I. Din viata Sfântului Antonie cel Mare

1. Zicea Sfântul Antonie către ucenicii săi: "Nu trebuie să ne temem de draci, măcar deşi ni se va părea că năvălesc asupra, măcar de ne şi vor îngrozi cu moarte, căci neputincioşi sunt şi nu pot nimic, fără numai să îngrozească; pentru că, după ce a venit Domnul, vrăjmaşul a căzut şi puterea lui a slăbit.

2. Pentru aceasta, ca unul care a slăbit şi nimic nu poate, totuşi, ca un tiran ce este, chiar şi căzut, nu se astâmpără, ci doar cu cuvinte voieşte să îngrozească. Aceasta să o socotească fiecare dintre noi şi aşa vom putea dispreţui pe draci.

3. De ar fi fost îmbrăcaţi cu nişte trupuri ca ale noastre, le-ar fi fost cu putinţă să zică: «Fiindcă oamenii se ascund, nu-i găsim, iar dacă îi găsim, îi vătămăm», şi astfel am putea şi noi să ne ascundem şi să închidem uşile în faţa lor.

4. Insă, pentru că nu sunt aşa, pot intra chiar dacă uşile sunt închise, iar întâiul dintre ei, diavolul, se află în tot văzduhul. Pe lângă aceasta, sunt pururea voitori de rău şi gata spre vătămare, precum a zis şi Mântuitorul că dintru început ucigaş de oameni este diavolul şi tatăl răutăţii (Ioan 8: 44),

5. Insă noi să trăim rânduindu-ne împotriva lui, căci fricoşi sunt şi nu pot nimic asupra noastră. Pe ei nici locul nu-i opreşte ca să ne vrăjmăşească, nici nu ne privesc cumva ca pe nişte prieteni, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu sunt, ca să ne îndrepteze, ci mai vârtos sunt prea-vicleni şi nimic altceva nu le este mai sârguincios ca a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinstitori de Dumnezeu.

6. Deci, pentru că nu pot face nimic, nu fac decât să ne îngrozească, pentru că, de ar fi putut, nu ar fi zăbovit, ci îndată ar fi lucrat răul, gata având voirea spre aceasta, şi mai vârtos asupra noastră.

7. Pentru că, iată, şi acum adunându-ne, grăim asupra lor şi ştiu că, sporind noi, ei slăbesc. Deci, de-ar fi avut stăpânire, pe niciun creştin dintre noi n-ar fi lăsat să trăiască, pentru că urâciune este păcătosului [diavol] cinstirea de Dumnezeu. Iar de vreme ce nu pot asupra noastră, mai vârtos pe eişi se străpung, căci nu pot face nimic din cele cu care îngrozesc.

8. Incă şi aceea trebuie să socotim, spre a nu ne teme de dânşii: că, de ar fi fost lor cu putinţă să ne vatăme, n-ar fi venit cu gloate şi cu zgomot la cei ce se liniştesc, nici n-ar fi adus năluciri, nici n-ar fi meşteşugit ceva prin schimbarea înfăţişării, ci ar fi fost de-ajuns să vină numai unul, care poate şi voieşte, şi să facă aceasta; mai vârtos că tot cel ce are stăpânire, nu cu nălucire ucide, nici cu gloate înfricoşează, ci îndată, precum voieşte, se foloseşte de stăpânirea sa.

9. Insă dracii, neputând nimic, joacă ca pe scenă, schimbându-şi feţele şi pe copii înfricoşându-i cu nălucirea gloatelor şi cu osebitele înfăţişări, pentru care lucru mai vârtos se cuvine a-i dispreţui, ca pe unii ce se arată ca nişte neputincioşi.

10. Că iată: îngerul cel adevărat, cel trimis de Dumnezeu asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de arme, nici de nălucirea cea din afară, nici de gloate, nici de lovituri, nici de zgomote, ci cu linişte s-a folosit de stăpânirea sa şi a ucis deodată o sută optzeci şi cinci de mii (cf. IV. 18: 35), iar cei ce nu pot nimic, precum dracii, se ostenesc ca măcar cu năluciri să înspăimânte.

11. Iarăşi la Iov, nu era diavolul cel ce era puternic şi putea ceva cu el, ci Dumnezeu, Cel ce l-a dat lui pe Iov spre cercare; pentru că, neputând el să facă ceva, a cerut stăpânire de la Dumnezeu către acesta şi, luând, a făcut toate acelea. Căci, de n-ar fi luat, n-ar fi putut face ceva; nici asupra dobitoacelor n-ar fi putut face ceva, de nu l-ar fi slobozit Dumnezeu.

12. Şi nici asupra porcilor nu aveau stăpânire, cu mult mai vârtos nu aveau asupra oamenilor celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu; pentru că rugau pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicând: Ingăduie-ne nouă ca măcar în porci să ne ducem (Matei 8: 24), iar dacă nici asupra porcilor nu au stăpânire, cu mult mai vârtos nu au asupra oamenilor celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu.

13. Aşadar, de Dumnezeu se cade să ne temem, iar pe dânşii să-i dispreţuim. Şi, pe cât de mult ar face ei acestea, noi mai mult să ne întindem nevoinţa noastră, pentru că mare armă asupra lor este viaţa dreaptă şi credinţa în Dumnezeu: căci se teme de postul nevoitorilor, de priveghere, de rugăciune, de blândeţe, de linişte, de neiubirea de argint, de lipsa slavei deşarte, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenie, de nemâniere, iar înainte de toate, de bunacinstire cea întru Hristos.

14. Pentru aceasta toate le fac, ca aceştia să nu-i vadă călcaţi în picioare, căci ştiu harul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mântuitorul, Care zice: Iată, v-am dat vouă stăpânire peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10:19).

15. Deci, de vor veni vreodată asupra voastră noaptea, pecetluiţi-vă pe înşivă împreună cu casa cu semnul crucii şi vă rugaţi, şi-i veţi vedea pe dânşii pierind, că fricoşi sunt şi foarte se tem de semnul crucii Domnului, de vreme ce, printr-însa făcânduse pildă Mântuitorul, i-a ruşinat pe aceştia. Iar dacă mai cu obrăznicie vor sta împotrivă, jucând teatru şi schimbând nălucirile, să nu vă speriaţi, nici să vă nedumeriţi, că nimic sunt şi degrab se sting.

16. Că de multe ori se prefac a cânta cu glas, fără a se arăta, şi pomenesc cuvinte din Scripturi şi, dormind noi, ei ne scoală la rugăciune, şi astfel nici să dormim nu ne lasă, dar noi nu trebuie să luăm aminte la dânşii. Chiar şi de ne-ar sfătui să nu mai mâncăm deloc, sau de se vor preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru cele ce odinioară ne-au îndemnat pe noi, nu trebuie nici aşa a lua aminte, pentru că nu fac aceasta din evlavie sau din adevăr, ci ca să aducă pe cei mai simpli întru deznădejde, şi să le zică că nevoinţa lor nu le este de folos, şi să-i facă pe oameni să se îngreţoşeze de viaţa călugărească, ca de una ce ar fi grea şi împovărătoare, şi aşa să-i împiedice pe cei ce vieţuiesc împotriva lor.

17. Că şi însuşi Domnul astupa gura dracilor atunci când spuneau adevărul, căci ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Luca 4: 41), şi îi oprea să mai grăiască, ca nu cumva împreună cu adevărul se semene şi răutatea lor, dar şi ca să ne înţelepţească pe noi ca niciodinioară să nu luăm aminte la unele ca acestea. Şi vezi că necuvios lucru este ca, având noi Scripturile şi venirea Mântuitorului, să ne învăţăm de la diavolul, ca de la cel ce nu şi-a păzit rânduiala sa, care a cugetat altele în locul celor ce se cuveneau. Pentru aceasta şi grăind el, cuvintele Scripturilor îl opresc zicând: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele, şi iei Legământul Meu în gura ta? (Psalm 19:16).

18. Căci pe toate le fac, le tulbură şi în toate se prefac şi pe toate le amestecă, spre amăgirea celor mai simpli: căci pricinuiesc loviri, plesniri din mâini, râd nebuneşte, şuieră; iar dacă nimeni nu va lua aminte la dânşii, se tânguie şi plâng ca nişte biruiţi.

19. Aşadar Domnul îi făcea pe draci să tacă, iar noi, învăţându-ne de la Sfinţi, să facem ca şi aceia, urmând vitejia lor. Căci şi aceia, văzând acestea, ziceau: Când a stătut păcătosul împotriva mea, amuţit-am şi m-am smerit şi am tăcut de cele bune (Psalm 38: 2); şi iarăşi: Iar eu ca un surd nu auzeam, şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa, şi m-am făcut ca un om ce nu aude (Psalm 37:14).

20. Deci şi noi să nu-i auzim pe dânşii, ca unii ce sunt străini de noi, nici să-i ascultăm, măcar de ne vor scula la rugăciune şi vor grăi despre postire, ci să luăm aminte la aşezarea [scopul] nevoinţei noastre şi să nu ne amăgim de aceia ce pe toate le fac cu viclenie, nici să luăm aminte la dânşii ca la nişte buni. Căci starea de faţă - şi a celor rele, şi a celor bune - cu putinţă şi cu lesnire este a o cunoaşte şi a face deosebiri.

21. Pentru că vederea Sfinţilor nu are nimic tulbure în ea - pentru că zice: Nu se va prici, nici nu va striga, nici nu va auzi cineva glasul Lui (Is. 42: 2) -, ci e aşa liniştită şi cu blândeţe, încât îndată în suflet se face bucurie şi veselie şi îndrăznire. Pentru că Domnul este cu dânşii, Care este bucuria noastră, şi putere a lui Dumnezeu Tatăl; căci gândurile sufletului rămân netulburate şi neînvăluite, încât, luminându-se el prin sineşi, vede pe Sfinţii ce se arată şi, de dorul celor dumnezeieşti şi a celor viitoare, va voi cu adevărat să se despartă de cele de aici şi să se împărtăşească împreună cu dânşii.

22. Iar dacă unii, ca nişte oameni, se vor teme de vederea celor bune, cei ce se arată depărtează de la ei temerea prin însăşi dragostea lor, precum a făcut Gavriil lui Zaharia (cf. Luca 1:12), şi îngerul ce s-a arătat femeilor la mormântul cel dumnezeiesc (cf. Matei 28: 5) şi păstorilor din Evanghelie, zicându-le: Nu vă temeţi (Luca 2:10). Căci frica acelora nu este din spaima sufletului, ci din pricina cunoştinţei celor mai înalte.

23. Aşadar, aceasta este vederea Sfinţilor. Iar năvălirea celor răi e cu zgomote, cu vuiet şi cu strigare, de ca şi cum s-ar face o pornire a unor tineri fără minte sau a tâlharilor, dintru care îndată se face tulburare sufletului, neorânduială şi spaimă gândurilor, ură faţă de nevoinţă, akedie, tristeţe, pomenire a rudeniilor, frica morţii şi toate celelalte răutăţi, împuţinarea către fapte bune şi tulburarea sau stricarea năravurilor celor bune.

24. Deci, atunci când vedeţi pe cineva, vă temeţi, dacă îndată se va ridica frica şi, în locul aceleia, se va face bucurie negrăită şi veselie, şi îndrăznire, întărire şi netulburare a gândurilor, bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu şi celelalte câte le-am spus mainainte, îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi aşezarea sufletului arată sfinţenia celor ce sunt. Tot aşa Avraam, văzând pe Domnul, s-a bucurat (Ioan 8: 56) şi, glas făcându-se de Sfânta Fecioara Măria, Născătoarea de Dumnezeu, pruncul Ioan a săltat de bucurie, şi celelalte ce le-am zis înainte.

25. Iar dacă sufletul cuiva va petrece stăruind în frică, este semn al venirii vrăjmaşilor, pentru că dracii nu ridică frica de la unii ca aceştia, precum fac Sfinţii, ci mai vârtos, când îi vor vedea temându-se, înmulţesc nălucirile, ca mai mult să-i sperie pe dânşii şi, năvălind, îşi bat joc de ei zicând: Căzând, închinaţi-vă (Matei 4: 9).

26. Astfel au amăgit pe Ellini şi s-au socotit de către aceştia dumnezei cu nume mincinos, dar pe noi Domnul nu ne-a lăsat să fim amăgiţi de diavolul, că, certându-1 pe el - atunci când şi către Dânsul voia să facă nişte năluciri ca acestea, ca să-L spăimânteze -, i-a zis: Mergi înapoia mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti (Matei 4:10). Căci ceea ce a zis Domnul, aceea a şi făcut pentru noi, ca, auzind dracii de la noi aceste glasuri, să se întoarcă înapoi biruiţi, pentru Domnul, Care i-a certat prin nişte glasuri ca acestea.

27. A bătut oarecine în uşa chiliei mele şi, ieşind eu, am văzut pe oarecine mare şi înalt. Şi l-am întrebat: «Cine eşti?». Şi a zis: «Eu sunt Satana». Apoi am zis: «Pentru ce ai venit aici?» Iar el a zis: «Pentru ce în zadar mă defăima călugării şi ceilalţi creştini, şi mă blestemă în tot ceasul?»

28. Iar eu zicând: «Pentru că-i superi pe ei», el a zis: «Nu sunt eu care-i supăr, ci ei se tulbură pe sineşi între ei; căci eu am slăbit. Au n-au citit că vrăjmaşului i-au lipsit săbiile de tot, şi cetăţile i-au sfărâmat (Psalm 9:7)1 Nu mai am loc, nici cetate, nici săgeţi. Pretutindenea se făcură creştini, încă şi pustia s-a umplut de călugări. De acum să-şi vadă de ei înşişi şi să nu mă blesteme în zadar».

29. Atunci, minunându-mă eu de harul lui Hristos, i-am zis lui: «Pururea mincinos fiind, acum şi nevrând ai spus adevărul; că, venind Hristos, te-a făcut neputincios şi, după ce te-a surpat, te-a golit». Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind arderea cea dintru aceasta, s-a făcut nevăzut.

30. Deci, dacă şi însuşi diavolul mărturiseşte că nu poate nimic, datori suntem ca desăvârşit să-1 defăimăm pe el şi pe dracii lui. Deci să nu cădem cu cugetul, nici să ne spăimântăm cu sufletul, nici să ne plăsmuim nouă înşine frici zicând: Să nu vină cumva dracul şi să mă răstoarne, sau să mă ia şi să mă trântească, sau, fără de veste năvălind, să mă scuture!

31. Nicidecum să nu pomeniţi de unele ca acestea, nici să nu ne mâhnim de ca şi cum am fi pierduţi, ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm, ca cei ce ne mântuim, şi să cugetăm în suflet că Domnul de-a pururi este cu noi, ca Cel ce i-a biruit şi i-a netrebnicit pe dânşii. De-a pururi să ne aducem aminte că, odată ce Domnul este cu noi, vrăjmaşii nu ne pot face nimic.

32. Iar venind ei, de vor afla sufletul întemeiat întru unele ca acestea, şi cugetând la bunătăţile cele viitoare, se întorc înapoi ruşinaţi, iar de ne vor afla înspăimântândune şi tulburându-ne şi temeri întru înşine plăsmuind, înmulţesc spaimele cu năluciri şi îngroziri, şi ceea ce noi oglindim întru înşine şi gândim, aceasta ei cu adăugire o sporesc.

33. Deci şi noi, de voim să dispreţuim pe vrăjmaşul, precum de multe ori am zis, să gândim pururi la cele ale Domnului, şi sufletul să se bucure neîncetat întru nădejde, şi aşa meşteşugirile lui le vom vedea ca pe un fum, şi pe ei mai vârtos fugind decât prigonindu-ne, căci sunt, precum am zis, fricoşi foarte, aşteptând de-a pururi focul cel gătit lor.

34. Incă şi acest semn să-1 aveţi lângă voi spre netemere: când se va face vreo nălucire, să nu se cuprindă cineva mai-nainte de frică, ci, în orice fel ar fi, îndrăznind să întrebe: «Cine eşti tu, şi de unde?» Şi, de va fi vedenie a Sfinţilor, te va adeveri pe tine şi frica ta întru bucurie o va preface, iar de va fi diavolească, va slăbi, văzând mintea întărită.

35. Iar un semn de netulburare este a întreba «tu cine eşti, şi de unde?». Căci, tot aşa, Iisus al lui Navi, întrebând, s-a înştiinţat (cf. Iisus Navi 5:13), iar Daniil întrebând pe vrăjmaşul, acesta n-a putut să se ascundă de el, care l-a întrebat (cf. Dan. 10:18-19)".


II. Din viata Sfântului Pahomie

1. Sfântul Pahomie avea obiceiul să se ducă uneori departe de chilie, în locuri pustii, pentru rugăciune, iar după ce se ruga, se întorcea înapoi. Iar de multe ori, după ce se întorcea, viclenii diavoli, ca să-1 batjocorească, apucau înainte poruncind unii altora ca înaintea unui boier şi zicând: "Faceţi loc omului lui Dumnezeu".

2. Iar Pahomie, prin credinţa şi nădejdea cea întru Hristos nădăjduindu-se, râdea de dânşii, socotind meşteşugirile lor ca o lătrătură a unor câini neîmblânziţi. Iar ei, văzând vitejia bărbatului şi nespăimântarea, iarăşi se adunau asupra lui întru tulburare multă: împresurând ei chilia lui, îi năluceau că se cutremură, încât sfântului i se părea că se clatină temelia locului.

3. Iar el, fără de frică fiind iarăşi, lovea struna cea duhovnicească, şi cu glas cânta zicând: Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră (Psalm 45: 2) şi celelalte. Şi acestea zicând el, aceia ca un fum s-au stins, şi se făcu linişte multă. Iar după puţin, după ce ca nişte câini au fost goniţi şi s-au depărtat, iarăşi cu obrăznicie veneau asupra, cercând să-1 amăgească şi altfel.

4. Astfel, adunându-se ei mulţi la un loc, au luat o funie groasă şi lungă, după care au luat o frunză de stejar pe care au legat-o bine cu aceasta şi, stând ei împrejur, se îndemnau unii pe alţii să se ostenească trăgând frunza ca pe o piatră prea mare, iar aceasta o făceau părându-li-se că puteau muia inima Sfântului spre râs, ca măcar întru aceasta să se laude asupra lui. Iar Pahomie, văzând obrăznicia lor, a suspinat către Domnul asupra lor şi îndată s-a făcut oastea lor nevăzută.

5. Şi iarăşi văzându-i pe ei năvălind, şi fără slăbire luptându-se, a cerut de la Domnul să se depărteze somnul de la dânsul, să petreacă adică ziua şi noaptea pe cât se putea fără de somn, ca aşa să poată birui pe potrivnici, după cea scrisă: Necăji-voi pe dânşii şi nu vor putea să stea, şi vor cădea sub picioarele mele (Psalm 16: 38-39).

6. Altădată iarăşi, liniştindu-se Sfântul mai pe urmă, s-a apropiat demonul, care, stând înaintea lui, a zis: "Bucură-te, Pahomie, eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la prietenul meu". Iar el, cu socoteala cea dreaptă a Duhului Sfânt, ştiind măiestriile vicleanului, gândea întru sineşi zicând: "Starea de fată a sfinţeniei lui Hristos este plină de toată bucuria şi slobodă de toată frica, iar toate gândurile omeneşti îndată pier prin vederea Celui ce S-a arătat, însă eu acum sunt înconjurat de tulburare şi mă bat cu gândul".

7. Şi, sculându-se el degrab, a îndrăznit în credinţa cea întru Hristos şi, întărinduse, s-a întins să-1 apuce şi, suflând [asupra lui], a zis duhului: "Du-te de la mine, diavole! Blestemat să fii tu şi vedenia ta, şi meşteşugirile sfătuirilor tale cele viclene".

8. Şi, făcându-se dracul ca praful, a umplut chilia de putoare şi văzduhul îl tulbura, strigând către dânsul cu glas mare: "Acum te-aş fi putut câştigat trântindu-te la picioarele mele, dar puterea lui Hristos mare este, care ne face pe noi jucărelele voastre în toate zilele; însă nu voi înceta bătând război, căci mi se cade a săvârşi lucrul meu".

9. Iar Pahomie, împuternicindu-se cu duhul, se mărturisea lui Dumnezeu, mulţumind pentru minunatele Lui daruri.


III. Din Pateric

1. Nişte fraţi au mers la Avva Antonie ca să-i spună lui despre nălucirile pe care le vedeau şi să se înveţe de la dânsul de sunt adevărate sau de la draci. Şi aveau cu ei un măgar, care a murit pe drum.

2. Deci, după ce s-au dus la Bătrânul, apucând el înainte, le-a zis lor: "Cum a murit măgăruşul pe drum?" Iar fraţii i-au zis lui: "Cum de ştii, Părinte?" Iar el le-a zis lor: "Dracii mi-au arătat mie". Şi ei i-au zis lui: "Noi pentru aceasta am venit la tine, să te întrebăm despre nălucirile ce le vedem, că de multe ori se arată ca adevărate. Nu cumva sunt înşelări?"

3. Şi le-a adeverit lor Bătrânul, din pilda măgarului, că de la draci sunt.

4. Un frate şedea liniştindu-se şi au voit dracii să-1 înşele cu pricina îngerilor. Şi-1 sculau pe el la pravilă, arătându-i-se lui cu chip luminos. Şi, mergând la un Bătrân, i-a spus lui: "Părinte, îngerii vin cu lumină şi mă scoală la pravilă". Răspuns-a lui Bătrânul: "Nu-i asculta pe ei, că draci sunt. Iar când vor veni să te deştepte, zi-le lor: «Eu mă voi scula când voi vrea, iar pe voi nu vă ascult»".

5. Şi, primind fratele porunca Bătrânului, s-a dus în chilia sa. Şi în noaptea următoare, după obicei, venind diavolii, îl sculau pe dânsul, iar el, precum i-a poruncit Bătrânul, le-a zis lor că adică când va voi el se va scula şi se va ruga, şi pe ei nu-i va asculta. Atunci i-au zis lui: "Bătrânul acela rău şi ticălos te-a înşelat pe tine: căci, iată, a venit un frate la el ca să se împrumute de parale şi, având el, a minţit, şi nu i-a dat lui. Dintru aceasta cunoaşte că mincinos este".

6. Şi, mânecând fratele, a venit la Bătrânul şi i-a spus lui acestea. Şi i-a zis Bătrânul: "Cum că aveam parale, mărturisesc, dar n-am dat fratelui care cerea, căci ştiam că nu-i este de folos şi ar fi venit spre pagubă sufletească. Şi aşa am socotit să calc mai degrabă o poruncă, şi nu zece, iar tu pe dracii care voiesc să te amăgească nu-i asculta". Şi, mult întărindu-se fratele de la Bătrânul, s-a întors în chilia sa.

7. Doi fraţi s-au depărtat în pustia cea mai dinlăuntru şi erau şase zile despărţiţi unul de altul, iar a şaptea zi săvârşeau împreună rugăciunile şi gustau câte ceva, nevorbind nimic unul cu altul.

8. Deci, mergând dracii la unul dintr-înşii, îl amăgea pe el întru multe şi îl înştiinţau de mai-nainte veniri de fraţi şi de cele ce se făceau în multe locuri. Acestea auzindu-le şi văzând că se împlinesc, credea lor, socotind că cei ce îi vesteau lui acestea sunt îngeri; încă l-au oprit pe el de a merge şi la fratele în ziua cea rânduită.

9. Şi s-a dus odată să cerceteze un frate într-o mănăstire şi a spus înainte unora de-ai mănăstirii, ca pentru altul întrebând, de este cu putinţă a şti cineva pe cele ce se fac în lume. Iar ei, auzind şi cunoscând că el este cel amăgit, l-au certat pe dânsul zicând: "Dacă întru unele ca acestea te îndeletniceşti, să nu mai vii la noi".

10. Şi îndată fratele s-a pocăit, lepădându-se de toate acelea. Şi, întorcându-se el la locul său, au venit iarăşi dracii după obicei să-1 amăgească, iar el îi numea mincinoşi, şi i-a certat pe dânşii, şi îndată s-au prefăcut în dobitoace necuvântătoare, şi, îngrozindu-1 pe el, s-au dus.

11. Se spunea despre un Bătrân că, şezând în chilia sa şi nevoindu-se, vedea pe draci aievea şi-i defăima pe dânşii, iar ei, văzându-se biruiţi de Bătrânul, s-au arătat lui. Iar unul dintr-înşii i-a zis: "Eu sunt Hristos". Şi, văzându-1 Bătrânul, şi-a închis ochii săi, şi a zis diavolul: "Pentru ce-ţi închizi ochii tăi, că eu sunt Hristos". Răspuns-a Bătrânul: "Eu pe Hristos nu voiesc să-L văd aici". Şi, auzind dracul aceasta, s-a făcut nevăzut.

12. Altui Bătrân i-au zis dracii: "Voieşti să vezi pe Hristos?" Şi le-a răspuns lor: "Anatema vouă şi celui pentru care ziceţi; căci eu cred Hristosului meu, Care a zis: De va zice cineva vouă: lată, aici este Hristos, iată acolo, să nu credeţi (Matei 24: 23)". Şi, auzind dracii, s-au făcut nevăzuţi.


IV. A Sfântului Diadoh

1. Când mintea va începe să simtă mângâierea Sfântului Duh, atunci şi Satana întru oareşicare simţire părut-dulce caută să mângâie sufletul întru liniştea de noapte, aducându-1 într-o subtirătate de somn.

2. Deci, de se va afla mintea întru pomenire foarte fierbinte a numelui celui sfânt al Domnului Hristos şi va folosi acel preasfânt şi preaslăvit nume ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se depărtează vicleşugul înşelătorului; iar de aici înainte se va aprinde războiul cel anevoios al sufletului.

3. Insă astfel, mintea drept cunoscând înşelăciunea vicleanului, mai mult sporeşte întru iscusul dreptei-socoteli. Iar buna mângâiere se face atunci când trupul e în vreme de veghe sau ca arătare în somn a unui bine viitor, însă numai atunci când cineva, stăruind în fierbinte pomenirea lui Dumnezeu, se lipeşte de dragostea Lui.

4. Iar mângâierea înşelăciunii vine întru oareşicare somn subţire [toropeală], când nevoitorul face o pomenire mijlocie [fără multă fierbinţeală] a lui Dumnezeu. Pentru că prima adică, ca ceea ce este de la Dumnezeu, voieşte cu adevărat a îndemna sufletele nevoitorilor bunei-cinstiri către dragoste şi întru multa revărsare a sufletului.

5. Iar a doua, cu oareşicare adiere a înşelăciunii obişnuind să sufle peste suflet, cearcă să fure prin somnul cel trupesc simţirea cea sănătoasă a minţii care ţine pomenirea lui Dumnezeu.

6. De se va afla mintea, precum am zis, cu luare-aminte pomenind pe Dumnezeu, risipeşte acea subţire suflare părut-dulce a vrăjmaşului şi, bucurându-se, se porneşte spre războiul cel împotriva lui, având de aici, pe lângă har, ca pe o a doua armă, pe lauda cea din cercare.

7. Dacă sufletul va începe să se aprindă către dragostea lui Dumnezeu, cu neîndoită şi nenălucită mişcare, trăgând oarecum şi trupul întru adâncul acelei negrăite dragoste - fie că este deştept, precum am zis, fie venind întru somnul cel lucrat de la har, nimic altceva cugetând atunci, fără decât la aceea întru care s-a pornit - trebuie să ştie că este lucrare a Sfântului Duh. Pentru că, îndulcindu-se tot de acea nepovestită dulceaţă, nimic altceva nu mai poate cugeta atunci, căci se bucură în chip covârşitor de acea bucurie.

8. Iar dacă în vremea unei lucrări ca acestea mintea va zămisli vreo îndoire, sau vreun cuget întinat, sau se va folosi [doar] de sfântul nume spre a se apăra de vrăjmaşul, şi nu mai vârtos spre sigură dragostea lui Dumnezeu [se va întinde], se cuvine să cunoaştem că de la înşelătorul este acea mângâiere, care voieşte ca printr-o făcătură a bucuriei ca aceasta sufletul să preacurvească, iar bucuria aceea fără viaţă este şi nemutată, ba mai vârtos fără de rânduială.

9. Căci, atunci când vede că mintea se făleşte cu cercarea cea cu acrivie a simţirii sale, atunci, precum am zis, el îmbie sufletul către sineşi cu nişte mângâieri părut-bune, ca, prădându-se acesta de acea trândavă şi umedă dulceaţă, necunoscută să i se facă lui împreunarea celui viclean.

10. Deci dintru aceasta să cunoaştem Duhul adevărului şi duhul înşelăciunii. însă cu neputinţă este a gusta cineva întru simţire din dumnezeiasca bunătate sau a simţi din amărăciunea dracilor şi a se iscusi de aici, de nu [mai întâi] s-a adeverit pe sineşi [pentru aceasta].

11. Că adică harul s-a sălăşluit întru adâncul mintii, iar duhurile cele viclene petrec împrejurul mădularelor inimii, care lucru dracii nu voiesc să fie crezut de oameni, ca nu cumva, ştiind mintea aceasta cu de-amănuntul, cu pomenirea lui Dumnezeu împotriva lor să se întrarmeze.

12. Nimeni, auzind despre simţirea minţii, să nu nădăjduiască a i se arăta lui slava lui Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte mângâierea dumnezeiască după ce se va fi curăţit prin oarecare gustare negrăită, dar nu că i se arată lui ceva din cele nevăzute, de vreme ce acum prin credinţă umblăm, şi nu prin chip, precum zice Fericitul Pavel (cf. II Cor. 5: 8).

13. Deci de se va arăta cuiva din cei ce se nevoiesc fie lumină, fie închipuire în chipul focului, fie glas, nicidecum să nu primească o astfel de vedere, căci este înşelăciune vădită a vrăjmaşului, pe care mulţi din necunoştinţă pătimind-o, s-au abătut din calea adevărului. Noi însă să ştim că, atâta cât suntem călătorind în trupul acesta stricăcios, suntem depărtaţi de Dumnezeu, adică nu-L putem vedea în chip văzut, nici pe Dânsul, nici altceva din minunile Lui cele cereşti.


V. Din Pateric

1. Un Bătrân petrecea într-o capişte idolească. Şi venind dracii i-au zis lui: "Dute din locul nostru!" Iar el a zis: "Voi nu aveţi loc". Şi deodată au început să-i risipească smicelele lui.

2. Iar Bătrânul le aduna pe ele. Apoi, apucându-1 dracul de mână, l-a aruncat afară, iar după ce a ajuns la uşă, s-a apucat de ea cu cealaltă mână, strigând: "Iisuse, ajută-mi!" Şi îndată a fugit dracul, lăsându-1 pe dânsul.

3. Iar Bătrânul a început să plângă, şi i-a venit lui glas de sus zicându-i: "De ce plângi?" Răspuns-a Bătrânul: "Pentru că cutează a-1 apuca pe om şi a face aşa". Şi glasul i-a zis iarăşi: "Tu te-ai lenevit, pentru că, atunci când M-ai căutat, ai văzut cum îndată M-am aflat ţie!" Şi, mulţumind Bătrânul, se ţinea de lucrarea cea după Dumnezeu.

4. Se suia odată Avva Daniil de la Schit către Teremuth, iar pe cale a intrat într-o capişte să doarmă; şi erau acolo idoli vechi ai Ellinilor şi, luând unul, l-a pus drept pernă sub capul lui.

5. Iar dracii, văzând îndrăzneala lui şi vrând să-1 sperie, strigau o femeie pe nume şi zicând: "Cutare, vino la noi la baie". Iar alt drac, auzind, răspundea ca din trupul celui ce zăcea sub capul Bătrânului şi zicea: "Străin am peste mine şi nu pot veni".

6. Iar Bătrânul nu s-a spăimântat, ci, îndrăznind, lovea trupul zicând: "Du-te întru întuneric dacă nu poţi". Şi, auzind demonii, au strigat cu glas mare zicând: "Ne-ai biruit pe noi", şi au fugit ruşinându-se.

7. Intrebat a fost un Bătrân: "Pentru ce mi-e frică să umblu prin pustie?" Şi a răspuns: "Pentru că încă trăieşti".

8. întrebat-a oarecine pe Avva Teodor al Fermei zicând: "De s-ar face vreodată vreo cădere de năprasnă, te vei teme şi tu, Avva?" Şi a răspuns lui Bătrânul: "De s-ar lipi cerul de pământ, Teodor nu se teme", căci era rugându-se la Dumnezeu ca să ia de la el frica, şi Dumnezeu l-a ascultat pe dânsul, şi pentru aceasta l-a şi întrebat fratele.

9. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Ce să fac, Părinte, că mă tem noaptea?" Şi a răspuns Bătrânul: "Cetăţenii se tem de barbari atâta vreme cât nu au ajutorul împăratului, iar dacă vor afla că au ajuns în cetate - fie că e Căpetenia, fie Stratilatul, atunci nu se mai îngrijesc, ştiind că aceia se vor îngriji pentru dânşii. Şi chiar de-ar auzi că au sosit barbarii, nicio grijă n-au, având pe cel ce bate război pentru dânşii.

10. Deci şi noi, de vom crede în Dumnezeu, nu ne vom teme de draci, căci ne trimite nouă ajutorul Său şi risipeşte pe toţi vrăjmaşii noştri.