadă, o curăţesc pe ea, ca mai mult rod să aducă. Numai să voieşti să te mântuieşti, căci Domnul împreună- lucrează cu cei ce se silesc a dobândi mântuirea.

8. Ascultă încă şi altă pildă despre gândurile cele viclene: vinul cel nou, odată adunat din jgheab, se pune în vase, iar la început fierbe atât de mult de parcă ar avea dedesubt o văpaie prea iute, încât de sila lui unele din vase se sparg, nesuferind pornirea aceea; apoi se aşază câte puţin, până rămâne nemişcat şi limpezit.

9. Tot aşa şi omul atunci când se va muta din veacul acesta spre a sluji lui Dumnezeu şi [spre] a [I] se supune şi a fi necăjit pentru Domnul, dracii în multe feluri pizmuind tulbură cugetul lui, amestecândui lui tulburare spre a-1 răsturna, cumva de vor afla vas pricinuitor spre a fi ciobit sau spart, adică suflet fără de credinţă şi îndoit; iar de va sta tare în credinţă, încep câte puţin gândurile a se linişti, şi aşa inima omului se aşază întru alinare, şi se curăţeşte primind întru sine luminat pe umbririle Duhului.

10. Şi într-alt fel: dracii se aseamănă cu lupii cei răpitori: care înconjoară chiliile călugărilor căutând să-şi afle loruşi uşă deschisă, ca, printr-însa sărind înlăuntru, să strice sufletul care se pleacă lor; iar de vor afla uşa încuiată înaintea feţei lor, scârbindu- se se depărtează, zic adică despre sufletul cel întemeiat în credinţă, care-şi păzeşte simţirile.

11. Deci nu te speria, nici nu te teme de tâlhăria lor, că, de nu te vei vinde pe sineţi, nu te pot vătăma pe tine, pentru că ai pe Hristos ajutător, pe Cel ce a zis: Iată, vă dau vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma pe voi (Luca 10: 19). Pentru aceasta, iubitule, îmbărbătează-te şi te întăreşte întru Dumnezeul tău, că în veac este mila Lui (cf. Psalm 102,105,135 etc).


III. A Sfântului Isaia

1. Trei lucruri sunt care stăpânesc sufletul până ce va ajunge în măsură mare, iar acestea sunt cele ce nu lasă faptele bune a locui împreună cu mintea: robia, trândăvia şi uitarea. Uitarea se luptă cu omul aducându- 1 întru nevoinţa aspră până la răsuflarea lui cea mai de pe urmă, este mai puternică decât toate gândurile şi este născătoare a tuturor relelor, iar pe cele pe care omul le zideşte, ea în fiecare ceas le surpă.

2. De şezi în chilia ta şi faci slujba ta către Dumnezeu în tăcere, şi inima ta se pleacă într-un lucru ce nu este al lui Dumnezeu - aceasta socotind-o întru sineti că nu este păcat, ci simple gânduri -, [chiar] şi slujba pe care o faci întru tăcere nu este adevărată; iar de zici că "Dumnezeu primeşte slujba inimii mele pe care o fac întru tăcere", apoi şi plecarea inimii tale în această răutate şi zăbovirea în tăcere ţi se va socoti, împreună cu tăcerea, păcat înaintea lui Dumnezeu.


IV. A lui Avva Marcu

1. Unii zic că, "dacă întru Botez se omoară păcatul, pentru ce iarăşi lucrează în inimă?" Răspundem zicând că păcatul nu lucrează de sine şi după Botez, de ca şi cum ar avea o putere prorpie, ci prin aceea că-1 iubim pe el prin neîmplinirea poruncilor.

2. Căci Sfântul Botez dăruieşte desăvârşită dezlegare; iar a se lega iarăşi [omul] pe sineşi prin împătimire, ori iarăşi a fi dezlegat prin lucrarea poruncilor, este lucru al voirii [lui] celei de-sineşi-stăpânitoare; pentru că zăbovirea gândului împrejurul unei dulceţi sau întru mânie nu semn al păcatului celui rămas, ci al împătimirii stăpâniriide- sine [a omului], pentru că noi avem stăpânire asupra tuturor gândurilor şi a toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, după Scriptură (cf. II Cor. 10: 5).

3. Deci gândul cel viclean la cei ce îl surpă pe el întru sineşi este semn al iubirii de Dumnezeu, nu al păcatului; pentru că nu năvălirea gândului este păcat, ci împătimirea către dânsul. Iar dacă nu-1 iubim, pentru ce zăbovim împreună cu dânsul? Pentru că este cu neputinţă ca lucrul cel urât de inimă să vorbească cu dânsa în chip prelungit dincolo [despărţit] de reaua noastră lucrare.

4. Aşadar, ai putere şi arme ca să le surpi pe ele; că zice: Armele ostăşiei voastre nu sunt trupeşti, ci puternice în Dumnezeu, spre surparea oricărei înălţări, gândurile surpândule( ll Cor. 10: 4) şi celelalte. Iar dacă având putere asupra lor nu le surpi pe ele [încă] din năvălirea lor, arătat este că eşti, din pricina necredinţei, iubitor de dulceaţă, aşijderea şi pentru că te însoţeşti cu dânsele, şi tu eşti pricina unei lucrări ca acestea, şi nu Adam.

5. Intrebare: Cum se poate ca cel ce s-a închis pe sine în chilie a fi din necredinţă iubitor de dulceaţă, sau a se însoţi cu gândurile, şi care în fiecare zi posteşte şi se înfrânează, şi este sărac, şi străin, şi priveghează, şi se culcă pe jos, şi se roagă şi multe strâmtorări ca acestea suferă?

6. Răspuns: Bine ai zis că multe strâmtorări ca acestea suferă cel ce face acestea; iar dacă fără strâmtorare, cu bucurie şi cu iubire de osteneală am fi săvârşit cele înainte-zise arătate fapte bune, nu am fi fost cu mintea iubitori de dulceţi. Dar cu neputinţă este ca cel ce simte durere pentru ostenelile cele trupeşti să nu vorbească după măsura acestora şi cu asuprelile gândurilor, şi să nu mângâie amărăciunea cea pentru osteneli. Dar, dacă nu printr-o vorbire ca aceasta ar fi voit o astfel de mângâiere, nu s-ar fi necăjit pentru ostenelile cele trupeşti; iar aceasta [necăjirea] o pătimim de vreme ce nu cu dorirea bunătăţilor viitoare rău-pătimim, ci de frica ispitelor celor ce ne vin acum nouă.

7. Şi, astfel, de aici numai fapta cea rea o socotim ca păcat al nostru, iar gândul cel mai-nainte de dânsul îl zicem a fi lucrare străină. Şi cu neputinţă este să se întoarcă de la o lucrare ca aceasta cei n-o socotesc pe dânsa a lor proprie, ci lucrare străină. Dar se întâmplă uneori ca şi fără de o oarecare însoţire un gând plin de amărăciune şi răutate, chiar şi urându-se de noi, să năvălească ca un tâlhar fără de veste şi mintea să o ţină cu sila la sineşi.

8. Insă cunoaşte cu de-amănuntul de aici că şi un gând ca acesta din noi îşi trage pricinile: sau (1) pentru că după Botez neam dat noi vreunui gând viclean, trecând şi până la faptă - şi, pentru aceasta, vinovaţi şi în afara scopului socotinţei noastre ne-am făcut sau (2) că oarecari seminţe ale răutăţii cu voia le ţinem, şi pentru aceasta vicleanul se întăreşte.

9. Iar cel ce ne ţine pe noi prin seminţe nu se va depărta de la noi până când noi nu ne vom lepăda de ele; şi ne va stăpâni prin lucrarea cea rea în care noi stăruim până ce vom aduce osteneli vrednice de pocăinţă lui Dumnezeu pentru a-1 izgoni pe el; căci Dumnezeu îl va prăpădi pe el, fiind rugat prin milostenie şi rugăciune şi prin suferirea celor ce vin asupra; drept aceea, nici pe acesta nu-1 zic a fi păcat al lui Adam, ci mai vârtos al celui ce face răul şi are seminţele.

10. Iar de-mi zici mie că şi mai-nainte de aceste două pricini a mers gândul, şi ceri să afli cine este pricina acestora, eu îţi zic ţie că tu, cel ce ai stăpânire a-1 curaţi pe el din întâia asupreală, şi nu-1 cureţi, care şi până la făptuire vorbeşti cu dânsul; iar dacă n-ai putut nici înainte de faptă a-1 doborî pe el, pentru neputinţa minţii, cum după făptuire te făgăduieşti a-1 tăia, măcar că prin lucruri îngrădit şi cu dreptate te ţine pe tine?

11. Iar de mărturiseşti că prin ajutorul lui Dumnezeu îl tai pe el, înţelege că şi mai-nainte de faptă, de ai fi voit, Dumnezeu ţi-ar fi ajutat ţie, iar când vei vedea prin inima ta făcându-se ajutorul, înţelege cu deadinsul că nu din afară printr-o mutare a venit harul, ci e cel dat ţie în chip tainic prin Botez, care acum a lucrat pe cât tu, urând gândul, te-ai întors dinspre el.

12. Pentru aceasta, Hristos, dezlegându- ne pe noi de toată silnicia, asupreala gândurilor însă nu a oprit-o de la inimă. Astfel că, unele adică urându-se, îndată pier de la inimă, iar altele iubindu-se, pe cât se iubesc, pe atâta şi petrec aproape, ca să se vădească şi harul lui Hristos şi voia omului - ori de iubeşte osteneala pentru har, ori gândurile pentru dulceaţă.

13. Şi să nu ne mirăm, că nu numai de cele ce le iubim, ci şi de cele ce le urâm ne lucrăm cu silnicie. Pentru că precum lucrează o rudenie oarecare vicleană a ta, întocmai este şi între gândurile care împreună-lucrează unele cu altele întru poftele noastre: fiecare, cu al său lucrător împreună-zăbovind, de aici îl dă celei de aproape, încât, de la a doua, toate se poartă afară de socoteală, trăgânduse cu sila şi cu obişnuinţa din cea dintâi.

14. Pentru că cine, umplându-se de slava deşartă, va putea scăpa şi de mândrie? Şi cine, săturăndu-se de somn şi de desfătare îndulcindu- se, de gândurile curviei nu se va prinde? Sau cine, dându-se pe sine lăcomiei, de nemilostivire nu se va strânge? Şi cum cei sătui de toate acestea nu vor fi chinuiţi de mânie de mânie şi iuţime împotriva celor care i-au lipsit de acestea?

15. Drept aceea, se cuvine a înţelege că pentru a noastră pricină ne lucrăm de păcat; pentru că de robia cea după silă ne-am izbăvit - căci legea Duhului vieţii, zice, m-a izbăvit pe mine de păcatul morţii (Rom. 8: 2)

16. Iar de aici, întru a noastră stăpânire, a celor ce auzim şi învăţăm poruncile Duhului, sau după trup să umblăm, sau după Duh (duh). însă cu neputinţă este să umble după Duh cel ce a iubit lauda oamenilor şi odihna trupului; şi cu neputinţă este să umple după trup cei ce şi-au ales ca aşezământ lăuntric cele viitoare mai vârtos decât cele de fată.

17. Drept aceea, se cuvine nouă, celor ce mult am rătăcit, de acum să urâm lauda oamenilor şi odihna trupului, prin care gândurile viclene, şi nevrând noi, răsar, şi din toată aşezarea să zicem graiul Prorocului: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi neprieteni mi s-au făcut mie (Psalm 138: 21-22).

18. Pentru că, cu adevărat, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunt gândurile cele viclene care [căci] opresc a se face voia Lui - de vreme ce El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (II Tim. 2: 4) - şi ne amăgesc pe noi prin împătimire şi ne opresc de la mântuire.

19. Deci, atunci când pe acestea desăvârşit le vom urî, şi despre toţi şi toate vom crede Domnului, pe tot gândul prin cea a inimii singură-cugetată nădejde după Dânsul aducându-1, atunci, precum întrunceputul credinţei prin Botez, Trupul lui Hristos S-a făcut mâncare celui credincios, tot aşa în nădejdea cea de un cuget a inimii şi întru lepădarea gândurilor mintea cea cu adevărat credincioasă şi curată se face mâncare lui Hristos, Cel ce a zis: Mâncare Mea este să fac voia Tatălui Meu (Ioan 4: 34)

20. Şi care este voia Tatălui? Ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, după cuvântul lui Pavel, zicând aici de cea a adevărului care se află în nădejdea cea gânditoare, din lucrarea Sfântului Duh, care este adeverire a celor nădăjduite (Evr. 11:1).

21. Iar cel nebotezat, care se slăveşte în deşert şi e necredincios, în cunoştinţa adevărului acestuia nu poate să vină; pentru că aceasta se dă întâi celor credincioşi prin Botez în chip tainic, şi locuieşte în ascuns, apoi, aşa, după măsura împlinirii poruncilor şi a nădejdii cei de un cuget, se descoperă celor ce cred aşa Domnului, Care a zis: Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7: 38). Iar aceasta, zice, o zicea pentru Duhul pe care aveau să-L primească cei ce cred întru Dânsul (Ioan 7: 39).

22. Se cuvine încă a cunoaşte şi aceasta: călcarea de poruncă a lui Adam nu o moştenim, de vreme ce şi însuşi Adam nu de nevoie o avea pe dânsa, ci de voie, iar moartea cea din călcarea de, poruncă, care este o înstrăinare de Dumnezeu, de nevoie o moştenim, de vreme ce şi pe acela de nevoie l-a ţinut, silnică fiind. Pentru că, murind omul cel dintâi, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nici noi nu putem vieţui întru Dumnezeu, căci moartea a împărăţit şi peste cei ce n-au păcătuit după asemănarea greşelii lui Adam; pentru aceea a şi venit Domnul, ca pe noi să ne facă vii prin baia naşterii de-a doua şi să ne împace pe noi cu Dumnezeu, care lucru l-a şi făcut.

23. Trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, care sunt acestea: (1) asupreala după iconomie, (2) călcarea de poruncă după necredinţa lui şi (3) moartea după dreapta judecată a lui Dumnezeu; care moarte a urmat nu asuprelii celei după iconomie, ci călcării celei din necredinţă. Deci noi, precum am zis, numai moartea o am moştenit, pentru a nu putea să ne facem vii din morţi, până când a venit Domnul, şi pe toţi credincioşii i-a făcut vii.

24. Gândirea cea dintâi o avem ca şi acela [Adam], după iconomie, iar de aceasta sunt încredinţaţi numai cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam; însă asupreala gândului, deşi o au avut de nevoie, precum acela, de vorbirea cea către dânsa şi de împătimire de ea cu totul s-au lepădat.

25. Deci asupreala Satanei este arătare într-un gând a unui lucru rău, care prin împuţinarea credinţei află prilej de apropiere de mintea noastră. Pentru că, luând noi poruncă a nu ne îngriji de ceva şi cu toată păzirea a păzi inima noastră şi a căuta împărăţia cerurilor care este înlăuntrul nostru, când mintea se va depărta de inimă şi de căutarea cea mai-nainte zisă, îndată dă loc [prilej] asuprelii diavolului, şi aşa se face pricinuitoare a înclinării spre rău.

26. Dar chiar şi aşa, diavolul nu are stăpânire a mişca gândurile noastre - pentru că altminteri nicidecum nu ne-ar fi cruţat, şi ar fi adus asupră-ne cu de-a sila toată cugetarea cea rea, şi nimic bun nu ne-ar fi îngăduit a cugeta -, ci are stăpânire numai a arăta, prin gândul cel către un lucru, întâia răsărire a unui înţeles rău alipit lucrurilor de care e legat, ca aşa să ispitească aşezământul nostru cel dinlăuntru, spre a vedea unde se pleacă: ori către sfătuirea aceluia, ori către porunca Domnului, fiindcă acestea stau una împotriva alteia.

27. Drept aceea, noi, către cele ce le iubim, îndată către lucrul cel arătat mişcăm gândurile, şi cu împătimire ne îndeletnicim în cuget cu lucrul cel arătat; iar cu cele ce le urâm nu putem să zăbovim, ca unii care şi însăşi asupreala o urâm. Dar dacă, chiar şi urându-se, ea petrece aproape - căci se întâmplă uneori şi aceasta -, nu e din pricina unui aşezări [sufleteşti] noi, ci ea se întăreşte dintr-un nărav mai vechi.

28. Pentru aceasta şi stă în loc, rămânând fără sporire, ca un simplu gând, datorită lipsei de dulceaţă a inimii faţă de ea, oprindu-se a păşi înainte spre multă gândire şi patimă; şi aceasta pentru că arătarea cea de o singură faţă a ei se urăşte de cel ce ia aminte la sineşi, dar şi pentru că nu are fire a trage mintea cu sila spre împătimirea de multa gândire, fără numai prin singură pătimirea cea dulce a inimii spre aceasta.

29. Insă de ne vom depărta cu desăvârşire de împătimirea cea dulce, nici arătarea cea de un gând a năravurilor nu ne mai poate vătăma pe noi şi conştiinţa nu ne va mai osândi dinspre siguranţa celor viitoare.

30. Iar cunoscând mintea deşartă împotrivire a năravului şi zăbovirea lui, şi mărturisind lui Dumnezeu păcatul cel vechi, îndată se prăpădeşte şi această ispită, şi iarăşi mintea are stăpânire să ia aminte la inimă şi cu toată păzirea prin rugăciuni a o păzi pe dânsa, căutând a intra în cele mai dinlăuntru şi netulburate cămări ale ei.

31. Adică, acolo unde nu sunt vânturi ale gândurilor celor viclene, cu silnicie împingând sufletul şi trupul în prăpăstiile dulcii-pătimiri, aşijderea nici vreo cale largă şi desfătată aşternută cu graiuri şi cu forme ale înţelepciunii celei mireneşti, care să amăgească pe cei ce urmează ei, măcar şi foarte pricepuţi de-ar fi. Deoarece cămările cele curate şi mai dinlăuntru ale sufletului şi casa lui Hristos - unde El a intrat pentru noi ca înainte-mergător prin Botez - nu primesc înlăuntru mintea goală, fără ceva de-al veacului acestuia, fie binecuvântat sau iraţional, fără numai pe acestea trei, care le-a zis Apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea.

32. Iar cel iubitor de adevăr, şi care voieşte a se osteni cu inima, nici de năravurile cele mai dinainte nu se împinge, ci poate lua aminte la inimă şi a spori tot mai înlăuntru apropiindu-se de Dumnezeu, numai să nu se îngreţoşeze de ostenelile răbdării şi ale luării-aminte. însă cel ce ia aminte cu voia la împrăştierile cele gândite şi la dulceţile cele trupeşti nu se mai poate osteni cu inima în fiecare zi, căci prin acestea se va îngrădi nu numai în cele din afară, ci şi în cele dinlăuntru, întru care de multe ori şi cu gândul şi cu fapta a petrecut.

33. Intrebare: Deci, pentru ce eu, botezat fiind, care pe Dumnezeu îl rog, şi harul Lui îl chem, şi care cu toată voirea voiesc a mă izbăvi şi a mă slobozi de gândurile cele viclene, cu toate acestea nu pot? Căci Domnul în Evanghelie S-a făgăduit a face izbândă celor ce strigă către El ziua şi noaptea (cf. Luca 18: 8).

34. Răspuns: Domnul zice pilda nu către cei ce de voie zac în patimi, ci către cei luptaţi numai de năravuri. Pentru aceasta, ca unora ce sunt nedreptăţiţi de vrăjmaşi le-a făgăduit a le izbândi, iar pe ceilalţi, ca unora care au lepădat porunca cea ajutătoare, îi învinuieşte zicând: De ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi cele ce vă spun? (Luca 6: 46), pe care îi şi aseamănă cu bărbatul nebun, care îşi zideşte casa sa pe nisipul voilor sale, şi nu pe piatra poruncilor Domnului (Luca 6: 49).

35. Cunoaşte, dar, cu de-amănuntul, o, omule, că Domnul priveşte inimile tuturor oamenilor, şi celor ce urăsc întâia-cugetare [răsărire] a gândurilor celor viclene, îndată le izbândeşte, precum S-a făgăduit, şi nu lasă mulţimea multei-cugetări ce asupră- le s-a sculat să le spurce lor şi mintea şi conştiinţa.

36. Iar pe cei ce răsăririle cele dintâi ale gândurilor nu prin credinţa şi nădejdea lui Dumnezeu le părăsesc, ci ca cei împătimiţi de îndulcire se ispitesc a le pricepe, îi lasă ca pe nişte necredincioşi şi neajutoraţi a se bate împrejur de gândurile cele ce urmează, pe care, de aceea nu le ridică [nimiceşte], de vreme ce vede asupreala lor cea dintâi iubindu-se de noi, şi nu urându-se din întâia lor arătare. Iar dacă cineva nu crede celor zise, cu lucrarea cercând, să se înveţe de aici adevărul.

37. Nu fi nebăgător de seamă întru negrijă de gânduri, că neamăgit este Dumnezeu pentru tot gândul. Vrăjmaşul are cunoştinţă de dreptatea legii celei duhovniceşti şi pentru aceasta caută numai învoirea cea gândită. Pentru că aşa îl poate face pe cel robit lui, sau vinovat ostenelilor pocăinţei, sau prin lepădarea de pocăinţă, cu cele fără de voie năpădiri ale necazurilor să-1 necăjească pe el, şi încă uneori şi împotriva necazurilor îl face să se lupte, ca atât aici să-i înmulţească durerile, cât şi întru ieşirea sufletului, [şi] din pricina nerăbdării întru acestea, necredincios să-1 arate.

38. Precum Dumnezeu îi împarte fiecăruia ceea ce-i potrivit, tot aşa şi gândurilor omeneşti, fie că voim, fie că nu voim.

Păcătuind, nu învinui făptuirea, ci înţelegerea, că, de nu ar fi alergat mintea înainte, nu ar fi urmat trupul.

Măsură şi canon are toată înţelegerea, fiindcă tot în aceeaşi (osteneală) este, fie că gândeşte simplu [într-un fel sau altul], fie cu împătimire.

39. Când toată răutatea din cuget de bună voie o vom lepăda, atunci vom putea bate război cu patimile cele după năravuri.

40. Năravul este pomenire fără de voie a răutăţilor celor mai dinainte; acesta este cel care se opreşte de nevoitor pentru a nu spori întru patimă, însă de biruitor se prăpădeşte încă de la asupreala.

41. Asupreala este o mişcare a inimii fără de idol, ca printr-o încuietoare oprinduse de cei iscusiţi. Unde sunt [şi] idoli ai gândurilor, acolo se face şi învoială; pentru că mişcarea fără de idol este asupreala nevinovată; şi este cel ce scapă de acestea ca tăciunele din foc, şi este altul care nu se întoarce până ce nu va aprinde văpaie.

42. Nu zice "nu voiesc, dar el vine", căci, cu adevărat, deşi nu lucrul, însă pricinile lui le iubeşti.

Cel ce se poartă de gânduri se orbeşte de dânsele; pe lucrări le vede, dar pricinile lor nu le poate vedea.

43. Când mintea se va face afară de grijile cele trupeşti, pe măsură depărtării de acestea vede vicleşugurile vrăjmaşilor.

44. Este răutate stăpânind în inimă din pricina unui nărav vechi şi este răutate care bate război în chip gândit prin lucrurile cele de fiecare zi. însă de nu vom mai face voile cărnii, după Scriptură (cf. Ef. 2: 3), [năravurile] cele învistierite mai-nainte cu lesnire se vor sfârşi întru Domnul.

45. Precum viţelul neiscusit, alergând spre o păşune sau alta, ajunge la un loc mărginit din amândouă părţile de prăpastie, tot aşa se află şi sufletul, pe care gândurile l-au scos treptat din locul său prin înşelare.

46. Atunci când mintea, îmbărbătându- se întru Domnul, va smulge sufletul întorcându-1 din năravul cel vechi, atunci şi inima ca de nişte gealaţi din amândouă părţile se va munci: mintea şi patima întinzândo pe ea într-o parte sau alta.

47. Pricinile gândurilor celor fără de voie le iubim şi pentru aceasta năvălesc asupra, iar pe ale [de iubim pricinile gândurilor] celor de voie, arătat este că şi lucrurile lor. Dacă tot ce ni se întâmplă fără de voie în cele săvârşite de voie îşi are pricina, după Scriptură, nimeni nu este aşa de vrăjmaş omului precum îşi este el însuşi, de bună voie adică [izvodind] gândurile, iar fără de voie [asuprindu-ne] întâmplarea.

48. Trei sunt locurile cele gândite, întru care intră mintea schimbându-se întru sine: după fire, mai presus de fire şi împotriva firii. Atunci când intră în locul cel după fire, se află pe sine pricinuitoare a gândurilor celor viclene şi îşi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, cunoscând pricinile patimilor. Iar când vine întru cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se luptă cu oamenii cu pricină că ar nedreptăţi- o pe ea. Iar când se aduce întru cel mai presus de fire, află roadele Sfântului Duh pe care le-a zis Apostolul: Dragostea, bucuria, pacea şi celelalte (Gal. 5: 22).

49. Şi ştie că, dacă de aici înainte ar alege mai mult grijile cele trupeşti, nu mai poate petrece înlăuntru. Iar cel ce iese din locul acela cade în păcat şi întru cumplitele întâmplări ce urmează după dânsul, măcar că nu degrab, ci la vremea cuvenită, precum ştie dreptatea lui Dumnezeu.

50. Atunci când şi fără de voie ne lucrăm de gândurile cele viclene, să nu învinuim pe altul, pentru că rădăcini ale gândurilor sunt răutăţile cele arătate, pe care cu mâinile, cu picioarele şi cu gura le facem în toată vremea.

Nu este cu putinţă ca cel ce iubeşte pricinile patimii să nu vorbească [şi] în cuget cu aceasta.

51. Pentru că cine, defăimând ruşinea, se împreună cu slava deşartă? Sau cine, iubind defăimarea, se tulbură din pricina necinstirii? Sau cine, având inimă zdrobită şi smerită, primeşte dulceaţă trupească? Sau cine, crezând lui Hristos în chip desăvârşit, se îngrijeşte şi se ceartă pentru cele vremelnice?

52. Păcatele cele vechi, după chip şi cu întristare pomenindu-se, depărtează pe om de nădejde şi-i aduce vătămare; iar fără de întristare zugrăvindu-se, întinăciunea cea veche o pun înlăuntru.

Când mintea prin lepădarea de [iubirea] sine va ţine nădejdea cea de un gând, atunci vrăjmaşul, cu pricina mărturisirii, pe relele cele mai-nainte făcute le zugrăveşte ca pe un tablou, ca, pe patimile cele cu harul lui Dumnezeu uitate, iarăşi să le ridice atunci şi să le înnoiască, şi în ascuns să-1 arate pe om nedrept.

53. Iar atunci, de va fi luminat şi urâtor de patimi, de nevoie se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute; iar de va fi încă întunecat şi iubitor de dulceaţă, negreşit va zăbovi împreună cu ea şi cu patimă va vorbi cu asuprelile, iar o pomenire ca aceasta i se va face nărav, şi nicidecum mărturisire.

54. De voieşti a aduce lui Dumnezeu mărturisire neosândită, nu pomeni după chip alunecările spre rău ale minţii, ci rabdă vitejeşte primejdiile aduse de acestea; pentru că cele întristăcioase vin din pricina celor ce au apucat mai-nainte, aducând cu sine plată potrivită pentru tot păcatul.

55. Cel ce se osteneşte a lua aminte la inimă, afară de reaua-pătimire şi de necinstire, se amăgeşte cu mintea şi cade în cursa şi ispita diavolului.

Cel ce se luptă să biruie gândurile rele nu le va putea birui pe acestea, de nu mai întâi va strica pricinile lor, dar nici pricinile fără de gânduri. Pentru că atunci când [doar] pe una din părţi o doborâm, nu după mult timp, prin cealaltă ne cuprindem de amândouă.

56. Gândurile cele fără de voie din păcatul cel de mai-nainte răsar, iar cele de voie, din voia cea de-sineşi-stăpânitoare; drept aceea, cele de-a doua se află pricinuite de cele dintâi.

57. Gândurilor cele rele ce răsar fără de voie şi se pun împotriva voii celei slobode, le urmează întristarea; de aceea şi degrab se pierd. Iar celor după voia slobodă, le urmează bucuria; de aceea, şi anevoie izgonite se fac, cu greu izbăvindu-ne de dânsele. De voieşti să nu te lucrezi de gândurile cele viclene, primeşte defăimarea sufletească şi necazul trupesc, şi aceasta nu în parte, ci în tot locul şi vremea şi lucrul.

58. Cel ce întru cele necăjicioase de bună voie se pedepseşte, de gândurile cele fără de voie nu se stăpâneşte, iar cel ce nu le primeşte pe primele, de celelalte, şi nevrând, se robeşte.


V. A Sfântului Diadoh

1. Unii au socotit cum că harul şi păcatul, adică Duhul Adevărului şi duhul înşelăciunii se ascund în minte la cei botezaţi. Şi, pentru aceasta, zic ei cum că o Faţă către cele bune îndeamnă mintea, iar cealaltă îndată către cele potrivnice. Iar eu din dumnezeieştile Scripturi, încă şi din însăşi simţirea mintii mele am înţeles că, înainte de Sfântul Botez, harul din afară îndeamnă sufletul către cele bune, iar Satana este încuibat întru adâncurile lui, cercând a încuia toate ieşirile cele drepte ale minţii.

2. Insă din ceasul în care ne naştem a doua oară, dracul adică se scoate afară, iar harul se aşază înlăuntru, în însăşi adâncul sufletului, adică se sălăşluieşte în minte. Că zice: Toată slava fiicei împăratului e înlăuntru (Psalm 44: 5), nearătată dracilor. Că precum de demult înşelăciunea a stăpânit sufletul, tot aşa după Botez îl stăpâneşte pe el adevărul, şi oarecum simţim dumnezeiescul dor izvorând din adâncul inimii noastre când cu fierbinţeală pomenim pe Dumnezeu; iar de acum, duhurile cele viclene se încuibează în simţirile trupului nostru şi saltă ca nişte flăcări afumând mintea prin umejunea trupului cu gustul duceţilor celor iraţionale [dobitoceşti].

3. Astfel mintea noastră, după Apostolul, de-a pururea se îndulceşte cu legile Duhului (cf. Rom. 7: 22), iar simţirile cărnii împreună de netezimea dulceţii voieşte a se bucura. De aceea, harul, prin simţirea minţii lucrând în cei ce sporesc întru cunoştinţă, veseleşte trupul cu veselie negrăită, iar dracii - mai vârtos atunci când ne află pe noi împuţinaţi [la suflet] alergând pe drumul bunei-cinstiri - prin simţirile trupului robesc sufletul, silniceşte îndemnându-1 pe el, ucigaşii, întru cele ce nu-i sunt fireşti.

4. Iar aceasta Dumnezeu o a slobozit a se face la cei botezaţi, ca, prin vifor şi prin focul lămuririi trecând omul, să ajungă, de voieşte, întru îndulcirea binelui. Că zice: Trecut-am prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi întru odihnă (Psalm 65: 11). încă ca să se înveţe sufletul dreapta socoteală a binelui şi a răului şi mai smerit să se facă; pentru că, câtă vreme se curăţeşte, multă ruşine se face lui din scârnăvia gândurilor celor drăceşti; încă [ne curăţim] şi pentru ca, pe cele ce nu le-am păzit când vieţuiam după fire, acum să le păzim luând armele dreptăţii întru puterea lui Dumnezeu, iar de-sineşi-stăpânireâ noastră să fie sub cercare.

5. Iar cum că două sunt neamurile duhurilor celor viclene, ne învaţă pe noi cuvântul cunoştinţei; pentru că unele din ele sunt mai subţiri, iar altele mai groase: cele mai subţiri luptă cu sufletul, iar celelalte obişnuiesc să robească trupul prin oarecari mângâieri stăruitoare şi necăjicioase. Pentru aceasta, dracii care războiesc sufletul şi cei care războiesc trupul de-a pururea se află cu împotrivire unii faţă de alţii, măcar că acelaşi scop au, ca să vatăme pe oameni.

6. Deci atunci când harul nu locuieşte în om, ei întru adâncul inimii, precum am zis, ca nişte şerpi cu adevărat se încuibează, neîngăduind sufletului să caute spre poftirea binelui. Iar când harul se ascunde în minte, dracii ca nişte nori întunecoşi se foiesc prin părţile inimii, închipuindu-se în patima păcatului, sau iau forma feluritor împrăştieri, ca, risipind pomenirea minţii, să o smulgă pe ea din vorbirea cu harul.

7. Deci atunci când ne ardem de dracii care supără sufletul spre patimile cele sufleteşti - mai vârtos spre părerea de sine, care este maică a tuturor răutăţilor -, socotind stricarea tuturor în mormânt şi frica judecăţii, vom putea ruşina şi alunga îngâmfarea iubirii de slavă; iar atunci când ne vor supăra dracii care se luptă cu trupul, aceeaşi se cade să facem, căci numai această cugetare întru pomenirea lui Dumnezeu poate strica toate lucrările duhurilor celor viclene.

8. Iar cum că prin trup luptă Satana sufletul cel împărtăşit cu Sfântul Duh, Apostolul lămurit ne învaţă pe noi zicând: Staţi tari, încingăndu-vă mijlocul vostru cu adevărul, iar după puţin: peste toate luând pavăza bunei-credinţe întru care veţi putea stinge toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului (Ei. 4: 44 ş.u.), arătând de aici că, afară fiind vrăjmaşul, cu săgeţi înfocate vine asupra sufletelor celor purtătoare de Hristos.

Cel ce nu are stăpânire asupra vrăjmaşului său, negreşit săgeţi asupra lui trebuie să folosească, ca, pe cel ce se luptă cu el, de departe cu săgeţile să-1 poată vâna şi doborî.

9. Deci Satana, de vreme ce nu poate - pentru starea de faţă a harului - să se încuibeze ca mai-nainte în mintea celor ce se nevoiesc, se poartă, în schimb, zburând pe umezeala trupului şi se încuibează pe ea, ca, prin lesnirea îndeletnicirii cu aceasta, să amăgească pe suflet. Pentru aceea se cuvine ca trupul cu măsură să-1 topim, ca nu cumva, prin umezeala lui, mintea să alunece pe netezirea dulceţilor. Iar dacă cineva, încă trăind, ar putea să moară prin osteneli, şi trupul, în chip desăvârşit, să-1 facă mort prin duhul, ajunge astfel să se facă cu totul casă a Sfântului Duh, ca unul care a înviat înainte să moară. Aşa a fost Fericitul Pavel şi cei câţi în chip desăvârşit s-au nevoit împotriva păcatului şi [alţii câţi încă] se [mai] nevoiesc.

10. La început, precum am zis mai sus, harul îşi ascunde descoperirea sa la cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului, iar după ce omul se va întoarce cu totul către Domnul, atunci, cu oarecare negrăită simţire, el se descoperă inimii în lucrarea sa şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului: îngăduind adică săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul simţirii lui, ca mai cu fierbinte aşezare să caute pe Domnul.

11. Iar de va începe omul a spori prin păzirea poruncilor şi neîncetat a chema pe Dumnezeu, atunci focul dumnezeiescului dor se va întinde şi spre simţirile cele mai dinafară, pârjolind cu deplină încredinţare toate neghinele pământului omenesc. Ca o urmare, şi năvălirile drăceşti se-ndepărtează de locurile acelea, de aici înainte doar încetişor ajungând să atingă sau să înţepe partea pătimitoare a sufletului.

12. Iar când, pe toate faptele bune, ca pe o mantie le va avea nevoitorul, mai vârtos pe desăvârşita neagoniseala, atunci harul va lumina toată firea lui cu oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-1 de aici întru mai multă dragoste de Dumnezeu. De aici înainte şi săgeţile cele drăceşti se vor stinge în afara simţirilor trupului, căci adierea Sfântului Duh, către suflări paşnice mişcând inima, săgeţile dracului celui de foc purtător le stinge încă pe când sunt în văzduh.

13. Cu toate acestea, şi pe cel ce a ajuns într-o măsură ca aceasta îl lasă uneori Dumnezeu în răutatea dracilor, neluminată lăsând atunci mintea lui, ca de-sineşi-stăpânirea noastră să nu fie întru totul legată cu legăturile harului, şi aceasta nu numai ca păcatul să se biruiască de nevoinţă, ci şi pentru că omul este dator să sporească în iscusinţă duhovnicească; căci ceea ce pare desăvârşit celui ce se iscuseşte astfel, nedesăvârşit este faţă de bogăţia lui Dumnezeu, Care ne povăţuieşte pe noi în dragostea iubirii de cinste, măcar şi toată scara cea arătată lui Iacov de o va sui cineva, prin sporirea ostenelilor.

14. Atunci când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare şi priveşte către răsărituri la începutul zilei, părţile lui cele dinainte se încălzesc de soare, iar cele de dinapoi ale lui toate rămân neîmpărtăşite de căldură, dat fiind că soarele nu este deasupra capului lui.

15. Tot aşa sunt şi cei ce se află întru începutul lucrării celei duhovniceşti, care se încălzesc adică în parte la inimă de Sfântul Duh. Şi pentru aceasta şi mintea lor începe atunci a rodi cugetări duhovniceşti, însă părţile ei din afară rămân cugetând după trup, pentru că încă nu toate mădularele inimii sunt întru simţire adânc [ă] luminate de sfântul har; care lucru nepricepându-1 unii, au socotit cum că harul şi păcatul, adică Duhul adevărului şi duhul înşelăciunii, se ascund împreună în mintea nevoitorilor.

16. Astfel, aşa, întru aceeaşi clipeală se întâmplă a gândi sufletul şi bune şi rele, precum omul dat mai-nainte ca pildă, care întru aceeaşi vreme simte şi ger şi căldură. Căci dacă mintea noastră a alunecat în chipul îndoit al cunoştinţei, atunci de nevoie, măcar deşi nu voieşte, întru aceeaşi vreme izvodind şi gânduri bune şi rele, precum se întâmplă mai ales la cei ce se apropie de subţirătatea dreptei-socoteli. Că, deşi fărăncetare se sârguieşte a înţelege binele, îndată [fără de voie] îşi aduce aminte şi de rău, aceasta din pricină că, pentru neascultarea lui Adam, aducerea-aminte a omului s-a sfâşiat într-o înţelegere îndoită.

17. Deci, dacă cu râvnă fierbinte vom începe să împlinim poruncile lui Dumnezeu, atunci, printr-o simţire adâncă, harul va lumina toate simţirile noastre, iar de aici aducerile- aminte de tot le va arde, iar pe inima noastră întru oarecare pace a iubirii în chip desăvârşit îndulcind-o, ne găteşte pe noi a nu mai cugeta cele trupeşti, ci numai cele duhovniceşti; şi aceasta se întâmplă foarte des celor ce se apropie de desăvârşire, care neîncetat pomenirea Domnului Iisus o au în inimă.


VI. A Sfântului Cassian

1. Zis-a Avva Moise: "Cu neputinţă este ca mintea să nu fie nicidecum supărată de cugetări urâte, iar a ale primi şi a cugeta într-însele sau a le lepăda este cu putinţă numai celui ce se stăpâneşte pe sineşi; pentru că, precum nu este în puterea noastră a nu veni ele, tot aşa întru puterea noastră stă a le goni pe ele, iar îndreptarea cugetului nostru ţine de sârguinţa, aşezarea şi hotărârea noastră.

2. Căci atunci când cugetăm des la Legea lui Dumnezeu, şi în Psalmi şi în cântări ne îndeletnicim, şi în posturi şi în privegheri zăbovim, şi pomenim întins de cele viitoare, de împărăţia cerurilor, de Gheena focului şi de toate lucrările lui Dumnezeu, gândurile viclene se împuţinează şi loc nu află.

3. Iar când în griji lumeşti şi în lucruri trupeşti ne îndeletnicim, şi la vorbiri deşarte şi zadarnice ne dăm, se înmulţesc întru noi gândurile cele rele. Este ca în pricina morii ce se învârteşte de apă, căreia-i este cu neputinţă să se oprească din rotire, dar însă întru stăpânirea celui ce are moara stă a măcina ori grâu, ori neghină; tot aşa mintea noastră, de-a pururea mişcătoare fiind, deşi nu se poate opri din gânduri, în puterea noastră însă stă a-i da ei cugetare duhovnicească ori lucrare trupească.

4. Aşijderea ne învaţă şi Cântătorul de Psalmi zicând: Fericit bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, suişuri în inima sa a pus (Psalm 103: 6). Iată că şi prin Prorocul ne învăţăm că în a noastră stăpânire stă a voi noi suişuri, adică cugetări înalte, care aduc mintea aproape de Dumnezeu, ori pogorâşuri, adică a pune în inimă pomeniri trupeşti şi pământeşti.

5. Că, dacă n-ar fi fost aceasta, nu s-ar fi cerut cu dreptate seamă în Ziua Judecăţii şi niciun om n-ar fi putut scăpa de păcat, iar dracii ar fi putut ca, precum vâră gânduri, aşa să ne şi silească a săvârşi noi pe cele vârâte.

6. Insă s-a dovedit cum că niciun om nu se poate stăpâni cumva de diavolul, de nu-şi va da el voirea sa în stăpânirea aceluia, precum zice şi Ecclesiastul: Nu se face degrab pricire la cei ce fac răul (8:11). Zice încă şi Apostolul Iacov: Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi (Iac. 4: 7).


VII. A Sfântului Maxim

1. Dracii dau război ori prin lucruri, ori prin înţelegerile cele pătimaşe legate de lucruri: prin lucruri, adică celor ce se îndeletnicesc cu acestea, iar prin înţelegeri, celor ce sunt depărtaţi de lucruri.

2. Pe cât mai lesnicios este a păcătui cu gândul decât cu lucrurile, pe atât este mai greu şi războiul cel prin gânduri decât cel prin lucruri.

3. Prin acestea trei primeşte mintea înţelegerile cele pătimaşe: prin simţiri, prin temperament şi prin pomenire.

4. Prin simţiri adică, atunci când se pun înaintea ei sau o lovesc lucrurile către care ne avem [îndreptate] patimile şi care o mişcă pe dânsa către gândurile cele pătimaşe.

5. Iar prin temperament, când prin hrănirea cea neînfrânată, sau din lucrarea dracilor, sau dintr-o boală primenindu-se temperamentul trupului, o mişcă iarăşi către gânduri pătimaşe, sau împotriva Proniei.

6. Iar prin pomenire, când mintea poartă pomenirea către înţelegerile corespunzătoare lucrurilor spre care se împătimeşte, aşijderea mişcând-o pe dânsa către gânduri pătimaşe.

7. Acestea patru, zic unii, că prefac temperamentul trupului şi dau minţii gânduri printr-însul, ori pătimaşe, ori nepătimaşe: îngerii, dracii, aerul şi hrana. îngerii îl prefac prin cuvânt [în chip raţional], iar dracii prin atingere, aerul prin schimbări [în metabolism], iar hrana prin felurile bucatelor şi ale băuturilor, prin prisosul şi puţinătatea lor.

8. Afară de acestea, mai sunt prefacerile ce i se întâmplă lui [temperamentului] prin amintire, prin auzire şi prin vedere, când adică sufletul pătimeşte întâi din lucrurile făcătoare de întristare sau de bucurie ce i se întâmplă lui; iar dintr-acestea pătimind mai întâi sufletul, schimbă temperamentul trupului. însă temperamentul se preface din cele pomenite mai-nainte, de unde şi dă minţii gânduri.

9. Unele gânduri sunt simple, iar altele compuse. Simple sunt cele fără patimă, iar compuse, cele alcătuite din patimă şi o noimă anume. Acestea fiind aşa, se poate vedea cum multe din cele simple urmează celor compuse, când încep să se mişte către păcătuirea cu cugetul.

10. Să luăm ca pildă aurul: dacă s-a suit cuiva în pomenire gând pătimaş despre aur, s-a şi pornit în cuget spre a fura şi a săvârşi în minte păcatul; iar pomenirii aurului i-a urmat şi pomenirea pungii, a lădiţei, a uneltelor şi a celorlalte.

11. Pomenirea aurului era deci compusă, pentru că avea patimă, iar a pungii, a lădiţei şi a celorlalte era simplă, căci mintea nu avea patimă către acelea. Aşijderea se întâmplă şi întru tot gândul, fie pentru slava deşartă, fie pentru femeie şi celelalte. Pentru că, precum a dovedit cuvântul mai sus, nu toate gândurile care urmează gândului celui pătimaş sunt cu patimă. Deci, dintru aceasta, putem cunoaşte care sunt cele simple şi care sunt cele pătimaşe.

12. Deci, de voieşti să biruieşti gândurile nevoieşte-te pentru [izbăvirea de] patimi şi, aşa, cu lesnire le vei izgoni pe dânsele din minte. Adică, pentru curvie, posteşte, priveghează, osteneşte-te, depărtează-te de lume; iar pentru manie şi întristare, dispreţuieşte slava şi nu te tulbura pentru necinste şi lucrurile cele materialnice; iar pentru pomenirea de rău, roagă-te pentru cel ce te-a întristat, şi te izbăveşti.

13. Mare lucru este a nu pătimi către lucruri, dar mult mai mare decât aceasta este a rămâne fără patimă către înţelegerile acestora.

14. Tot războiul călugărului către draci stă în a deosebi patimile de înţelegeri, pentru că altfel nu poate vedea lucrurile fără patimă. Una este lucrul, alta este înţelegerea şi alta este patima. Lucrul, adică, poate fi: bărbat, femeie, aur şi celelalte. înţelegerea - simpla pomenire a unui lucru din cele zise înainte. Iar patima - alcătuire din gând pătimaş şi înţelegere. Deci să deosebim patima de înţelegere, iar gândul va rămâne simplu, şi le putem deosebi, de vom voi, prin dragoste duhovnicească şi prin înfrânare.

15. Virtuţile deosebesc mintea de patimi, iar rugăciunea cea curată o aşază în jurul lui Dumnezeu. Dacă, îndeletnicindu-ne întru Dumnezeu pentru multă vreme, vom purta de grijă pentru partea cea pătimitoare [pasională] a sufletului, nu ne vom mai scăpata spre asuprelile gândurilor, iar pricinile acestora mai cu de-amănuntul înţelegândule şi tăindu-le, mai străvăzători întru vedere ne vom face, încât se va împlini întru noi ceea ce s-a zis: Şi a privit ochiul meu întru vrăjmaşii mei şi întru cei vicleni ce se scoală asupra mea va auzi urechea mea (Psalm 92:11).

16. Când vezi mintea cu bună-cinstire şi cu dreptate petrecând întru înţelegerile lumii, cunoaşte de aici că şi trupul tău curat şi fără păcat va petrece; iar când vezi mintea ta îndeletnicindu-se cu gândul întru păcate şi nu o opreşti, cunoaşte că şi trupul întru aceleaşi va cădea.

17. Precum şi trupul are drept lume a sa lucrurile, tot aşa şi mintea are drept lume înţelegerile.

18. Şi precum trupul curveşte cu trupul femeii, tot aşa şi mintea curveşte cu înţelegerea femeii prin chipul trupului său; pentru că pe chipul trupului său îl vede amestecându-se în cugetare cu chipul trupului femeii.

19. Aşijderea, şi împotriva chipului celui ce l-a întristat, îi răsplăteşte în cugetare prin chipul trupului său, şi întru alte păcate asemenea: căci cele ce le face trupul cu lucrarea în lumea lucrurilor, aceleaşi le face şi mintea în lumea înţelegerilor.

20. Unii dintre cei ce se nevoiesc izgonesc de la ei numai gândurile cele pătimaşe, alţii însă taie şi înseşi patimile. Şi le izgonesc aceia prin cântarea de psalmi, prin rugăciune, prin înălţarea la cer a minţii sau prin altă oarecare dezlipire de lucruri şi de loc; iar patimile le taie defăimând lucrurile pe care acestea le nutresc şi prin care se fac lucrătoare.


VIII. A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul zicând: "De mă va asupri pe mine gând pătimaş, prin ce sunt dator a-1 izgoni pe el de la mine? Prin grăire-împotrivă sau prin certare şi prin maniere asupra lui? Sau prin a alerga la Dumnezeu şi a arunca neputerea mea înaintea Lui?"

2. Răspuns-a Bătrânul: "Frate, patimile sunt necazuri, şi Domnul nu le-a depărtat de noi, ci a zis: Cheamă-Mă în ziua necazului, şi te voi scoate, şi mă vei proslăvi (Psalm 49: 15). Deci nu este cu putinţă a birui vreo patimă într-alt chip, fără numai prin chemarea numelui lui Dumnezeu. Iar a grăi-împotrivă nu este al oricărui om, ci a celor puternici după Dumnezeu, cărora li se supun dracii.

3. Pentru că, dacă cineva din cei neputernici va grăi împotrivă, îl batjocoresc pe el dracii ca pe unul ce este sub dânşii şi le grăieşte lor împotrivă. Aşijderea şi a-i certa pe ei este lucru al celor mari şi a celor ce au stăpânire [asupra lor].

4. Că pe care dintre Sfinţi îl afli certând pe diavolul, precum Sfântul Arhanghel Mihail, care pentru aceasta avea stăpânire (cf. Iuda 9)? Deci al nostru, al neputincioşilor, nu ne este decât a alerga prin rugăciune la numele lui Iisus, pentru că patimile sunt draci, după Scriptură, şi cu numele Lui ies din noi (cf. Matei 16: 21; Fapte 8: 7; 16:18)".

5. întrebat-a iarăşi fratele: "Părinte, de dimineaţa şi până după prânz sufăr de gânduri, şi nu ştiu de unde vine aceasta. Şi cum poate dracul, faţă de femeie sau altceva, să zugrăvească în inima mea şi deodată, cu gândul şi faţa, punând-o înainte, fără despărţire? Şi ce să fac ca să mă izbăvesc?"

6. Răspuns-a Bătrânul: "Frate, când cineva este deşert şi fără lucru, se îndeletniceşte cu gândurile ce vin la dânsul, iar de lucrează, nu se îndeletniceşte cu primirea lor, neavând vreme pentru aceasta. Scoală, dar, de dimineaţă şi apucă moara ta şi macină grâul tău spre mâncare de pâine; iar de va apuca vrăjmaşul tău şi-ţi va pune înainte neghine în loc de grâu [nu] le vei [putea] măcina [decât] pe acelea.

7. Cât despre feţele cele zugrăvite, frate, ia aminte la zugravii care zugrăvesc cu culori pe scânduri, căci chipurile zugrăvite de ei se ivesc odată cu culorile, iar odată zugrăvite, se fac una cu lemnul şi nu mai primesc vreun alt chip sau culoare. Deci şi tu, ca să te izbăveşti, trebuie să apuci mai-nainte şi să-ţi zugrăveşti scândura ta.

8. Deci să ne silim a face ceea ce ne stă în putere şi Dumnezeu ne va ajuta nouă. Deci, când năvălesc gândurile, aleargă degrab către Iisus şi, aşa, te odihneşti".

9. Zis-a fratele: "Iar pentru aducerile- aminte ale celor ce le-am făcut, grăit sau auzit, ce să fac, că mă supăr de dânsele? Spune-mi încă şi cum poate păzi cineva inima sa? Şi în ce chip se face războiul de la vrăjmaş? Şi oare trebuie să grăim împotriva celui ce ne luptă?"

10. Răspuns-a lui Bătrânul: "Aducerile-aminte nu le poate tăia nimeni, fără numai rugăciunea cu smerenie, cu osteneală şi cu lacrimi; iar a păzi cineva inima înseamnă a avea mintea trează şi curată atunci când este luptat, adică neprimitoare. Iar de va vedea vrăjmaşul negrijă, se sileşte a aduce război.

11. Iar tu, dacă voieşti să ştii de este vrăjmaş sau prieten, pune rugăciune şi-1 întreabă «al nostru eşti, sau din cei potrivnici? », şi-ţi va răspunde ţie adevărul. Căci vânzarea şi predarea se face din negrijă sau lenevie. Deci să nu-i grăieşti-împotrivă - că aceasta o voiesc şi ei, şi astfel nu vor înceta din războire, ci aleargă la Dumnezeu împotriva lor, aruncând neputerea ta înaintea Lui, şi El nu numai că poate să-i îndepărteze, ci şi să-i lase deşerţi, fără a mai putea lucra.


IX. A Sfântului Efrem

1. Frate, ostrovul fiind în mijlocul mării, au doară, poate opri valurile, ca să nu izbească în el? Nu, ci numai a ţine piept valurilor şi a le face întoarse. Tot aşa şi noi, nu putem alunga gândurile de la noi pentru totdeauna, mai vârtos că suntem şi pătimaşi; însă a le înfrânge şi a le opri intrarea lor la noi putem, iar de le vom lăsa pe ele să intre înlăuntru, apoi acelea, păşune aflând, surpă sufletul puţin câte puţin.


X. Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: "Gândurile cele viclene sunt asemenea muştelor care intră în casă, pe care, de le-ar omorî cineva atunci când intră din parte, una câte una, nu se va osteni mult, iar de le va lăsa să umple casa, multă osteneală îi trebuie până să le omoare şi să le scoată, şi poate chiar, dacă se şi trândăveşte, să-şi lase casa pustie".

2. Avva Ghelasie, supărat fiind de multe ori de gând ca să se ducă în pustie, a zis într-o zi ucenicului său: "Frate, în săptămâna aceasta să-mi suferi orice voie fac, şi să nu-mi zici nimic". Şi, luând toiagul său de finic, a început să umble prin ograda chiliei; şi, ostenind, a şezut puţin şi, sculându-se, iarăşi umbla.

3. Iar făcându-se seară, a zis gândului: "Cel ce umblă în pustie pâine nu mănâncă, dar tu, după neputinţa ta, mănâncă verdeţuri crude". Şi, făcând aşa, a zis iarăşi gândului său: "Cel ce este în pustie nu doarme sub acoperământuri, ci sub cer, deci fă şi tu aşa". Şi, plecându-se pe sineşi, a dormit în ogradă.

4. Şi, făcând aşa trei zile şi trei nopţi, a ostenit şi, nemaiputând, a certat gândul ce-1 supăra. Şi se mustra pe sineşi zicând: "Dacă nu poţi face lucrurile pustiei, şezi în chilia ta, cu răbdare plângând păcatele tale, şi nu te mai amăgi umblând din loc în loc, că pretutindenea vede Dumnezeu lucrurile oamenilor şi, de la fiecare, lucrul [cel de săvârşit] după putere îl cere".

5. Pe un frate oarecare îl lupta gândul, zicându-i: "Trebuie să te duci şi să cercetezi pe Bătrânul cutare". Iar el amâna în fiecare zi zicând: "Mâine mă voi duce". Şi aşa trei ani s-a luptat cu gândul.

6. Iar mai pe urmă a zis către sineşi: "Hotărăşte cum că, iată, te-ai dus la Bătrân şi zi de ca şi cum ai zice Bătrânului: "Cum te afli Avva? Eşti sănătos? De multă vreme voiam să văd pe sfinţia ta". Apoi a răspuns ca din partea Bătrânului: "Bine ai venit, frate, iartă-mă că te-ai ostenit pentru mine, Domnul să-ţi dea plată". Şi, punând ligheanul, s-a spălat şi, făcând fiertură, a mâncat destul şi a băut şi s-a depărtat războiul de la dânsul.

7. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Ce să fac, că mă înconjoară gândurile cu pricină ca să merg la Bătrâni?" Iar Bătrânul i-a răspuns lui: "De vei vedea gândurile tale vrând să te scoată din chilie din pricina strâmtorării, fă-ţi ţie mângâiere în chilia ta şi să nu voieşti să ieşi; iar dacă pentru folosul sufletului vrei să te duci, cearcă gândul tău şi apoi ieşi.

8. Că am auzit despre un Bătrân cum că, atunci când îl supărau pe el gândurile ca să meargă la cineva, se scula, îşi lua cojocul său şi ieşea să înconjoare chilia sa, apoi intra şi-şi făcea mângâiere de străin şi se odihnea de sila gândurilor.

9. Avva Olimpie, cel de la chilii, a fost luptat de curvie, şi-i zicea lui gândul "du-te de ia femeie". Iar el, sculându-se, a luat lut şi a plăsmuit dintr-însul chip de om, adică o femeie, şi a zis către sineşi: "Iată femeia ta, deci trebuinţă îti este tie de acum ca să lucrezi mult spre a o odihni pe dânsa". Şi lucra ostenindu-se foarte.

10. Şi, după puţine zile, iarăşi adunând lut, şi-a alcătuit luişi fiică şi a zis gândului: "A născut femeia ta, şi acum trebuie să lucrezi mai mult, ca să hrăneşti pe fiica ta şi să o îmbraci", şi încă se întindea pe sineşi la lucru şi se topea.

11. Iar după ce i s-a sfârşit toată puterea, i-a zis lui gândul: "Nu mai poţi". Şi el a răspuns: "Dacă nu poţi suferi osteneală, nici femeie să nu cauţi". Şi, văzând Dumnezeu truda lui, a ridicat războiul de la dânsul şi s-a odihnit.