I. A lui Paladie

1. Fericitul Moise Arapul, luptat fiind de dracul curviei, tot chipul de rea-pătimire şi de nevoinţă a arătat, dar nu s-a putut izbăvi de patima acesteia.

2. Deci, după ce a arătat el acea neajunsă răbdare împotriva ei, atunci a zis către dânsul Marele lui Hristos preot Isidor cel din Schit: "Conteneşte de aici înainte a te mai lupta cu dracii, frate Moise, şi nu te pune aşa asupra lor, căci în nevoinţă sunt măsuri ale luptei împotriva dracilor".

3. Iar diamantul lui Hristos, Moise, a zis către dânsul: "Nu voi conteni a mă lupta cu dânşii, până nu vor fi încetat nălucirile visurilor mele". Atunci i-a zis lui Marele Isidor: "întru numele lui Iisus Hristos, de acum, visurile tale cele necuvioase au contenit. Acum, arată-te cu îndrăzneală la dumnezeieştile Taine şi te împărtăşeşte".


II. A aceluiaşi

1. Am văzut în Muntele Thebaidei un preot pe nume Evloghie, care, atunci când aducea lui Dumnezeu Darurile, atâta har al cunoştinţei avea, încât cunoştea socotelile fiecărui monah care se apropia de el. Acesta, de multe ori văzând monahi vrând a se apropia de altar, [pe unii] îi oprea zicându-le: "Cum de cutezaţi să vă apropiaţi de Sfintele Taine având cugete rele?"

2. "Şi tu, zicea, ai gândit în noaptea de dinainte la necuvioasa pomenire a curviei, iar altul a gândit, zicea, în cugetul său că nu se deosebeşte păcătos ori drept când se apropie de Harul lui Dumnezeu, iar altul s-a îndoit pentru Dar: «Oare mă va sfinţi prin apropierea mea?»"

3. "Deci, daţi-vă puţin în lături de la Sfintele Taine şi vă pocăiţi din suflet, ca să se facă vouă iertare păcatelor şi vrednici să vă faceţi de împărtăşirea lui Hristos, iar de nu mai întâi vă veti curăţa sufletele, nu vă veti putea apropia de Harul lui Hristos".


III. A lui Grigorie Dialogul

1. Datori suntem, frate Petre, cu lacrimi a jertfi lui Dumnezeu jertfele cele din toate zilele prin Trupul şi Sângele Lui; că singură această jertfă izbăveşte sufletul din moartea cea veşnică.

2. Şi de nevoie este, când acestea le lucrăm, ca pe noi înşine, întru zdrobirea inimii, jertfă lui Dumnezeu să ne aducem, pentru că, Tainele Patimilor Domnului săvârşindu-le, datori suntem a ne aduce aminte de ele şi a le urma în cele ce lucrăm. Căci atunci, cu adevărat, pentru noi se aduce jertfă lui Dumnezeu, când pe noi înşine ne vom face jertfă.

3. Şi trebuie a ne păzi ca după vremea rugăciunii, dând Dumnezeu putere sufletelor noastre, întru frica Lui să ne păzim, nelăsâhd-o pe aceasta a se răpi de gândul moliciunii, nici de deşartă nechibzuinţă a se risipi, căci aşa pierde sufletul agoniseala străpungerii.

4. Că aşa şi Anna s-a învrednicit a lua ce a cerut, căci, şi după cererea cea cu lacrimi, întru aceeaşi cugetare a gândului s-a păzit pe sineşi, pentru care şi scris este c&faţa ei nu s-a mai schimbat de atunci (I împ. 1:18).

5. Şi se cade a şti că acela cere drept iertarea greşelilor sale, care mai-nainte a iertat cele greşite de alţii către el. Că nu va primi cineva vreun dar, de nu va goni mai întâi răutatea din sufletul său. Că însuşi Adevărul a zis: De vei aduce darul tău la altar şi celelalte (Matei 5: 23-24).

6. Deci, întru aceasta, se poate înţelege că, pe cât prin aducerea darului se dezleagă toate greşelile, pe atâta, prin pomenirea de rău, iarăşi se înnoiesc şi, pentru aceasta, nici darul nu-1 primeşte Dumnezeu. Căci, dacă Ziditorul, văzând aşezarea noastră, va primi darul, făcând aşa, ne va slobozi de păcat.

7. Aşa ne învăţăm şi din pilda robului, a celui dator cu cele zece mii de talanţi, căruia i s-a iertat datoria, pentru pocăinţa lui, dar pentru că a cerut o sută de dinari, sumă îndatorată lui de la cel împreună-rob, iarăşi a răsturnat iertăciunea şi, prin datoria celor zece mii de talanţi, în muncă s-a dat (cf. Matei 18: 24-35).

8. Deci, datori suntem şi de cei de aproape, şi de cei ce sunt departe, în chip gânditor a ne lipi, şi la dânşii cu smerenie a supune sufletul nostru, şi prin buna-voire a plăcea Lui.

9. Şi, când va vedea Ziditorul nostru un gând ca acesta, cu adevărat îndată şi darul nostru îl primeşte, şi pe noi de păcate ne dezleagă.


IV. Din viata Sfântului Eftimie

1. Povestitu-mi-au Părinţii cum că, pe lângă celelalte daruri date lui de Dumnezeu, Cuviosul Eftimie îl avea şi pe acesta: a înţelege din înfăţişările oamenilor mişcările sufletelor lor, văzându-le ca într-o oglindă, şi de a cunoaşte cu de-amănuntul cu ce gânduri se luptă fiecare, pe care dintre ele le-au biruit, de care, prin puterea diavolului, au fost biruiţi.

2. Se mai spunea despre el cum că a mărturisit unor fraţi care-1 vizitau deosebi că adesea vede îngeri cu ochii lui: îngeri, adică, împreună liturghisind cu el şi aducând Sfintele Daruri. Când venea vreme să se cuminece cu Trupul Stăpânului, vedea cum unii din cei ce se împărtăşeau se luminau, iar alţii se întunecau, adică cei care nu erau vrednici de strălucirea şi luminarea Sfintei împărtăşanii.

3. De aceea, pe temeiul unor vederi mai presus de fire ca acestea, el îi certa pe fraţi, împotrivindu-se venirii lor fără gătire pentru cuminecare. întemeindu-se pe Apostolul, îi sfătuia zicând că fiecare creştin trebuie să se cerceteze pe sine cu de-amănuntul spre a afla de este vrednic, şi că numai cu frică trebuie să se cuminece din Pâine şi din Sfântul Potir. "Cel ce se apropie, întărea Sfântul, trebuie să ştie bine că cel ce se apropie cu nevrednicie mănâncă şi bea (I Cor. 11: 29) osândă şi pierzare".

4. "Şi astfel, deoarece apropierea trebuie să fie cu vrednicie, preotul, atunci când se pregăteşte să aducă preaslăvita jertfă, se sârguieşte să-i păzească pe cei veniţi de împărtăşirea cu nevrednicie. Şi le zicea celor de faţă: «Să ne ridicăm inimile!» Şi numai după ce primea de la ei încredinţare, atunci se împuternicea şi purcedea la oferirea jertfei.

5. Iar în vremea când săvârşitorul e pe cale să săvârşească jertfa, el îşi ridică mâinile către cer, arătând Taina cea încredinţată de Pronie pentru mântuirea noastră, zice celor de faţă cu glas lin şi prelungit: «Sfintele, Sfinţilor!» Noima strigării era aceasta: «Ca unul ce sunt împreună-pătimitor cu voi, măcar că nu ştiu ce va fi făcut fiecare din voi în viată, vă fac însă cunoscut de mai-nainte să luaţi aminte, iar pentru întărire, vă pun înainte un chip prin care să puteţi socoti vrednicia sau nevrednicia conştiinţei voastre.

6. Dacă cineva e cuprins de pizmă, ură, mândrie, ocară sau cuvinte ruşinoase ori de pofte neruşinoase, sau de altă patimă se va fi cuprins, unul ca acesta să nu se apropie pentru a se cumineca din Sfintele Daruri, dacă nu mai întâi îşi va fi curăţat sufletul de putoarea acestor lucrări prin pocăinţă. Căci, precum zice Duhul prin preotul liturghisitor, cele Sfinte nu au împărtăşire cu cele necurate, decât cu cei Sfinţi. De aceea, cei care au conştiinţa curată şi simt îndrăzneală ca să se apropie de Domnul, să se apropie de El şi să se lumineze şi feţele lor să nu se ruşineze (Psalm 33: 6)»".


V. Din Pateric

1. Unui episcop oarecare, Sfânt şi văzător cu duhul, pe când săvârşea dumnezeiasca Mistagogie, în care a dat poporului din Cele Sfinte, unii dintre cei ce se apropiaseră i se arătau negri la faţă, de ca şi cum erau mânjiţi cu funingine, iar alţii, înfocaţi la feţe, cu ochii înflăcăraţi, căci, ca unii care se împărtăşeau din Stăpânescul Trup, se aprindeau atunci de Dânsul, înflăcărându-se peste tot.

2. Iar pe alţii din cei ce se apropiau, îi vedea luminaţi la faţă şi albi la haine, căci, ca o lumină făcându-se Trupul Domnului, mai mult îi lumina pe dânşii şi noi şi curaţi îi făcea; iar între toţi aceia, erau şi mireni, şi călugări.

3. Iar după ce s-a isprăvit sinaxa, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu să i se descopere lui pricina şi puterea celor ce le-a văzut.

4. Şi, stând înaintea lui îngerul Domnului, a zis către dânsul: "Pentru ce stai în nedumerire, ai văzut ceva? învaţă-te, dar, că cei luminaţi la faţă şi albi la îmbrăcăminte întru întreaga-curăţie, dreptate şi curăţie vieţuiesc; şi sunt blânzi, împreună-pătimitori şi milostivi, care, în curăţie împărtăşindu-se din Sfinţenii, se luminează de dânsele şi mai luminoşi se fac.

5. Cei ce aveau feţele negre sunt lucrători ai curviei şi ai înverşunării, cu neastâmpărarea şi răsfăţarea vieţuind de-a pururea, iar cei înfocaţi cu ochii şi cu feţele înflăcărate, întru viclenie şi nedreptate de-a pururea se bucură, fiind ucigaşi, batjocoritori, hulitori şi ucigaşi.

6. Care, şi împărtăşindu-se cu Stăpânescul Trup, nu numai că nu-i curăţeşte pe dânşii, ci mai vârtos îi şi arde, ca pe cei ce cutează cu conştiinţă mârşavă şi necurată a veni la nişte Taine ca acestea.

7. Iar tu, dacă pofteşti mântuirea acestora - căci pentru aceasta s-au şi descoperit ţie acestea, ca văzând să te înştiinţezi de păcatele norodului celui păstorit de tine -, ajută-le lor cu învăţături şi sfătuiri, sârguieşte-te a-i face mai buni prin pocăinţă şi a-i întoarce către Dumnezeu, Cel ce pentru dânşii a murit şi a înviat.

8. Pentru că astfel, din tot sufletul pocăindu-se şi îndreptându-se ei, nu numai iertăciune greşelilor va fi lor de la Stăpânul Cel din fire bun şi iubitor de oameni, ci şi de dobândirea bunătăţilor celor viitoare se vor învrednici, iar ţie multă plată, care ai urmat Stăpânului tău, Care, pentru mântuirea oamenilor, S-a deşertat pe Sine şi n-a socotit nevrednicie a purta chip de rob".


VI. A Sfântului Efrem

1. Fraţilor, să socotim pe cei ce stau înaintea împăratului celui pământesc şi slujesc scaunului celui muritor cum cu toată cucernicia şi frica stau înaintea împăratului lor! Deci, dacă aceia aşa, au nu cu mult mai vârtos suntem noi datori a sta înaintea împăratului ceresc, cu frică şi cutremur şi cu toată cinstea? Deci, să luăm aminte de înşine şi să nu căutăm cu ochi neruşinat la Tainele cele ce ne sunt puse înainte, ale Stăpânescului Trup şi Sânge.

2. Că, dacă Moise n-a cutezat, cu cât mai vârtos suntem noi datori a ne sfii şi cu frică a sta împrejur? Că scris este: Pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi, iar cei ce Mă defăima pe Mine se vor necinsti (I împ. 2: 30). Pentru că tu ca un om cauţi şi înţelegi, iar El ca un Dumnezeu vede adâncurile inimii tale şi gândurile tale, că nu este vreo făptură nearătată înaintea Lui.


VII. A lui Avva Isaia

1. în ceasul aducerii jertfei, stai împotriva gândurilor tale şi cu simţirile tale întru frica lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti Tainelor, şi Domnul te va tămădui; iar de nu vei păzi tot gândul, nu te apropia, ca să nu te împărtăşeşti spre osândă (I Cor. 11. 29). Căci Sfânta împărtăşire se numeşte unire cu Dumnezeu.

2. Deci, pe cât ne biruim de patimi, ori de mânie, ori de zavistie, ori de plăcerea omenească, ori de slava deşartă, ori de ură sau de altă patimă, departe suntem de Dumnezeu. Şi unde, dar, mai este unire cu Dumnezeu?

3. Zis-a iarăşi: "Vai mie, vai mie, că, pe cât mă împărtăşesc cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, în ce fel este împărtăşirea pe care o am cu Dânsul? Şi, aşa, spre osânda mea mă cuminec. Că atunci cuvântul acesta îl zicem: «Sfintele, sfinţilor», adică nu celor spurcaţi, ci celor sfinţi se dau Sfintele. Deci, dacă eu sunt sfânt, cine sunt aceştia care lucrează în mine? Vai mie, vai mie, că îmbrăcat sunt cu numele Tău, Doamne, şi robesc vrăjmaşilor Tăi".


VIII. A lui Avva Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul zicând: "Dacă mi se face nălucire de noapte, iar a doua zi trebuie să mă apropii de Sfânta împărtăşanie, ce se cuvine să fac?" Şi a răspuns Bătrânul: "Să ne apropiem ca nişte răniţi, şi nu ca nişte nebăgători de seamă, ci ca cei ce avem trebuinţă de doftor; şi Cel ce a vindecat pe cea cu scurgere de sânge (Matei 9: 22) ne tămăduieşte şi pe noi. Şi să iubim mult, ca şi nouă să ne zică "Iartă-se vouă păcatele voastre cele multe, că mult aţi iubit" (cf. Luca 7: 47).

2. Şi, când voieşti să te împărtăşeşti, zi: "Să nu-mi fie mie, Stăpâne, Sfintele acestea spre osândă, ci spre sfinţirea sufletului şi a trupului", şi atunci apropie-te cu frică, şi Dumnezeu va face mila Sa cu noi.