I. Din Pateric

1. Un Bătrân a făcut cincizeci de ani nici pâine mâncând, nici vin bând degrab, şi zicea: "Am ucis curvia şi iubirea de argint şi slava deşartă".

2. Şi, auzind Avva Avraam despre dânsul că a zis aceasta, a venit la dânsul şi i-a zis lui: "Tu ai zis aceasta?" Iar el a zis: "Da". Şi l-a întrebat pe dânsul Avva Avraam şi a zis: "Iată, intri în chilia ta, şi afli femeie pe rogojina ta, poţi să gândeşti că nu este femeie?" Răspunsul Bătrânul: "Nu, ci mă lupt cu gândul ca să nu mă ating de dânsa". Zis-a Avraam: "Iată, nu s-a omorât, ci trăieşte patima, dar este legată".

3. Iarăşi, umbli pe drum, şi vezi pietre şi hârburi, iar în mijlocul acelora, aur. Poate mintea ta să socotească aurul ca pe acelea?" Iar el a zis: "Nicidecum, ci mă lupt cu gândul ca să nu-1 iau". Apoi i-a zis Avva Avraam: "Iată, şi aceasta trăieşte, dar este legată".

4. Şi iarăşi l-a întrebat: "Iată, auzi despre doi fraţi cum că unul te iubeşte, iar altul te urăşte şi te grăieşte de rău. Aşadar, de vor veni cei doi la tine, îi ai deopotrivă pe amândoi?" Răspuns-a Bătrânul: "Nu, ci mă lupt cu gândul ca să fac bine celui ce mă urăşte". Zis-a Avva Avraam: "Iată, şi aceasta trăieşte, dar este legată asemenea celorlalte. Drept aceea, e limpede că patimile trăiesc, numai că se leagă de nevoitor".

5. Zis-a un Bătrân: "Nu poate omul să fie bun, măcar de va şi voi să fie bun, de nu va locui Dumnezeu întru dânsul, măcar şi foarte se va sârgui el. Că nimeni nu este bun, fără numai Domnul Dumnezeu (Marcu 10:18)".

6. Zis-a un Bătrân: "De s-a făcut întru tine defăimarea ca şi lauda, şi sărăcia ca şi bogăţia, şi lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputinţă este ca cel ce le-a îndreptat pe acestea să cadă întru necurăţia patimilor sau întru amăgirea dracilor".

7. Zis-a Avva Longhin către Avva Acachie: "Atunci cunoaşte femeia că a zămislit, când se va opri sângele ei. Tot aşa şi sufletul, atunci cunoaşte că a dobândit pe Duhul Sfânt, când se vor opri patimile care-1 trag pe dânsul [de] jos. Iar câtă vreme este ţinut într-însele, cum poate să se slăvească în deşert că este nepătimaş? Dă sânge şi primeşte Duh!"

8. Un monah, întâlnindu-se cu nişte călugăriţe, s-a dat în lături din cale, iar văzând egumenită ce a făcut fratele, a zis uitându-se la dânsul: "Bine ai făcut, fiule, pentru neputinţa ta. Insă de ai fi fost monah desăvârşit, nu ai fi luat aminte la noi ca la nişte femei".


II. A lui Avva Isaia

1. Zis-a Avva Isaia: "De veţi face slujbele voastre, iar după ce le veţi fi terminat, se va mişca vreo patimă în inimile voastre, toate ostenelile voastre în deşert sunt, căci Dumnezeu nu le primeşte pe dânsele".

2. I-a zis lui oarecine din Părinţi: "Dar ce, nu sunt ele cele ce lovesc, Părinte?" Şi a răspuns: "Atunci când plouă pe pământul semănat, sămânţa dă rod, iar de nu are sămânţă, de unde să odrăslească? Tot aşa, de se va nevoi cineva şi va scoate pe cele potrivnice firii din inima sa, ele nu se vor mai mişca într-însul".

3. Pentru că Dumnezeu voieşte ca omul să fie asemenea cu El întru toate; şi pentru aceasta a şi venit şi a pătimit, ca să schimbe firea noastră cea împietrită în cele de jos, ca să taie voile noastre şi cunoştinţa cea mincinoasă care stăpâneşte peste inima noastră. Căci şi dobitoacele cele necuvântătoare pe a lor fire o au păzit, iar omul pe a sa o a schimbat. Căci precum vitele sunt supuse omului, tot aşa şi omul trebuie să se supună aproapelui său pentru Dumnezeu.

4. Pentru că dintru început, de când a făcut Dumnezeu pe om, l-a pus pe dânsul în Rai, împrejur având simţirile lui sănătoase şi neclătite din aşezarea lor cea firească, iar după ce a ascultat pe cel ce l-a amăgit pe dânsul, toate aşezarea lui s-a întors împotriva firii, iar atunci s-a lipsit de puterea lui şi a căzut din slava sa.

5. Iar Domnul nostru, din multa Lui dragoste cu care ne-a iubit pe noi, cei nemulţumi tori, a făcut mila Sa cu neamul nostru. Şi, întrupându-Se, a schimbat prin Sfântul Său Trup starea cea afară de fire în cea după fire, de a Cărui împărtăşire ne-a învrednicit pe noi. Şi ne-a întors iarăşi în Rai, dândune nouă şi porunci sfinte, cărora urmândule, vom putea birui pe cei ce ne scot pe noi din slava noastră, pentru a ne face iarăşi în starea cea firească întru care ne-am făcut la început.

6. Pentru că este poftă după fire, ca să poftim cele de jos, aşijderea cu poftă [dor] se face şi dragostea către Dumnezeu - pentru aceea şi Daniil s-a numit bărbatul doririlor (Dan. 9: 23) -, însă vrăjmaşul o a schimbat pe dânsa în poftă ruşinoasă, spre a pofti toată necurăţia.

7. A minţii este râvna cea după fire şi fără de râvnă pentru Dumnezeu nu sporim în nimic, precum este scris în Apostol: Râvniţi darurile cele mai bune (I Cor. 12: 31). Dar această râvnă întru Dumnezeu ni s-a întors împotriva firii, spre a ne zavistui unul pe altul, a pizmui şi a ne minţi unul pe altul.

8. A minţii este şi iuţimea cea după fire şi fără de aceasta nici curăţia nu i se face omului, de nu se va iuţi [mânia] adică spre toate cele semănate într-însul de la vrăjmaşul (cf. Matei 13: 25). Dar această iuţime s-a schimbat întru noi spre a ne iuţi spre aproapele pentru pricini nebuneşti şi nefolositoare.


9. A minţii este ura cea după fire, spre a urî vrăjmăşia, şi fără de ură nu se descoperă cinstea sufletului. Dar această ură ni s-a schimbat nouă spre cele potrivnice firii, făcându-ne să urâm pe aproapele şi să ne îngreţoşăm de dânsul, care lucru şi izgoneşte toate faptele bune.

10. A minţii este şi înalta-cugetare cea după fire, asupra vrăjmăşiei, spre a nu o asculta pe dânsa şi, astfel, a sluji patimilor celor necinstite. însă nouă înalta-cugetare ni s-a schimbat spre a ne vrăjmaşi unii pe alţi şi spre a ne îndreptăţi pe înşine în faţa aproapelui, şi de aceea ne-am făcut şi vrăjmaşi lui Dumnezeu, şi ne-am smerit de vrăjmaşii noştri. Iată, acestea aşa din început au fost zidite omului, iar după ce a mâncat din neascultare, i s-au schimbat lui întru cele potrivnice firii şi a slujit patimilor celor prea scârnave.

11. Deci cel ce voieşte a ajunge la starea cea după fire, acela va tăia toate voile sale cele după trup, nevoindu-se până ce se va pune pe sine în starea cea după fire. Atunci unul ca acesta se face nepătimaş, şi se numeşte nemincinos, şi împărăţia lui Dumnezeu, iată, o a moştenit, precum a zis Mântuitorul nostru: Nu este împărăţia lui Dumnezeu aici sau acolo, ci înlăuntrul vostru (Luca 16: 21).

12. Şi sunt unii grăind cele ale împărăţiei, însă fără a le lucra, şi sunt alţii lucrând pe cele ale împărăţiei, dar nu întru păzire, nici întru cunoştinţă. Iar cei întru care s-a plinit cuvântul Mântuitorului - împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este - puţini sunt şi anevoie de aflat. La aceia a venit Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu şi, cu adevărat, de la Dumnezeu s-au născut (Ioan 1:13), după cuvântul Apostolului Ioan, care chipul celui pământesc lepădându-1, Chipul Celui ceresc l-au purtat (cf. I Cor. 15: 49), schimbânduse la faţă din slavă în slavă (f. II Cor. 3: 18) şi pe Hristos avându-L locuind întru ei, prin credinţă.

13. Acestora, şi duhul, şi sufletul, şi trupul fără prihană s-au unit după lucrarea Duhului (I Thesal. 5: 23), şi nevinovaţi şi neosândiţi de conştiinţă petrec, pacea lui Dumnezeu dăruindu-se în inimile lor. Peaceştia vrăjmaşul nu-i mai poate vătăma.

14. Pentru că, dacă mintea ajunge să vadă dulceaţa Dumnezeirii, săgeţile vrăjmaşului nu mai intră într-însa, căci este îmbrăcată cu toată întrarmarea faptelor bune, care o păzesc şi poartă grijă de dânsa, şi nu o lasă să se tulbure întru ceva, ci îi dă ei fără opreală a se îndeletnici întru vederea sa.

15. Drumul faptelor bune înseamnă cădere şi îndreptare; pentru că este război, este schimbare, este micşorare, este sporire, este poftire, este bucurie, este osteneală, este odihnă, este silire, este îmbunătăţire; căci este călătorie, până ce ajunge întru odihnă.

16. Iar nepătimirea este departe de toate acestea şi nu are trebuinţă de ceva, pentru că este întru Dumnezeu, şi Dumnezeu întru dânsa, şi vrăjmăşie nu mai are, nici cădere, nici necredinţă, nici osteneală a păzirii, nici frică de patimă, nici poftire a vreunui lucru materialnic, nici durere din pricina unei vrăjmăşii cu cineva, şi mari şi nenumărate sunt slavele ei.

17. Iar câtă vreme este frică de vreo patimă oarecare, departe este omul de dânsa [de nepătimire], iar de se suie pâră din inimă, înseamnă că străin este de dânsa, iar dacă stânga lucrează ceva de-ale ei, încă n-a murit păcatul, nici faptele cele bune ale dreptei n-au pace cu dânsa. Căci scris este: Căruia v-aţi dat robi spre ascultare, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi, ori păcatului spre moarte, ori ai ascultării spre dreptate (Rom. 6: 16). Căci două căi sunt: una a vieţii şi alta a morţii.

18. Cel ce călătoreşte pe calea vieţii nu umblă pe cealaltă, iar cel ce merge pe amândouă nu s-a socotit încă că merge pe vreuna, şi nici n-a cunoscut care este deosebire dintre ele, astfel încât de una să fugă şi pe cealaltă să o iubească.

19. Iar dacă a cunoscut cineva dulceaţa slavei lui Dumnezeu, acesta poate cunoaşte şi amărăciunea vrăjmaşului; dacă cineva a cunoscut împărăţia aceasta, cunoaşte şi necurăţia patimilor; de a cunoscut cineva rodul faptelor bune, acesta a cunoscut ce este şi rodul răutăţii. Căci, de nu va fi mâncat cineva dintr-amândouă, nu poate cunoaşte deosebirea lor.

20. Căci cum va cunoaşte cineva nebunia iubirii de argint, de nu va fi cunoscut din odihna sărăciei celei după Dumnezeu? Cum va cunoaşte amărăciunea iuţimii, de nu va fi cunoscut alinarea blândeţii? Cum va cunoaşte tulburarea mâniei, de nu va fi câştigat pacea îndelungii-răbdări? Cum va cunoaşte obrăznicia mândriei, de nu va fi câştigat atenţia smeritei cugetări? Cum va cunoaşte tulburarea akediei, de nu se vor fi aşezat simţirile lui şi nu va fi înţeles lumina lui Dumnezeu?

21. Incă şi pe celelalte patimi nicidecum nu le va cunoaşte cineva, de nu va cunoaşte faptele cele bune potrivnice lor, care le strică pe acestea. Pentru aceasta, mulţi fără de minte s-au socotit pe eişi că au ajuns întru nepătimire, patimile încă fiind în suflet şi trupul necurăţindu-se cu desăvârşire.

22. Zis-a acelaşi: "Aceasta ne împovărează şi ne mistuie pe noi, că nepătimirea o avem în gură, iar răutatea şi fărădelegea în inimă".

23. Iarăşi a zis: "Că de nu se va nevoi omul până la moarte, ca să-şi facă trupul său asemenea cu cel purtat de Iubitul Iisus, nu se va întâmpina cu Dânsul cu bucurie, nici nu va scăpa din amara robie".

24. Zis-a iarăşi: "Cel ce nu află ajutor în vremea războiului nu poate crede nici în pace".


III. A lui Avva Marcu

1. Cel ce voieşte să treacă marea cea gândită, smerit cugetă, îndelung rabdă, priveghează, se înfrânează; iar de se va sili a intra [la limanul nepătimirii] fără acestea patru, inima se va tulbură, iar a trece nu poate.

2. Liniştea va fi de folos atunci când răutăţile vor înceta, iar de va lua [cineva] la sine şi pe cele patru fapte bune întru rugăciune, ajutor către nepătimire mai scurt ca acesta nu-şi va găsi.

3. Fără de trup, mintea nu se poate linişti, nici zidul cel din mijloc al acestora nu-1 poate surpa fără linişte şi rugăciune.

4. Carnea pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva cărnii (Gal. 5: 17). Iar cel ce umblă cu duhul [Duhul], pofta cărnii nu va săvârşi.


IV. A Sfântului Diadoh

1. Nepătimirea nu înseamnă să nu fim luptaţi de draci, căci astfel ar fi trebuit să ieşim din lume, după Apostolul (cf. I Cor. 10: 17; II Cor. 6: 17), ci, luptaţi fiind de dânşii, în chip neluptat să petrecem. Căci ostaşii cei îmbrăcaţi în fier, deşi se săgetează de potrivnici şi sunetul săgeţilor îl aud, şi chiar săgeţile cele trimise asupra lor mai pe toate le văd, totuşi nu se rănesc, din pricina îmbrăcămintei celei de război.

2. Aşadar, cu fier fiind îngrădiţi în bătălie, petrec nebiruiţi, iar noi, cu întrarmarea Sfântului Duh şi cu coiful Mântuitorului întrarmându-ne prin toate lucrurile cele bune, să tăiem toate ostile cele întunecate ale demonilor, pentru că nu numai nesăvârşirea faptelor rele ne aduce curăţia, ci şi sârguinţa spre cele bune, prin care ne lepădăm cu toată vârtutea de cele rele.


V. A lui Avva Isaac

1. Intrebare: De unde cunoaşte cineva de a ajuns la curăţia inimii? Incă şi ce este curăţia inimii?

2. Răspuns: Atunci când pe toţi oamenii îi vede buni şi nimeni nu i se pare necurat şi spurcat, atunci cu adevărat este curat cu inima. Că fiecare întru simţire şi întru adevărata aşezare a inimii nu poate să-i socotească pe toţi deopotrivă, şi mai presus decât pe sineşi, după porunca Apostolului, de nu va ajunge întru acel grai care zice: Ochiul curat nu vede pe cele viclene (Avac. 1:13).

3. Deci curăţia este desăvârşită uitare şi necunoştinţă a chipurilor celor potrivnice firii, pe care firea le-a scornit şi le-a crescut din neascultare şi din lucrurile cele dinlăuntru. Iar cel ce este afară de dânsele, şi care mai vârtos leapădă din sineşi pe cele potrivnice firii, şi are uitarea lor, pe temeiul necunoştinţei şi al lucrării lor, arătat este cum că a luat înapoi simplitatea şi nerăutatea firii dintâi şi s-a făcut ca un prunc fără de răutate, afară de neajunsurile cele prunceşti.

4. Întrebare: "Şi se poate ca cineva să ajungă la o stare ca aceasta?"

5. Răspuns: "Da, iată, Avva Sisoe a ajuns la măsura aceasta, până într-acolo încât întreba pe ucenicul despre sineşi dacă a mâncat sau nu.

6. încă şi altul din Părinţi a venit într-o simplitate ca aceasta, că a ieşit cu totul din cele de aici, încât a uitat şi dacă a mâncat înainte de împărtăşire; şi, de nu s-ar fi oprit de unul din ucenicii săi, s-ar fi apropiat de Sfânta Cuminecătură, care ucenici îl şi aduceau pe el ca pe un prunc la împărtăşire. Şi lumii adică era ca un prunc, iar cu sufletul era desăvârşit către Dumnezeu.


VI. A Sfântului Maxim

1. Suflet curat este cel care s-a izbăvit de patimi şi de dumnezeiasca dragoste se veseleşte neîncetat.

Nepătimirea este aşezământ paşnic al sufletului, dintru care anevoie mişcat către răutate se face.

Când mintea se va slobozi desăvârşit de patimi, călătoreşte către vederea celor ce sunt fără a se uita înapoi, făcând călătoria spre cunoştinţa Sfintei Treimi.

2. Semn al desăvârşitei nepătimiri este când la inimă totdeauna se vor sui numai înţelegerile simple ale lucrurilor, chiar şi în vremea somnului, când, dacă mintea este curată, odată ce primeşte înţelegerile lucrurilor, spre duhovniceasca vedere printr-însele se porneşte; iar necurată prin lenevire făcându-se, rămâne la lucruri, închipuinduşi numai înţelegerile lor cele simple; cât priveşte cele omeneşti, odată primite, le preface în gânduri rele şi urâte.

3. Cel ce este desăvârşit întru dragoste şi la desăvârşirea nepătimirii a ajuns, şi nu ştie de vreo deosebire între al lui şi al altuia, între al credinciosului şi al necredinciosului, între al robului şi al celui slobod sau în toate între bărbat şi femeie; ci, fiindcă a ajuns mai presus de tirania patimilor şi la singură firea oamenilor priveşte, îi vede pe toţi întocmai, şi către toţi are acelaşi aşezământ. Căci nu mai este într-însul Ellin şi Jidov, nici parte bărbătească sau femeiască, nici rob sau slobod, ci toate şi întru toate Hristos (cf. Gal. 3: 18).

4. Una este a se izbăvi cineva de gânduri şi alta a se slobozi de patimi. De multe ori, cineva se izbăveşte de gânduri atunci când nu sunt de fată acele lucruri către care îşi are patimile. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată, lucrurile ies la iveală. Prin urmare, trebuie să păzim mintea în faţa lucrurilor, ca să cunoaştem pentru care din ele e stăpânită de patimă.

5. Suflet desăvârşit este cel a cărui putere pătimitoare s-a plecat cu totul lui Dumnezeu.

6. Minte desăvârşită este cea care prin credinţă adevărată într-un chip mai presus de cunoştinţă L-a cunoscut pe Cel ce este mai presus de cunoştinţă, care pe cele de obşte făpturi ale Lui le-a văzut şi care a luat de la Dumnezeu cunoştinţa cea cuprinzătoare a Proniei şi a Judecăţii celei dintr-însele, zic adică pe cât le este cu putinţă oamenilor a înţelege.

7. Când nu vei face şi nici nu vei zice cu cugetul vreun lucru rău, şi când nu vei pomeni de rău pe cel ce te-a păgubit sau te-a grăit de rău, şi când de-a pururea vei avea mintea în vremea rugăciunii nematerialnică şi fără închipuiri, atunci cunoaşte că ai ajuns la măsura nepătimirii şi a dragostei celei desăvârşite.

8. Nu socoti cum că ai nepătimire desăvârşită când lucrul nu este de faţă, ci atunci când se va arăta şi tu vei rămâne nemişcat către el şi către pomenirea lui cea după aceasta; şi numai atunci cunoaşte-te pe sineţi că ai păşit peste hotarele ei, însă nici aşa să nu fii nebăgător de seamă, pentru că numai zăbovirea în fapta bună omoară patimile, iar negrijirea de ele iarăşi le ridică.

9. Cel ce împlineşte legea prin viaţă şi prin petrecere numai prin semuirile inimii sau ale răutăţii poate face silogisme, jertfind lui Dumnezeu lucrarea patimilor celor iraţionale, şi în acest chip se îndestulează către mântuire pentru duhovniceasca pruncie cea dintru dânsul.

10. Cel ce este învăţat de cuvântul cel prorocesc, pe lângă lepădarea lucrării patimilor, leapădă şi învoirile ce i se fac în suflet, ca să nu se pară că prin trup se depărtează de răutate, iar cu sufletul pe ascuns o lucrează pe dânsa cu îndestulare.

11. Cel ce îmbrăţişează cu adevărat viaţa cea evanghelicească, şi începutul şi sfârşitul răutăţii sale l-a tăiat de la sine, şi toată fapta bună şi cu lucrul şi cu cuvântul o lucrează, acesta, izbăvit fiind de tot păcatul lucrător prin patimi, aduce jertfă de laudă şi de mărturisire. Şi, slobod făcându-se de lupta cu mintea cea către dânsele, are sufletul numai cu nădejdea bunătăţilor celor viitoare, care fără de saţiu îl hrănesc cu dulceaţă.

12. Inima curată este ceea ce pune înaintea lui Dumnezeu pomenirea ei fără forme şi închipuiri, cu singure întipăririle Lui gata fiind a se însemna, prin care şi Hristos obişnuieşte să i se facă arătat. Aceasta este mintea lui Hristos pe care o iau Sfinţii, după cela ce a zis: Iar noi mintea lui Hristos avem (I Cor. 2: 16), care nu se face după lipsirea puterii gânditoare celei dintru noi, nici ca o întregire a minţii noastre, nici ca mutânduse în chip fiinţial întru mintea noastră după ipostas, ci ca, printr-a Sa felurime, puterea minţii noastre să o lumineze şi să o ducă la aceeaşi lucrare cu a Lui.

13. Pentru că mintea lui Hristos o are, zic eu, cel ce le înţelege toate după dânsul şi prin toate îl înţelege pe Dânsul.

14. Trup al lui Hristos ni se zice că suntem, după cea zisă: Iar noi trup al lui Hristos suntem şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12: 27), dar nu că ne-am lipsi de trupurile noastre şi ne-am face Trupul Lui, nici că Acela S-ar schimba în noi după ipostas sau S-ar tăia în osebite mădulare, ci pentru că, după asemănarea Trupului Domnului, stricăciunea păcatului o scuturăm.

15. Că, precum Hristos după fire se înţelege a fi om cu trup şi cu suflet, tot aşa şi noi, cei ce am crezut Lui şi prin sloboda alegere ne-am îmbrăcat întru Dânsul prin duh, putem fi întru Dânsul fără păcat.


VII. A Sfântului Isaac

1. De te vei vedea pe sineţi că te-ai odihnit de supărarea patimilor, [totuşi] să nu-ti crezi tie înainte de a intra în cetatea smereniei. Pentru că o cursă oarecare îţi găteşte ţie vrăjmaşul. Şi aşteaptă după odihnă multă tulburare. Căci, de nu vei fi trecut prin aşezările faptelor bune, nu vei afla odihnă de truda ta, nici tihnă dinspre cei ce uneltesc, până ce nu vei ajunge în cetatea smereniei.

2. In vremea în care smerenia împărăteşte în sufletul tău şi întru vieţuirea ta se supune sufletul tău, împreună cu dânsul se vor supune ţie toate, pentru că în inima ta se naşte pacea de la Dumnezeu, iar când eşti în afara smereniei, nu numai de patimi, ci şi de felurite întâmplări vei fi supărat. Căci, cu adevărat, de nu ne vom smeri noi de voie, nu va înceta Dumnezeu smerindu-ne pe noi; [căci] adevărata smerenie este roadă a ispitelor.

3. Două chipuri sunt ale răstignirii: răstignirea trupului, iar celălalt, suişul întru vedenie. Cel dintâi se face din izbăvirea de patimi, iar al doilea, din lucrarea faptelor duhului, căruia mintea nu I se supune, dacă nu mai întâi acesteia i se va fi supus trupul.

4. Impărăţia minţii este răstignirea trupului, iar mintea nu se va supune lui Dumnezeu dacă nu şi de-sineşi-stăpânirea se va supune raţiunii. Cine se va supune pe sineşi, adică de-sineşi-stăpânirea, părţii celei raţionale a sufletului este aproape de a ajunge să i se supună lui toate.

5. Cel ce se cunoaşte pe sineşi a luat cunoştinţa tuturor [celor ce sunt], căci în cunoştinţa de sineşi se află plinătatea cunoştinţei tuturor, iar întru supunerea sufletului său i se supun lui toate. Iar acestea cu anevoie este a le încredinţa cuiva, dacă este începător şi prunc cu vârsta duhovnicească, pentru că zice: Vai ţie, cetate, când împăratul tău este tânăr (Eccl. 1:16).

6. Curăţia trupului este cuvioşie dobândită prin izbăvirea de întinăciunea cărnii, iar curăţia sufletului este slobozire de patimile ascunse care se statornicesc în cuget, adică vederea nematerialnică ce se face întru puterea duhului în afara simţirilor trupeşti, prin trecerea peste toate cele simţite.

7. Curăţia trupului şi a sufletului o au pruncii cei de curând născuţi, ca cei ce sunt curaţi de patimi; iar curăţia minţii se dă celor desăvârşiţi, de la Duhul.