I. A lui Avva Isaia

1. Frate, păzeşte-te pe sineţi şi nu vorbi cu ereticii, ca vrând adică a întemeia Credinţa, ca nu cumva să te vatăme otrava cuvintelor lor cele purtătoare de moarte; şi nici carte ereticească să nu voieşti a citi, ca nu cumva să omori sufletul tău.

2. Ci întru ceea ce te-ai luminat, întru aceea stăruie, şi să nu adaugi sau să scazi dintr-însa. încă depărtează-te cu totul de cunoştinţa cea cu nume mincinos, care se împotriveşte învăţăturii celei sănătoase, precum a hotărât Apostolul (cf. I Tim. 1:10).


II. A lui Avva Marcu

1. Inţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu, după Apostolul (I Cor. 3: 19), iar cea de la Dumnezeu, de sus este, de la Părintele luminilor (Iac. 1: 17), al cărei semn este smerita cugetare.

2. Cei ce voiesc a plăcea oamenilor, în loc de înţelepciunea cea de la Dumnezeu, au primit întru sineşi pe cea omenească; şi, întru aceea îngâmfându-se şi lăudându-se, pe mulţi din cei mai simpli au amăgit, plecându-i a filosofa nu întru ostenelile evlaviei şi ale rugăciunii, ci întru cuvintele cele momitoare ale înţelepciunii celei omeneşti, pe care şi Apostolul de multe ori o prihăneşte (cf. I Cor. 2: 4), deşertare [zădărnicire] a Crucii numind-o (cf. I Cor. 1:17).

3. Căci zice în Epistola către Corinteni: Nu m-a trimis Hristos ca să Botez, ci ca să binevestesc, nu întru înţelepciunea cuvintelor, ca să nu se facă zadarnică Crucea lui Hristos (I Cor. 1: 17). Şi iarăşi: Cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pe cei înţelepţi, şi pe cele de jos [nebăgate în seamă] ale lumii, pe cele defăimate, pe cele ce nu sunt le-a ales Dumnezeu, ca să le strice pe cele ce sunt, ca să nu se laude niciun trup înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 1:27-29)

4. Deci, dacă Dumnezeu nu întru graiurile înţelepciunii celei elineşti binevoieşte, ci întru ostenelile rugăciunii şi ale smeritei cugetări, precum se arată, să ne depărtăm şi noi cu totul de cunoştinţa cea cu nume mincinos, ca să nu cădem din înţelepciunea cea de la Dumnezeu.

5. Am văzut oamenii simpli şi neînvăţaţi smerit cugetând cu fapta, şi erau mai înţelepţi decât înţelepţii. Alt om simplu, auzind să aceia sunt lăudaţi, n-a urmat lor smerit cugetând, ci, slăvindu-se în deşert prin simplitatea lui, mândrie a luat.

6. Cel ce defăima priceperea şi întru neînvăţătură se laudă nu este simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă.

7. Pentru că, precum una este înţelepciunea cuvântului şi alta priceperea, tot aşa, una este simplitatea cuvântului şi alta, nebunia [nepriceperea]. Pe cel prea-cucernic cu nimic nu-1 va vătăma neînvăţătură zicerilor, precum nici înţelepciunea cuvintelor pe cel smerit cugetător.

8. Nu zice: "Nu ştiu ceea ce se cuvine şi deci, dacă nu fac aceea şi aceea, sunt nevinovat", pentru că de ai fi făcut câte bunătăţi ştii că sunt bune şi de folos, după urmare ţi s-ar fi descoperit ţie şi celelalte, după chipul odăilor, una printr-alta cunoscându-se.

9. Drept care nu-ţi este de folos să ştii pe cele de-a doua mai-nainte de lucrarea celor dintâi, pentru că cunoştinţa îngâmfă (I. Cor. 8: 1) din pricina nelucrării, iar dragostea zideşte, pentru că le rabdă pe toate.

10. Cele rele primesc putere una printr-alta, asemenea şi bunătăţile, unele printr-altele cresc, iar pe cel părtaş de ele mai mult îl îndeamnă spre cele dinainte.

11. Fără de pomenirea lui Dumnezeu, cunoştinţă adevărată nu se poate; pentru că, afară de cea dintâi, cea de-a doua este mincinoasă.

12. Pe cel împietrit la inimă nu-1 foloseşte cuvântul unei cunoştinţe mai subţiri, pentru că, fără de frică, nu primeşte durerile pocăinţei.

13. Omul blând se foloseşte de credincioşia cuvântului, pentru care el nu ispiteşte îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu şi nici nu se vatămă în deasă călcare de lege.


III. A Sfântului Diadoh

1. Darurile sunt ale Sfântului Duh, precum înţelepciunea şi cunoştinţa şi toate celelalte dumnezeieşti daruri, dar osebită este lucrarea fiecăruia. Pentru aceasta mărturiseşte Apostolul: Că unuia se dă înţelepciune, iar altuia, cunoştinţă, întru acelaşi Duh (I Cor. 12: 8). Pentru că cunoştinţa prin iscus [experiere] uneşte pe om cu Dumnezeu, dar fără a mişca sufletul spre pricinile [raţiunile] lucrurilor. Drept aceea, şi unii din cei ce filosofează viaţa cea călugărească se luminează din cunoştinţă întru simţire, iar spre cuvinte dumnezeieşti nu vin.

2. Iar de se va da cuiva, pe lângă cunoştinţă, şi înţelepciune în frică (însă aceasta se întâmplă rar), aceasta va arăta însăşi lucrarea cunoştinţei, de vreme ce prima obişnuieşte să lucreze prin lucrare, iar a doua, prin lumina cuvântului. Dar cunoştinţa e adusă de rugăciune prin linişte multă şi întru desăvârşită negrijă, iar înţelepciunea e adusă de citirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cugetarea la ele fără slavă deşartă, însă mai vârtos de harul lui Dumnezeu, care o dă.

3. Cuvântul duhovnicesc de-a pururea păzeşte sufletul ce nu se slăveşte în deşert; pentru că, mângâind şi făcând bine tuturor mădularelor prin simţirea inimii lui, îl face pe dânsul a nu avea trebuinţă de cinstea cea de la oameni, pentru aceea şi cugetarea de-a pururea i-o păzeşte de năluciri, ca cel ce o preface pe dânsa toată în dragostea lui Dumnezeu.

4. Insă cuvântului înţelepciunii acestei lumi de-a pururea îl îndeamnă pe om spre iubirea de slavă: căci, de vreme ce nu poate lucra binele şi mulţumi pe cei ce sunt ai lui, prin iscusul simţirii, dăruieşte [în schimb] dulceaţa laudelor, ca cela ce însuşi este o plăsmuire a oamenilor celor ce se slăvesc în deşert. Iar aşezarea dumnezeiescului cuvânt o vom cunoaşte în chip neînşelat, numai de vom cheltui ceasurile cuvântării întru negrijnică tăcere şi în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.


IV. A lui Avva Isaac

1. Păzeşte-te, ca să nu citeşti dogmele ereticilor, căci, de cele mai multe ori, [citirea] acestora întărâtă duhul hulei asupra ta.

2. Intrebare: Cine se poate numi cu dreptate înţelept?

Răspuns: Cel vrednic a fi numit înţelept este cel care cunoaşte cu adevărat că viaţa aceasta are un hotar şi care pentru aceasta se sileşte să-şi pună hotar greşelilor sale. Căci care cunoştinţă sau pricepere este mai mare decât a se înţelepţi cineva ca să iasă din viata aceasta întru nestricăciune, neavând mădular întinat din mirosul poftelor lumii, nici tină sufletească din dulceaţa ei?

3. Şi care din oameni este mai nebun decât cel ce-şi subţiază înţelegerile sale ca să pătrundă în tainele tuturor firilor, şi care, îmbogăţindu-se întru descoperirea şi cunoştinţa acestora, are sufletul acoperit cu tina păcatului, şi care n-a aflat întru sine vreo mărturie a conştiinţei, prin nădejdea şi gustarea celor viitoare, ci, din nădejdea lumii şi din cunoştinţa celor dintru dânsul, i se pare că a ajuns bine în limanul siguranţei şi la desăvârşire. Unul ca acesta este mai nebun decât toţi oamenii, iar de oamenii cei asemenea lui e numit priceput.

4. Intrebare: Care este cel luminat în înţelegerea lui?

5. Răspuns: Cel care a ajuns să cunoască amărăciunea cea ascunsă în dulceaţa lumii, şi şi-a oprit gura ca să nu bea din cest pahar, şi de-a pururea cearcă cele pentru mântuirea sufletului său, şi nu se opreşte din drum până ce nu se va dezlega din lumea aceasta, şi careşi încuie uşile simţirilor sale, ca nu cumva printr-însele să intre într-însul dorirea vieţii acesteia şi să fure vistieriile lui.


V. A Sfântului Efrem

1. Frate, nu întru multa învăţătură a cărţii stă înţelepciunea, ci, precum este scris, începutul înţelepciunii este frica Domnului (Pilde 9: 10). Iar a cunoaşte legea este a cugetării celei bune; pentru că credinţa naşte cugetarea cea bună, iar cugetarea cea bună este râu de apă vie şi cel ce l-a agonisit pe dânsul se va sătura de apele lui.

2. Nu este înţelepciune, nu este pricepere acolo unde nu este frica Domnului, pentru că îndestularea de înţelepciune stă în frica Domnului. A Lui este slava, în veci. Amin.