I. A Sfântului Marcu

1. Cei ce iubesc pe Dumnezeu în fiecare zi mor; ei, adică, peste toată înţelegerea vieţii de aici păşind, de nimic altceva nu se grijesc, fără numai de când vor ajunge întru dragostea cea desăvârşită a lui Hristos, care este deschiderea cea mai dinlăuntru a inimii, unde înainte-mergător pentru noi a intrat Iisus prin Botez.

2. Aceasta căutând-o la început, Sfântul Pavel zicea: Alerg după ea, doar voi prinde-o, întru care şi sunt prins de Hristos (Filip. 3: 14), adică "să iubesc pe cât m-am iubit de Hristos", iar după ce a ajuns la o dragoste ca aceasta, nu mai primea să cugete nimic altceva, nici la cele necăjicioase ale acestui trup, nici la minunile zidirii, şi, pe scurt, de toată cugetarea se lepăda, nici la un ceas neprimind a se lipsi de lucrarea duhului.

3. Şi încă a făcut cunoscut de câte se lepăda pentru dragostea cea duhovnicească, că zice: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, golătatea, primejdia, sabia (Rom. 8: 35). Şi iarăşi, încredinţat sunt, zice, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici stăpăniile, nici puterile, nici cele ce sunt acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, care e în Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8: 38, 39). Drept aceea, nimic din cele de aici nu suferea să cugete, ci numai la a stărui într-acolo.

4. Tot graiul lui Hristos arată dreptatea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu, iar puterea acestora o dă prin auz celor ce cu dulceaţă ascultă. Drept aceea, nemilostivii şi nedrepţii, fără de dulceaţă ascultând, n-au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba pentru graiurile Lui L-au şi răstignit.

5. Deci şi noi să vedem de-L ascultăm cu dulceaţă. Că însuşi a zis: Cel ce Mă iubeşte pe Mine, poruncile Mele va păzi, şi-l va iubi pe dânsul Tatăl Meu, şi Mă voi arăta lui (Ioan 14: 21). Vezi cum arătarea Sa întru porunci o a ascuns?

6. Cel ce se doreşte de sporirea cea după Dumnezeu este dator ca începerea ei să o facă de aici, în chip neuitat şi fără încetare; întru neîncetată cugetare să socotească el purtările de grijă şi facerile de bine cele făcute spre dânsul de Iubitorul de oameni Dumnezeu, cele din născare până acum, cele trupeşti şi cele duhovniceşti, şi pe acelea înaintea ochilor punându-le, într-însele a cugeta şi a se îndeletnici, după cea zisă: Nu uita toate răsplătirile Lui (Psalm 102: 2), ca nu cumva cu uitarea cea rea să le acopere, sau cu pricina lenevirii a nu pomeni binefacerile Lui cele multe şi mari, şi pentru aceasta fără de folos şi fără mulţumire să treacă cealaltă vreme.

7. Căci nişte pomeniri necurmate ca acestea, care ca un bold împung inima, o pornesc pe dânsa totdeauna spre mărturisire, spre smerenie, spre mulţumire cu suflet zdrobit, spre toată buna-sârguinţă, spre răsplătirea deprinderilor şi a obiceiurilor celor bune şi a toată fapta bună cea după Dumnezeu, de-a pururea cugetând cu buna- conştiinţă a socotelii prorocescul cuvânt, adică: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? (Psalm 116:12).

8. Căci atunci când sufletul va socoti cele de la naştere [şi până acum] faceri de bine ale Iubitorului de oameni Dumnezeu, şi din câte primejdii de multe ori s-a izbăvit sau, sub câte rele căzând şi în greşeli alunecând de voie, n-a fost dat spre pierzare şi moarte duhurilor celor amăgitoare, după dreapta judecată, ci cu îndelungă-răbdare Stăpânul Iubitor de oameni, trecând cu vederea greşelile, l-a păzit, aşteptând întoarcerea lui.

9. Şi vrăjmaşilor şi duhurilor celor viclene de bunăvoie prin patimi slujind, El l-a hrănit, l-a acoperit şi în tot felul l-a sprijinit, iar pe urmă cu bună plecare în calea mântuirii l-a povăţuit, şi dragoste de viaţă pustnicească în inimă i-a pus, şi l-a împuternicit a părăsi cu bucurie lumea şi pe toată amăgirea dulceţilor celor trupeşti ale ei, şi cu îngereasca schimă a rânduielii cei pustniceşti l-a împodobit, gătindu-1 a se primi cu lesnire de Sfinţii Părinţi întru adunarea frătimii.

10. Cine, dar, având socoteală cu bună-conştiinţă, şi acestea socotindu-le, nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine, având atâtea vistierii ale binefacerilor celor mai dinainte, nimic bun lucrând el mai-nainte, nu va lua totdeauna nădejde temeinică, şi aceasta sfătuindu-se: "Că dacă nimic bun făcând eu, ci încă multe păcătuind înaintea Lui întru necurăţia trupului şi întru multe alte răutăţi prinzându-mă, El n-a făcut după păcatele mele, nici după fărădelegi nu mi-a răsplătit, ci atâtea şi atâtea dăruiri şi haruri a iconomisit spre mântuire; dacă acum cu totul mă voi da pe sinemi a-I sluji Lui de aici înainte întru toată petrecerea curată şi îndreptarea faptelor bune, de câte bunătăţi şi dăruiri duhovniceşti nu mă va învrednici, împuternicindu-mă şi sporindu-mă întru tot lucrul bun?"

11. Pentru aceasta, cel ce păstrează totdeauna un gând mântuitor ca acesta, şi nu uită atâtea faceri de bine, cu lesnire către sârguinţa şi dragostea lui Dumnezeu pe inimă o are mişcându-se, spre a răsplăti, după putere, vieţuirea cea îmbunătăţită şi toată nevoinţa bună şi lucrarea dreptăţii, totdeauna osârdnic şi gata fiind a face voia lui Dumnezeu, îndemnat fiind de pomenirea atâtor bunătăţi primite de la Stăpânul cel Bun şi Iubitor de oameni; şi cu un chip oarecare de sineşi pornit - şi mai vârtos cu împreună- lucrarea harului celui de sus, de-a pururea rănindu-se cu inima spre mai multă dragoste şi dorire a lui Dumnezeu.


II. A Sfântului Diadoh

1. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu întru simţirea inimii fără mai întâi a se teme din toată inima; căci, curăţinduse şi muindu-se prin lucrarea temerii, vine întru lucrătoarea dragoste. Nimeni, cu nici un chip, nu va veni întru frica lui Dumnezeu, în chipul în care s-a zis, de nu se va face afară de toate grijile vieţii.

2. Căci atunci când întru linişte multă şi întru negrijă se va face mintea, atunci o strâmtorează frica lui Dumnezeu, curăţind- o pe dânsa întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca aşa să o aducă pe dânsa întru cea multă dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu; drept aceea, frica adică este a celor ce se curăţesc, dimpreună cu mijlocirea dragostei, iar dragostea cea desăvârşită este a celor ce s-au curăţit înainte, întru care de aici nu mai este frică, că dragostea cea desăvârşită, zice, izgoneşte afară frica (I Ioan 1:18).

3. Insă amândouă sunt ale celor drepţi, care cu lucrarea Sfântului Duh îndreptează bunătăţile; şi, pentru aceasta, oareunde dumnezeiasca Scriptură grăieşte: Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui (Psalm 34:10), iar în altă parte: Iubiţi pe Domnul toţi Cuvioşii Lui (Psalm 31: 24), ca prin acestea să ne învăţăm că frica lui Dumnezeu este a drepţilor ce încă se curăţesc împreună şi prin mijlocirea dragostei, precum s-a zis, iar dragostea cea desăvârşită este a celor ce s-au curăţit, întru care nu este vreo înţelegere de vreo frică, ci de ardere neîncetată şi dor al sufletului către Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh, după cel ce zice: Lipitu-s-a sufletul de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta (Psalm 63: 9).

4. Precum ranele cele ce se întâmplă trupului, atunci când se înăspresc şi sunt neîngrijite, doftoria ce se aduce de la doftori nu o simte, iar curăţindu-se, simt lucrarea doftoriei, spre tămăduire grabnică venind de aici, în acelaşi chip şi sufletul, atâta vreme cât se află negrijit şi de lepra iubirii de dulceaţă cu totul este acoperit, nu poate simţi frica lui Dumnezeu, măcar de i-ar vesti lui cineva neîncetat slăvitul şi înfricoşatul judeţ al lui Dumnezeu.

5. Iar de va începe prin multă luarea- aminte a se curaţi, atunci ca pe o doftorie oarecare a vieţii simte dumnezeiasca frică, ca şi cum l-ar arde pe dânsul prin lucrarea mustrărilor, în focul nepătimirilor [nesuferinţei]. Pentru aceasta, de aici, din parte curăţindu-se, ajunge spre desăvârşirea curăţiei, atâta sporind în dragoste pe cât se micşorează cu frica, ca aşa să ajungă întru dragostea cea desăvârşită, întru care nu este frică, ci toată nepătimirea se lucrează întru slava lui Dumnezeu. Deci fie-ne nouă laudă neîncetată, mai presus de toate laudele, mai întâi frica lui Dumnezeu, iar de aici dragostea, plinirea Legii desăvârşirii celei întru Hristos.

6. Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu, iar cel ce nu se iubeşte pe sineşi pentru bogăţia cea covârşitoare a dragostei lui Dumnezeu, acesta iubeşte pe Dumnezeu; drept aceea, unul ca acesta nu iubeşte slava sa, nici n-o caută vreodată, ci pe cea a lui Dumnezeu; căci cel ce se iubeşte pe sineşi slava sa o caută; iar cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi caută slava Celui ce L-a făcut pe dânsul.

7. Căci sufletului simţitor şi iubitor de Dumnezeu îi este propriu a căuta slava lui Dumnezeu întru toate poruncile pe care le face, şi întru a sa smerenie a se veseli; căci lui Dumnezeu I se cuvine slavă, pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca printr-însa să ne unim cu Dumnezeu, de care lucru, de-1 vom face şi noi, precum Sfântul Ioan Botezătorul, ne vom bucura de slava lui Hristos şi neîncetat vom începe a zice: Acela se cade a Se înălţa, iar noi a ne micşora (Ioan 3: 30).

8. Ştiu pe oarecine care atât de mult îl iubeşte pe Dumnezeu încât plânge că totuşi nu-L poate iubi pe Dumnezeu precum voieşte, iar sufletul lui este într-o dorire aşa de fierbinte, încât îl slăveşte pe Dumnezeu întru sineşi, iar el este de ca şi cum n-ar fi, şi nici nu se ştie pe sine ce este, nici măcar întru laudele cuvintelor; că, pentru multa dorire a smereniei, nu-şi mai cunoaşte vrednicia sa.

9. Ci liturghiseşte lui Dumnezeu, precum este legea preoţilor, iar pentru multa aşezare iubitoare de Dumnezeu, el îşi ascunde pomenirea vredniciei sale, lauda cea pentru dânsa ascunzând-o întru adâncul dragostei lui Dumnezeu în duh de smerenie, astfel încât în cugetare de-a pururea să se arate ca un rob netrebnic, ca unul ce este străin de vrednicia sa, pentru dorirea smereniei, lucru pe care şi noi făcându-1, se cade să fugim de toată cinstea şi slava, pentru covârşirea bogăţiei dragostei Domnului, a Celui ce cu adevărat ne-a iubit pe noi.

10. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimii, acela s-a cunoscut de Dânsul, că, pe cât cineva întru simţirea sufletului primeşte dragostea lui Dumnezeu, pe atât se face întru dragostea Lui; pentru aceasta, de aici, unul ca acesta este într-un dor iute al luminării cunoştinţei şi cu o dragoste aşa de puternică, încât simte până la însăşi simţirea oaselor, nemaiştiindu-se pe sine, căci este cu totul schimbat de dragostea lui Dumnezeu.

11. Unul ca acesta şi este în viaţa aceasta, şi nu este în viaţa aceasta; pentru că, încă aflându-se în trupul său, prin dragoste călătoreşte neîncetat către Dumnezeu cu mişcarea sufletului; iar de aici, fără a slăbi, se aprinde la inimă prin dragoste şi cu o dorire puternică este lipit de Dumnezeu, ca cel ce pentru dragostea lui Dumnezeu a ieşit odată pentru totdeauna din iubirea de sine, că zice: De ne-am ieşit din minte, este pentru Dumnezeu, iar de suntem întregi la minte, este pentru voi (II Cor. 5:13).

12. Când va începe cineva a simţi cu îndestulare dragostea lui Dumnezeu, atunci începe a iubi pe aproapele întru simţirea duhului, că aceasta este dragostea despre care vorbesc toate scripturile, pentru că prietenia cea după trup, puţină pricină aflând, foarte lesne se strică, căci nu este legată cu simţirea duhului.

13. Şi aşa, măcar de s-ar întâmpla vreo zădărâre asupra sufletului celui lucrat de Dumnezeu, legătura dragostei nu se va dezlega de la acesta, căci, cu fierbinţeala dragostei lui Dumnezeu înfocându-se pe sineşi, îndată întru bunătate se întoarce degrab şi cu multă bucurie la dragostea aproapelui, măcar şi prea mult de dânsul de va fi ocărât sau păgubit, pentru că, cu adevărat, prin dulceaţa lui Dumnezeu se mistuie amărăciunea urii şi a certei.

14. Precum către bunătăţile acestea arătate cu sila oarecum ne îndeamnă simţirile trupului, tot aşa, către bunătăţile cele nevăzute, simţirea minţii - după ce va fi gustat din dumnezeiasca bunătate - are obicei a ne povăţui; că negreşit fiecare de a sa rudenie doreşte, sufletul, adică, ca un netrupesc de bunătăţile cele cereşti, iar trupul, ca o ţărână, de hrana cea pământească. Deci, dacă materia cu osteneală o vom subţia, vom ajunge întru iscusul simţirii cei nematerialnice.

15. Iar cum că una este simţirea cea firească a sufletului, singură lucrarea sfintei cunoştinţe ne învaţă pe noi, dar despărţită [sfâşiată] în două lucrări, din pricina neascultării lui Adam. Aşadar este una singură, din Duhul Sfânt făcându-se întru dânsul, pe care nimeni nu o poate cunoaşte, fără numai cei ce cu dulceaţă s-au descotorosit de bunătăţile vieţii pentru nădejdea bunătăţilor celor viitoare şi care prin înfrânare îşi veştejesc toată poftirea simţirilor celor trupeşti.

16. Spre acestea numai cu bărbăţie mişcându-se mintea pe temeiul negrijii, poate în chip negrăit a simţi dumnezeiasca bunătate; drept aceea, atunci şi trupului, după măsura sporirii sale, îi împarte dintru a sa bucurie, cu oarecare cuvânt nemărginit veselindu- se întru dragostea mărturisirii. Că zice: Spre Domnul a nădăjduit inima mea, şi m-am ajutorat şi a înflorit trupul meu, şi de voia mea mă voi mărturisi Lui (Psalm 28: 7); căci, cu adevărat, bucuria ce se face atunci în suflet şi în trup este pomenire neînşelată a vieţii cei nestricăcioase.

17. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi crede curat, şi lucrurile credinţei le săvârşeşte curat, iar cel ce doar crede, dar nu este întru dragoste, nici însăşi credinţa ce i se pare că o are [nici pe aceea] nu o are, căci crede cu uşurinţa minţii, ca una ce nu este lucrată de greutatea plină de slavă a dragostei. Deci credinţa, de se lucrează prin dragoste, se vădeşte ca cea mai mare între faptele bune.

18. Nimeni nu poate iubi sau crede curat dacă nu se face luişi pârâş, căci atunci când conştiinţa se tulbură pe sine cu mustrări, mintea nu se poate slobozi încă spre a simţi mireasma bunătăţilor celor mai presus de lume, ci îndată se împarte în îndoială: cu fierbinte pornire le doreşte pe acelea, pentru cercarea credinţei ce a apucat mai-nainte, însă neputând încă a se apuca de dânsa întru simţirea inimii prin dragoste, din pricina îmboldirilor mustrării conştiinţei, precum am zis. Curăţindu-ne, însă, pe înşine prin mai fierbinte luare-aminte şi cu mai multă cercare, întru Dumnezeu vom dobândi lucrul cel dorit.

19. Două bunătăţi ne pricinuieşte nouă sfântul har, prin Sfântul Botez al naşterii celei de-a doua, din care una în chip nemărginit o covârşeşte pe cealaltă. Pe prima o dăruieşte îndată, că de iznoavă ne înnoieşte pe noi în însăşi acea apă, şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică chipul omului, spălând toată întinăciunea păcatului nostru, iar pe alta o aşteaptă, ca dimpreună cu noi să o lucreze, care este asemănarea.

20. Deci, atunci când va începe mintea întru multă simţire a gusta din bunătatea Sfântului Duh, atunci trebuie să ştim că harul începe a zugrăvi pe cea după asemănarea peste cea după chip. Că în ce chip zugravii mai întâi adică cu o vopsea scriu forma omului, apoi cu o vopsea sau alta înfloresc câte puţin chipul omului - având astfel grijă ca desăvârşit să iasă chipul omului, până la firele de păr, tot aşa şi harul lui Dumnezeu, mai întâi, adică prin Sfântul Botez, alcătuieşte pe om după cea după chip, precum era atunci când a fost făcut.

21. Iar când ne va vedea pe noi că din toată aşezarea poftim frumuseţea asemănării, şi cum că stăm goi şi nespăimântaţi în prăvălia aceea, atunci, printr-o faptă bună altă faptă bună înflorind, şi din slavă în slavă purtând în sus chipul sufletului, îi dăruieşte însuşirile asemănării sale. Şi astfel simţirea ne arată pe noi alcătuindu-ne după asemănare, însă desăvârşirea asemănării o vom cunoaşte din luminare.

22. Căci toate faptele bune prin simţire le dobândeşte mintea, sporind înainte după măsura împlinirii poruncilor şi după o rânduială negrăită. Insă duhovniceasca dragoste nu o poate dobândi cineva de nu întru toată adeverirea se va lumina de Duhul Sfânt. Că dacă mintea nu va dobândi în chip desăvârşit pe cea după asemănare prin dumnezeiasca lumină, poate avea toate celelalte fapte bune, însă de dragostea cea desăvârşită rămâne încă neîmpărtăşită. Iar când se va asemăna cu fapta bună a lui Dumnezeu - zic, adică, pe cât îi e cu putinţă omului a se asemăna cu Dumnezeu, atunci va purta [aduce] şi asemănarea dumnezeieştii dragoste.

23. Că precum la cei ce zugrăvesc după un model, dacă la chipul [icoanei] de zugrăvit se adaugă vopseaua cea mai vie dintre toate vopselele, se păstrează asemănarea cu modelul până la însăşi zâmbetul, tot aşa şi la cei ce se zugrăvesc de har întru asemănarea cu Dumnezeu: adăugându-se lumina dragostei, arată cum că este cu totul cea după chip; pentru că nicio altă faptă bună nu poate aduce în suflet nepătimirea, fără numai singură dragostea; căci dragostea este plinirea Legii (cf. Rom. 14:10).

24. Aşadar, întru gustarea dragostei, omul nostru cel dinăuntru de iznoavă se înnoieşte din zi în zi (II Cor. 4:16), dar se împlineşte prin desăvârşirea acesteia.

25. Iar întru începăturile sporirii, de vom îndrăgi cu fierbinţeală fapta bună a lui Dumnezeu, Sfântul Duh face sufletul să guste întru toată simţirea şi adeverirea din harul lui Dumnezeu, ca mintea să poată şti întru cunoştinţă şi cu de-amănuntul răsplata desăvârşită a ostenelilor celor iubitoare de Dumnezeu şi, de aici, a ascunde întru multă vreme bogăţia acestui har de viaţă făcător; şi, măcar pe toate celelalte bunătăţi de le vom lucra, nimic cu totul să ne socotim a fi, şi de nimic vrednici, pentru că încă nu avem întru deprindere fericita dragoste.

26. Insă atunci dracul urii mai mult supără sufletele cele ce se nevoiesc, încât chiar şi pe cei ce-i iubesc pe dânşii îi face să-i clevetească cu ură, şi, pe scurt, lucrarea cea făcătoare de stricăciune a urâciunii o întinde până la a face din ea o îndeletnicire plăcută, din care pricină mai multă mâhnire pătimeşte sufletul, purtând adică pomenirea duhovniceştii dragoste, dar neputând a o dobândi pe dânsa întru simţire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desăvârşite.

27. Deci trebuinţă este a o lucra pe dânsa mai întâi [măcar] din silă, ca întru toată simţirea şi deplin încredinţaţi să ajungem întru gustarea ei, pentru că desăvârşirea acesteia, nimeni fiind în trupul acesta, nu o poate dobândi, fără numai Sfinţii, care au venit până la mucenicie şi la cea desăvârşită mărturisire; căci cel ce o a dobândit pe aceasta se schimbă cu totul şi nici de hrană cu lesnire nu are poftă.

28. Şi [oare] cel ce de-a pururea se hrăneşte cu dumnezeiasca dragoste, ce fel de poftă va mai avea de bunătăţile cele din lume? Pentru aceasta, Preaînţeleptul Pavel, marele vas al cunoştinţei, hrana ce va să fie a drepţilor binevestindu-ne nouă dintru a sa adeverire, zice aşa: Nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Sfântul Duh (Rom. 14:17), care sunt roadă dragostei celei desăvârşite.

29. Aşadar, a gusta adeseori dintr-însa aici pot numai cei ce sporesc întru desăvârşire, iar desăvârşit a o dobândi pe ea nimeni nu poate, fără numai când ce este muritor se va înghiţi desăvârşit de viaţă (II Cor. 5: 4).

30. Povestitu-mi-a mie oarecine din cei ce iubesc pe Dumnezeu cu voinţă nesăturată: "Mie, celui ce am poftit a cunoaşte lămurit dragostea lui Dumnezeu, mi-a dăruit- o pe aceasta Bunul [Dumnezeu] întru simţire şi adeverire, şi aşa de mult am simţit această lucrare, încât sufletul cu nepovestită bucurie şi dragoste se grăbea a ieşi din trup şi a merge către Domnul, nemaivrând să cunoască chipul acestei vieţi vremelnice".

31. Deci cel ce s-a făcut întru iscusul unei dragoste ca aceasta, măcar de mii de ori de s-ar ocărî de cineva sau s-ar păgubi, nu se mânie asupra aceluia, ci rămâne ca lipit de sufletul celui ce l-a ocărât pe dânsul sau l-a păgubit, şi numai împotriva acelora se aprinde, care se pornesc împotriva săracilor, sau împotriva lui Dumnezeu grăiesc nedreptate, precum zice Scriptura (cf. Psalm 75: 6), sau în alt chip vieţuiesc rău.

32. Pentru că cel ce de aici mai presus decât pe sineşi iubeşte pe Dumnezeu, ba mai vârtos nu se mai iubeşte pe sineşi, ci numai pe Dumnezeu, nu-şi mai caută cinstea sa, ci voieşte a se cinsti numai dreptatea Aceluia ce l-a cinstit pe el cu cinste veşnică; şi aceasta nu o are ca dintr-o voinţă slabă, ci ca unul care, pentru multa cercare a dragostei lui Dumnezeu, a ajuns întru deprinderea unei astfel de aşezări.

33. Iar pe lângă acestea, se cuvine a şti că cel ce se lucrează de Dumnezeu într-o dragoste ca aceasta, în vremea lucrării ei se face mai presus de credinţă, ca unul care, pentru multa lui dragoste, ţine întru simţirea inimii pe Cel ce se cinsteşte de dânsul prin credinţă. Aceasta ne-o însemnează nouă lămurit Sfântul Apostol zicând: Iar acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar mai mare decât acestea este dragostea (I Cor. 13:13), că cel ce ţine pe Dumnezeu, cum s-ar zice, întru bogăţia dragostei, este atunci mai mare decât credinţa sa.


III. A Sfântului Maxim

1. Dragostea este aşezare bună a sufletului, pentru care el nimic din cele ce sunt nu cinsteşte mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu; dar cu neputinţă este a veni întru deprinderea acestei dragoste cel ce e împătimit după ceva din cele pământeşti.

2. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu cinsteşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de Dânsul - adică lumina cunoştinţei, care este viaţa mintii - şi neîncetat prin dorire stăruie întru aceasta.

3. Cel ce are mintea pironită în dragostea faţă de Dumnezeu defăima până şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.

4. Dacă trupul este mai bun decât sufletul, şi dacă mai bun decât lumea fără de asemănare este Dumnezeu, Cel ce a zidit- o pe dânsa, cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul, şi lumea cea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, nu se deosebeşte întru nimic de închinătorii la idoli.

5. Cel ce şi-a despărţit mintea de dragostea şi stăruinţa cea către Dumnezeu şi o are legată de vreun lucru din cele simţite, acesta este cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul şi pe cele ce s-au făcut de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, Care le-a zidit.

6. Cel ce crede Domnului se teme de muncă, iar cel ce se teme de muncă se înfrânează de la patimi; iar cel ce se înfrânează de la patimi suferă [răbdând] necazurile, iar cel ce suferă necazurile va avea nădejde întru Dumnezeu; iar nădejdea cea întru Dumnezeu desparte mintea de toată împătimirea pământească, iar de aceasta despărţindu- se mintea, va avea dragoste către Dumnezeu.

7. Toate faptele bune ajută mintea cea lucrătoare prin ele către dumnezeiescul dor, dar mai presus de toate rugăciunea cea curată, că prin aceasta mintea zboară către Dumnezeu. Iar atunci nici pe sineşi nu se simte, nici ceva din cele ce sunt, căci de dumnezeiasca şi negrăita lumină covârşindu- se, nesimţitoare se face spre toate cele ce sunt, precum şi ochiul cel simţitor, odată răsărind soarele, nu mai vede stelele.

8. Când prin dragoste mintea se răpeşte de dumnezeiasca cunoştinţă şi, făcându- se afară din cele ce sunt, simte dumnezeiasca nemărginire, atunci, precum dumnezeiescul Isaia de uiihire, întru simţirea smereniei sale venind, cu dragoste zice graiurile Prorocului: O, ticălosul de minei Umilitu-mam, că om fiind şi necurate buze având, şi locuind în mijlocul unui norod cu buze necurate, pe împăratul, Domnul Savaot, L-am văzut cu ochii mei (Is. 6: 5).

9. Precum pomenirea focului nu încălzeşte trupul, tot aşa cunoştinţa fără dragoste nu lucrează în suflet luminarea cunoştinţei; precum lumina soarelui trage la sine ochiul cel sănătos, tot aşa cunoştinţa lui Dumnezeu trage în chip firesc la sineşi mintea cea curată prin dragoste. Minte curată este cea care s-a despărţit de necunoştinţă şi se luminează de dumnezeiasca lumină.

10. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, măcar de se şi scârbeşte către patimile celor ce încă nu s-au curăţit; pentru aceasta, şi întoarcerea, şi îndreptarea lor văzând-le, cu nemăsurată şi negrăită bucurie se bucură.

11. Cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură, pentru vreo greşeală a cuiva, este cu totul străin de dragostea cea către Dumnezeu; pentru că dragostea cea către Dumnezeu nu suferă nicidecum ură fată de om. Cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul, poruncile Mele va păzi (Ioan 14: 21). Şi aceasta este porunca Mea: ca să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 15: 12, 17). Deci cel ce nu iubeşte pe aproapele nu păzeşte porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi.

12. Dumnezeu, din fire fiind bun şi fără de patimă, pe toţi adică întocmai îi iubeşte ca pe nişte lucruri ale Sale, însă pe cel îmbunătăţit îl slăveşte, ca unul ce şi cu voirea s-a făcut al Lui.

13. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, viaţă îngerească duce pe pământ: postind şi priveghind, cântând şi rugându-se şi pentru tot omul bine-socotind.

14. Chinuieşte-ţi trupul tău cu nemâncarea şi cu privegherea, şi îndeletniceşte- te fără lenevire cu cântarea psalmilor şi cu rugăciunea, şi sfinţenia întregii înţelepciuni va veni la tine, aducând dragostea.

15. Cel ce s-a învrednicit dumnezeieştii cunoştinţe, şi pe lumina acesteia prin dragoste o a agonisit, nu se va tulbura niciodinioară de dracul slavei deşarte; iar cel ce încă nu s-a învrednicit acesteia, cu lesnire se stăpâneşte de aceea, şi cugetă înalt pentru cele ce după Dumnezeu se fac de dânsul; iar cel ce o a dobândit pe aceasta cu toată inima grăieşte graiurile Patriarhului Avraam, pe care le-a zis atunci când s-a învrednicit dumnezeieştii arătări: Eu sunt pământ şi cenuşă (Fac. 18: 27).

16. Incă nu are desăvârşită dragoste cel ce se schimbă după socoteala oamenilor, pe unul adică iubind, iar pe altul urând, pentru cutare lucru sau cutare pricină, sau pe acelaşi om uneori adică iubindu-1, iar alteori urându-1 pentru aceleaşi pricini.

17. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu întristează şi nu se întristează către cineva pentru vreun lucru vremelnic, ci se întristează numai cu o întristare mântuitoare, cu care şi Fericitul Pavel s-a întristat şi a întristat pe Corinteni.

18. Cel a cărui minte de-a pururea este către Dumnezeu, acestuia şi pofta foarte a crescut întru dumnezeiescul dor, iar mânia cu totul întru dumnezeiasca dragoste s-a prefăcut; căci, prin zăbavnica împărtăşire de dumnezeiasca strălucire, s-a făcut cu totul de lumină, iar partea cea pătimaşă a ei către sineşi strângând-o, întru dumnezeiescul dor în chip necontenit, precum s-a zis, şi întru dragoste neîncetată o a întors, cu totul din cele pământeşti către Dumnezeu mutându-se.

19. Mintea cu Dumnezeu împreună unindu-se, şi întru Dânsul zăbovind prin rugăciune şi dragoste, înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă şi îndelung-răbdătoare se face, şi, pe scurt a zice, aproape toate dumnezeieştile însuşiri întru sineşi le poartă; iar odată depărtându-se aceasta, şi întru cele materialnice zăbovind, ori ajunge dobitocească, făcându-se iubitoare de dulceţi, ori sălbatică, bătând război cu oamenii pentru acestea.

20. Când vei vedea mintea ta cu dulceaţă îndeletnicindu-se întru cele materialnice şi întru înţelegerile acestora petrecând, cunoaşte de aici că pe acestea mai vârtos decât pe Dumnezeu le iubeşti; căci unde este comoara ta, zice Domnul, acolo este şi inima ta (Matei 6: 21).

21. Dragostea faţă de Dumnezeu pleacă pe părtaşul ei să defaime toată dulceaţa ce trece, toată durerea şi toată întristarea; şi pentru aceasta să te plece pe tine toţi sfinţii care atâtea, întru Hristos, cu bucurie, au pătimit.

22. Frica Gheenei face pe cei începători a fugi de răutate; iar dorul de răsplata bunătăţilor dăruieşte râvnă celor ce sporesc întru lucrarea faptelor bune.

23. Taina dragostei ridică mintea mai presus de toate cele ce se fac, oarbă lucrând către toate cele ce sunt după Dumnezeu; că Domnul înţelepţeşte numai pe aceia ce se fac orbi faţă de toate cele ce sunt după Dumnezeu, arătându-le pe cele ce sunt mai dumnezeieşti.


IV. A Sfântului Isaac

1. Dragostea lui Dumnezeu este o fierbinţeală mai presus de fire, iar când în chip nemăsurat (covârşitor) va cădea peste cineva, îl face pe dânsul cu totul uimit şi înţelegător, iar după măsura chipului acelei dragoste care a intrat întru el, schimbare nemaiîntâlnită şi minunată se vede într-însul.

2. Iar semnele ei cele simţite sunt acestea: faţa omului se face rumenă şi veselă, trupul lui se înfierbântă, frica şi sfiala se depărtează de la dânsul, dobândeşte astfel evlavie şi putere de a aduna mintea în sineşi.

3. Iar omul se face ca un uimit şi ieşit din minte, iar moartea cea înfricoşată o socoteşte bucurie, şi niciodată vedenia (duhovnicească) a minţii nu află contenire din cugetarea celor cereşti, şi cugetul lui de-a pururea se îndeletniceşte, de ca şi cum ar vorbi cu cineva, şi nu simte în chip simţit mişcarea sa care se mişcă într-un lucru - căci, măcar de face ceva, lucrul nu-1 simte cu desăvârşire, ca unul ce are mintea înălţată întru vedenie.

4. De această dumnezeiască beţie s-au îmbătat Apostolii şi Mucenicii. Primii au străbătut toată lumea, s-au ostenit şi au fost ocărâţi; iar celorlalţi, mădularele tăinduli- se şi cele prea-cumplite pătimind, nu s-au împuţinat, ci vitejeşte au suferit şi, făcânduse înţelepţi, ca nişte nebuni au fost socotiţi; de a căror nebunie şi noi să ne rugăm să ne învrednicim.

5. Iar întru dragoste ne povăţuieşte pe noi frica, prin lucrările nebuniei aducându- ne în raiul cel duhovnicesc, de unde ne apropiem de pomul vieţii, care este dragostea. Din acesta căzând Adam, n-a mai aflat întru sineşi bucurie, ci în pământul mărăcinilor lucra şi se ostenea, mâncând pâinea sudorilor lucrurilor sale.

6. Deci şi noi, până ce nu vom afla dragostea, lucrarea noastră este în pământul mărăcinilor, şi în mijlocul lor semănăm şi secerăm, în tot ceasul înţepându-ne de dânşii - măcar de ar fi sămânţa noastră sămânţa dreptăţii, şi întru sudoarea feţei câştigăm pâinea faptelor bune.

7. Iar când vom fi aflat dragostea, care este hrana îngerilor, atunci şi înşine ne hrănim cu pâine cerească şi ne întărim de dânsa, fără de nici un lucru şi osteneală. Deci, cel ce a aflat dragostea, pe Hristos mănâncă, şi de la Dânsul se hrăneşte, şi nemuritor se face.

8. Pentru că zice: Eu sunt Pâinea care Se pogoară din cer şi dă lumii viaţă (Ioan 6: 33, 51), şi iarăşi: Cel ce va mânca din pâinea pe care Eu i-o voi da lui nu va vedea moartea în veci (Ioan 6: 58). Deci, dar, cel ce vieţuieşte în dragoste, de aici a moştenit şi viaţa veşnică şi, încă aici fiind, adulmecă din acel văzduh al slobozeniei întru care se vor desfăta drepţii la înviere; aceasta este deci mâncarea şi băutura cea tainică pe care o făgăduieşte Hristos, zicând că din ea Se va împărtăşi împreună cu Apostolii întru împărăţia Sa:... Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea întru împărăţia Mea (Luca 22: 30).

9. Căci dragostea este îndestulată a hrăni pe om în loc de toată mâncarea şi băutura. La acest liman liniştit şi fără de valuri, despre dragoste zic, nu este cu putinţă a ajunge cineva de nu va trece mai întâi marea cea gândită a patimilor cea aşezată între noi şi acest liman al mântuirii; pe aceasta o putem trece în corabia pocăinţei prin temeinica ocârmuire a fricii şi cu ajutorul Duhului.

10. Iar când vom ajunge la acest liman neînviforat, al dragostei zic, cei ce adică ne duc pe noi se întorc înapoi, că zice: Dragostea alungă frica (I Ioan 4:18); iar noi de aici fără de grijă ne vom desfăta întru aceasta cu harurile ei, de-a pururea fiind întru Dumnezeu şi de dulceaţa Lui fără de saturare îndulcindu-ne.

11. S-a spus despre pasărea care se numeşte sirin că, de va auzi cineva viersul glasului ei, aşa se trage de dânsa şi cu totul îşi iese din sineşi, încât de dulceaţa viersului uită de toate câte are mână, şi chiar de însăşi viaţa, şi cade şi moare.

12. Tot într-acest fel pătimeşte şi sufletul lucrându-se de dragoste; căci atunci când va răsuna întru dânsul dulceaţa cea cerească, descoperindu-i lui tainele lui Dumnezeu, atâta se cuprinde de dulceaţa aceea, încât porneşte cu totul pe urma ei, uitându-şi de viaţa aceasta trupească, şi de Dânsul fără de saţiu doreşte. Şi atunci şi trupul amorţeşte dinspre toate poftirile sale, nu numai de cele din afara firii, ci şi de cele după fire înjugate cu dânsul.


V. Din Pateric

1. Se spunea despre un Bătrân din Schit că trăgea să moară, iar fraţii, întristându- se, au înconjurat patul lui şi au început să plângă; iar Bătrânul şi-a deschis ochii săi şi a râs; apoi, oprindu-se puţin, iarăşi a râs, şi aşa a râs şi a treia oară.

2. Şi l-au rugat pe el fraţii zicând: "Spune-ne nouă, Avva, pentru ce tu ai râs, iar noi plângem?" Iar el le-a răspuns lor: "întâi am râs pentru că toţi vă temeţi de moarte, iar a doua, pentru că nu sunteţi gata, iar a treia, pentru că de la osteneală mă duc la odihnă". Şi, zicând aceasta, îndată a adormit.

3. Zis-a Avva Antonie: "Eu nu mă tem de Dumnezeu, căci îl iubesc pe El; pentru că dragostea cea desăvârşit alungă frica".

4. Mers-a Avva Ammun Nitriotul la Avva Antonie şi i-a zis lui: "Eu fac mai multă osteneală decât tine; şi cum se face că numele tău s-a mărit între oameni mai mult decât al meu?" Zis-a Avva Antonie: "Pentru că iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine".

5. Se spunea că oarecine din Bătrâni L-a rugat odată pe Dumnezeu să îi vadă pe Părinţi, şi i-a văzut, afară însă de Avva Antonie. Şi a zis către cel ce-i arăta lui: "Unde este Avva Antonie?" Iar el i-a zis lui: "în locul în care este Dumnezeu, acolo este".