I. A lui Grigorie Dialogul

1. In Samnia, provincie a patricianului Venantie, era un plugar care avea un fiu pe nume Onorat, care din copilărie, spre dorul patriei celei cereşti, prin înfrânare şi postiri se aprindea.

2. Şi, sporind întru prea mari puteri, a dobândit, iată, slobozenie, de la domnul său cel mai sus zis, Venantie, şi într-un loc se ce se cheamă Frudon a zidit o mănăstire întru care s-a făcut Părinte a două sute de monahi.

3. Intr-o zi, din muntele ce era deasupra mănăstirii s-a rupt o stâncă, care, rostogolindu-se pe munte, putea pricinui cădere mănăstirii şi pierzare tuturor.

4. Pe aceasta aşa iute prăvălinduse văzând-o sfântul, striga fără oprire, chemând numele lui Hristos, şi, dreapta ridicându-şi, chipul cinstitei cruci în dreptul ei l-a pus; şi iată, îndată piatra a stătut sus din pornirea sa. Şi până acum aşa de toţi se vede spânzurată şi nemişcată petrecând, precum i-a poruncit sfântul să stea, cu puterea lui Hristos.

5. Petru: Rogu-te, cinstite Părinte, voiesc să aflu dacă acest vestit om, care mai pe urmă s-a făcut dascăl a mulţi ucenici, a avut cumva vreun dascăl mai-nainte.

6. Grigorie: Nicidecum n-am auzit să fi fost acesta ucenic al cuiva, căci un dar al Sfântului Duh ca acesta nu se dă printr-o lege sau rânduială anume. însă obiceiul petrecerii celei drepte este să nu cuteze cineva a fi cineva întâi-stătător, dacă nu mai întâi s-a învăţat cum să se supună, drept care nici să nu cuteze a porunci ascultare celor supuşi, pe care el n-a cunoscut-o prin săvârşire de la cei de mai-nainte de dânsul.

7. Dar se află unii care [numai] dinlăuntru din învăţătura Duhului sunt învăţaţi, căci, dacă nu este la dânşii ştiinţa învăţăturii omeneşti celei din afară, înţelepciunea Dascălului celui dinăuntru nu lipseşte; dar aceasta se întâmplă la bărbaţii cei desăvârşiţi, a căror slobozenie a vieţii nu trebuie să fie şi pildă celor mai neputincioşi.

8. Insă e lucru vrednic de luat aminte ca nimeni, neaşezându-se mai întâi ucenic al cuiva, să se socotească pe sine plin de Duhul Sfânt şi, aşa, dascăl al înşelării să se facă. Iar mintea cea plină de Duhul Sfânt în chip prea luminat arată semnele Acestuia, care sunt: puterea [duhovnicească a facerii de minuni] şi smerita cugetare, care dacă amândouă vor ajunge desăvârşite într-un cuget, astfel se va însemna lămurit venirea Sfântului Duh.

9. Tot aşa nici Ioan Botezătorul n-a avut dascăl, după cum citim în Scriptură. Şi nici însuşi Adevărul, Domnul nostru Iisus Hristos, întru venirea cea trupească învăţând pe Apostoli, pe acesta nu trupeşte alături de dânşii l-a chemat, ci mai vârtos pe dinlăuntru învăţându-1, iar pe din afară l-a lăsat întru slobozenie.

10. Aşa şi Moise, de înger în pustie fiind povăţuit, porunca nu prin om o a cunoscut şi învăţat (cf. leş. 3: 2). însă acestea, precum am zis, la cei ce se află mai neputincioşi nu sunt de urmat, ci mai vârtos se cuvin a fi cinstite.

11. Unul ca acesta a fost şi Cuviosul Părintele nostru Benedict, că acesta, ca o stea a zorilor din cetatea Nursiei ieşind, în Roma a răsărit şi, încă tânăr fiind şi zburdând cu trupul, ca pe o iarbă uscată [trecătoare] pe toată lumea cu floarea ei o a socotit şi aşa s-a întors dinspre dânsa.

12. Şi, ajungând în pustie, într-un loc pe care cei ai locului îl numesc Lakkon, şi aflând peşteră, a locuit într-însa şi toată felurimea faptelor bune desăvârşit o a deprins, de tăria Sfântului Duh umplându-se, de la Care şi bine-lucrându-se cu inima, roade de învăţătură a dat celor ce se apropiau.

13. Astfel că mulţi erau cei de prin apropiere care se adunau la dânsul pentru zidire duhovnicească; că nu se putea ca multă vreme sub obrocul uitării să se ascundă lumina faptelor lui celor bune, drept care în sfeşnic cu vrednicie s-a pus de Pronie, ca dintr-a sa lumină să împartă şi altora.

14. Deci, fiind el în peştera cea zisă, cu fulgerul faptelor bune, a semnelor şi a puterilor sale celor prea mari pe care Dumnezeu le făcea printr-însul, pe mulţi a tras către sine, care au venit cerând a se paşte sub dânsul. Iar el îndată i-a primit pe dânşii şi douăsprezece mănăstiri, apoi, cu puterea lui Hristos, a alcătuit, în fiecare aşezând câte douăsprezece monahi, iar cu sine a oprit numai câţiva vieţuitori.

15. Precum aceştia, au fost şi corifeii Părinţilor: Marele Antonie şi Marele Eftimie, căci şi aceştia, nu om, ci pe Dumnezeu şi pe conştiinţă având dascăl, luminători ai lumii se făcură; aşijderea a fost şi Cuviosul Apollo, şi cei de pe stâlpi: Daniil şi Alipie şi Marele Simeon.


II. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia că foarte primejdios este pentru cineva să se apuce să înveţe dacă nu mai întâi a sporit prin viaţa practică. Că, precum cel ce are o casă stricată şi primeşte străini, prin căderea casei şi luişi şi acelora pierzare le mijloceşte, tot aşa şi cel ce nu s-a zidit temeinic pe sine de mai-nainte şi care se apucă să înveţe pe alţii: şi pe sine, şi pe cei ce vin la el, cu primejdie cumplită îi înconjoară.

2. Cu cuvintele spre mântuire pe dânşii i-a chemat, iar cu lucrul, pierzare lor le-a mijlocit. Pentru că arătarea cea goală a cuvintelor se aseamănă cu scrierile cele alcătuite prin culori lesne şterse.

3. Care şi după scurtă vreme, prin suflările vânturilor şi picăturile ploilor, se risipesc; iar învăţătura cea cu lucrul nu o poate risipi tot veacul; că, pe cele tari ale sufletului, fapta împreună cu cuvântul scriindu-le, chip veşnic celor credincioşi dăruieşte.


III. Din Pateric

1. Zis-a Avva Pimen: "A învăţa pe aproapele este a celui sănătos şi nepătimaş. Fiindcă la ce foloseşte să zidească cineva casa altuia, iar pe a sa să o răstoarne?"

2. Zis-a iarăşi: "Omul care învaţă şi nu face cele ce le învaţă se aseamănă cu izvorul, care pe toţi adapă şi spală, iar pe sine nu se poate curaţi, ci toată întinarea şi necurăţia la dânsul este".

3. Dusu-s-a odinioară Avva Ser in la Avva Pimen cu ucenicul său, Isaac. Şi a zis către dânsul: "Ce să fac lui Isaac acesta, care cu aşa dulceaţă ascultă cuvântul meu?" Răspuns-a lui Avva Pimen: "De voieşti să-1 foloseşti pe dânsul, cu lucrul arată-i lui fapta bună, fiindcă cel ce ia aminte la cuvânt rămâne nelucrător, iar dacă cu lucrul vei arăta lui, acesta rămâne [lucrător] lângă dânsul".

4. Zis-a Avva Iperehie "înţelept cu adevărat este nu cel ce cu cuvântul învaţă, ci cel ce cu lucrul se iscuseşte".

5. Zis-a un bătrân: "Sufletul, de va avea cuvânt, iar lucru nu va avea, se aseamănă cu un copac ce are frunze, iar rod nu are. Că precum la pomul cel plin de rod, înverzite sunt şi frunzele lui, aşa se potriveşte cuvântul la acel suflet ce are lucrare bună".

6. Zis-a un bătrân: "De vei vedea pe cineva căzând în ceva şi poţi să-i ajuţi lui, tinde-i lui toiagul tău şi-1 trage, iar de nu-1 vei putea trage, lasă-i toiagul tău, ca să nu piei şi tu împreună cu dânsul.

7. Iar de-i vei da lui mâna ta şi nu-1 vei putea trage pe dânsul, el te va trage pe tine jos şi amândoi veţi muri". Iar aceasta o zicea către cei ce se bagă a ajuta cuiva peste măsura lor.

8. Zis-a un bătrân: "Nimic nu este mai sărac decât cugetul fără Dumnezeu care filosofează pe cele ale lui Dumnezeu. Că dator este cel ce învaţă, ori în biserică, ori în chilie, să fie el cel dintâi care face cele ce le zice şi învaţă. Că zice: Plugarul ce se osteneşte se cade întâi el din roadă să mănânce (II Tim. 2: 6)".

9. Zis-a un bătrân către alt bătrân ce avea dragoste şi ajuta şi călugărilor şi mirenilor: "Că sfeşnicul pe mulţi luminează, iar gura sa şi-o arde".

10. Zis-a Avva Orsisie: "Cărămida nearsă, punându-se la temelie aproape de râu, nu rezistă nicio zi, iar cea arsă, ca piatra rămâne. Tot aşa şi omul care încă are înţelegere trupească şi nu s-a ars ca Iosif cu frica lui Dumnezeu - după ce s-a suit la stăpânire, se risipeşte [ca o piatră nearsă].

11. Că multe sunt ispitele unora ca aceştia, fiindcă sunt în mijlocul oamenilor, şi bine este ca cineva, după ce-şi va cunoaşte măsurile sale, să fugă de greutatea stăpânirii, căci nu toţi sunt tari în credinţă şi neclintiţi.

12. Căci, dacă va lua cineva aminte la Sfântul Iosif, va afla că n-a fost pământesc: căci cu câte n-a fost ispitit, şi în ce fel de ţară? însă n-a ieşit din fapta bună. Deci şi noi, cunoscând măsurile noastre, să ne nevoim a scăpa de judecata lui Dumnezeu.

13. Zis-a Avva Pimen: "Omul, de-şi va păzi rânduială sa, nu se tulbură".

14. Zis-a iarăşi: "Omul care a văzut şi n-a păzit, cum poate învăţa pe aproapele?"

15. Un frate l-a întrebat pe dânsul zicând: "Nişte fraţi locuiesc cu mine, voieşti să le poruncesc lor?" Răspuns-a bătrânul: "Nu, ci fă tu întâi lucrul cel duhovnicesc şi, de vor voi să trăiască de sineşi, ei vor vedea". Şi a zis fratele: "Ei voiesc, Părinte, să le poruncesc lor". Şi a zis bătrânul: "[Chiar şi aşa,] fă-te lor chip, şi nu punere de lege".

16. Un frate a întrebat pe un bătrân: "De va aduce vreun frate la mine cuvinte din afară, voieşti, Avva, să-i zic lui să nu le aducă?" Zis-a lui bătrânul: "Nicidecum". Zis-a fratele: "De ce?" Zisu-i-a lui bătrânul: "Că nici noi n-am putut păzi aceasta, astfel ca nu cândva, zicând aproapelui a nu face aceasta, să ne aflăm noi după acestea f ăcândo". Zis-a fratele: "Şi ce e de făcut?" Zis-a bătrânul: "De vom voi a plăcea, chipul aceasta îi va ajunge aproapelui".

17. Intrebat-a Avva Petru pe Avva Isaia: "Ce înseamnă rob al lui Dumnezeul" Şi a răspuns Bătrânul: "Pe cât robeşte cineva într-o patimă, încă nu se poate socoti robul lui Dumnezeu, ci este rob la aceea de care se stăpâneşte; că, pe cât el este în prinsoare, pe cel ce este stăpânit de aceeaşi patimă a-1 învăţa nu poate. Că ruşine este lui a învăţa mai-nainte de a se fi izbăvit el de aceea sau a ruga pe Dumnezeu pentru ea de dragul aproapelui, dacă el este încă prins întru dânsa".

18. Zis-a Avva Isaia: "De unde ştiu eu că sunt bine-primit la Dumnezeu ca să spun altuia «fă aceasta sau aceea», însumi fiind sub pocăinţă pentru păcatele mele? Că omul care a căzut o dată este sub pocăinţă şi nu se află fără primejdie, căci nu ştie în ce măsură sau dacă s-a făcut lui iertarea fărădelegilor. Iar semnul acesta este: dacă nimic din cele ce a greşit nu se va mişca în inima lui, sau altuia grăindu-i lui despre dânsele. Că frică şi cutremur este dinspre dânsele, până ce va ajunge la judecata lui Dumnezeu.

19. Iar dacă va cere cineva să-i arăţi sau să-1 sfătuieşti despre ceva, şi tu îţi primejduieşti sufletu-ţi de moarte grăindu-i de slobozenie [de patimi], iar el se va întoarce către tine grăindu-ţi aceleaşi, fără a lucra ceva sau spori pentru cele ce i-ai spus, apoi depărtează-te de dânsul, căci astfel îţi omoară sufletul tău.

20. Căci a lăsa omul îndreptăţirea sa, pe care o socoteşte a fi după Dumnezeu, şi a păzi graiul celui ce învaţă după Dumnezeu este un lucru mare pentru el.

21. Că iată, omul lui Dumnezeu, Avva Nistero, văzând slava lui Dumnezeu şi având pe fiii surorii sale locuind împreună cu el, întru nimic lor nu le-a poruncit lor ceva, ci i-a lăsat pe fiecare după a sa voie, ori de se făceau buni, ori răi, neîngrijindu-se de dânşii".

22. Zicea [Avva Isaia] şi despre Cain şi Abel, neştiind ei nici legea, nici Scriptura, cine oare i-a învăţat pe dânşii a face aceasta sau aceea? Pentru că, dacă nu Dumnezeu va învăţa pe om, în deşert se osteneşte.

23. Zis-a iarăşi: "A învăţa pe aproapele este cădere a sufletului; şi a voi să-1 aduci pe dânsul la firea cea bună este mare zdrobire a sufletului. Căci, întrucât înveţi pe aproapele în aceasta sau aceea, înţelegete şi socoteşte întru sineţi că, [în felul acesta], vrând a zidi casa altuia, ţii o sapă cu care-ţi poţi răsturna casa ta.

24. Cel ce lasă păcatele sale şi se îngrijeşte a îndrepta pe altul este nelucrător şi al rugăciunii celei din toată inima, şi al mângâierii celei întru cunoştinţa cea către Dumnezeu.

25. Zis-a iarăşi despre a învăţa: "Frică se cuvine a avea pentru a nu cădea în ceea ce tu îi înveţi pe alţii să lepede; că, pe cât cazi întru dânsa, pe atâta nu mai poţi învăţa".

26. Zis-a iarăşi: "Vai nouă, că, plini fiind de vini, pe cei ce mult se deosebesc de noi îi sfătuim şi îi învăţăm. Vai nouă, că, bârna având-o în ochi (cf. Matei 7. 3-5), de ca şi cum n-am avea nicio prihană, pentru cele prea subţiri greşeli aducem vină fraţilor noştri. Vai nouă, că ne iuţim şi legăm altora sarcini grele şi anevoie de purtat (Matei 23: 4), iar noi, ca nişte mai slabi cu trupul, ne lepădăm a ne atinge de ele.

27. Vai nouă, că, de lucrarea cea călugărească departe fiind, ne repezim să învăţăm pe alţii virtutea cea lucrătoare. Vai celui ce se osteneşte pentru alţii, ştiind că de ale sale osteneli s-a lipsit. Vai nouă, că pe cele drepte le hotărâm, le judecăm şi [de aici le] învăţăm, iar de lucrarea binelui ne-am depărtat.


IV. A lui Avva Marcu

1. Cel ce afară de lucrare se face înţelept şi grăieşte cuvânt se îmbogăţeşte din nedreptate, iar osteneala lui, după Scriptură, în casă de străini intră (cf. Pilde 5:10).


V. A lui Avva Isaac

1. Să nu înveţi pe cineva ceea ce tu încă n-ai ajuns, ca să nu te ruşinezi de sineţi şi, din rânduiala vieţuirii tale, să se descopere minciuna ta. Iar de este pricină binecuvântată a grăi, grăieşte ca unul care se învaţă [un ucenic], şi nu cu stăpânire şi obrăznicie, şi apucă înainte osândindu-te pe sineţi, arătând că eşti mai prejos decât cel către care faci cuvântul.

2. Bine este a învăţa pe oameni bunătatea şi a-i aduce pe dânşii în rânduiala Proniei, şi, din înşelăciune, la cunoştinţa adevărului. Căci acesta a fost chipul lui Hristos şi al Apostolilor, şi este înalt foarte.

3. Iar de va simţi cineva că a ieşit din vieţuirea aceasta şi din deasa împărtăşire de Dumnezeu, şi că conştiinţa lui slăbeşte dinspre vederea duhovnicească a celor ce sunt, şi alinarea inimii lui se tulbură, şi cunoştinţa lui se întunecă - ca unul ce are cugetul lipsit de păzire, şi trebuinţă de lepădarea [grosimii] simţirilor trupeşti, şi că, întru a voi să tămăduiască pe alţii, pe a sa sănătate o pierde, mintea tulburându-se din slobozirea voirii sale -, acesta trebuie să-şi aducă aminte de Apostolul.

4. Care zice: Hrana tare este proprie celor desăvârşiţi (Evr. 5:14), adică a celor sănătoşi cu simţirile şi deprinse în aceasta, a celor ce pot primi toată hrana - zic adică de asuprelile simţirilor -, fără a-şi vătăma inima în vreo împrejurare, pe temeiul deprinderii în săvârşire, ca nu cumva să se întoarcă înapoi şi să audă ca în pildă: Doftore, tămăduieşte-te pe sineţi (Luca 4: 23).

5. Pentru aceasta, fiecare să se osândească pe sineşi, şi pe a sa stare să şi-o păzească, şi, în locul cuvintelor lui celor simţite, buna-petrecere s-o slujească [urmeze], şi cu a lui faptă să înveţe. Iar de este departe de oameni, mai mult bine le poate face lor întru râvna lucrurilor celor bune decât prin cea în cuvinte, câtă vreme el e încă bolnav şi are trebuinţă ca şi aceia de vindecare, că, orb pe orb de va povăţui, zice, amândoi cad în groapă (Matei 15:14).


VI. A Sfântului Varsanufie

1. Un frate din obştea întru care sfântul acesta se liniştea, auzind de un frate ce era războit, l-a sfătuit cele spre folos, fără însă a ajunge însuşi la o măsură ca aceasta, de unde îndată a venit război asupra lui.

2. Iar după ce s-a văzut pe sine îngreuiat, a cunoscut că aceasta o a pătimit pentru că n-a mărturisit fratelui neputinţa sa, şi că mai degrabă se cade întâi a-i întreba pe Părinţi. Venind la Stareţul, i-a vestit lui lucrul.

3. Şi i-a răspuns lui Stareţul: "Frate, nu este altă cale prin care să te poţi izbăvi de război, fără decât să te prihăneşti pe sineţi pentru cele ce ai grăit, şi te va ierta Dumnezeu". Deci, făcând fratele precum l-a sfătuit Stareţul, s-a prihănit pe sineşi pentru cele ce a zis şi, punând metanie, îndată s-a uşurat de război, şi a mulţumit lui Dumnezeu.


VII. Din Pateric

1. Zis-a Maica Teodora: "Cel ce învaţă este dator a fi străin de iubirea de stăpânire, înstrăinat de slava deşartă şi de mândrie, nebatjocorit de linguşire, de daruri neorbit, nici de mânie stăpânit, ci îndelung-răbdător, blând, mai presus de toate smerit cugetător, bine-socotitor, răbdător, luător-aminte şi iubitor de suflete.

2. Zis-a un bătrân: "Nu învăţa mainainte de vreme, iar de nu, vei fi micşorat întru pricepere".

3. Zis-a acelaşi: "Dator este cel ce învaţă pe alţii despre mântuirea lor, întâi el să secere rodul învăţăturii (cf. II Tim. 2: 6); că cel ce nu se înţelepţeşte pe sine, cum poate să înţelepţească pe altul? Şi cel ce este strâns de iubirea de argint şi de dracul acesteia gonit, cum poate învăţa pe altul despre milostenie? Şi cel ce se îndeletniceşte întru a da şi a lua, şi a vinde, şi îşi cheltuieşte zilele în griji pământeşti, cum pe alţii îi va învăţa despre bunătăţile cele viitoare?

4. Incă [de luat aminte] şi [că] cei învăţaţi de dânsul, mai vârtos la faptele lui vor lua aminte decât la cuvinte lui, şi astfel ei se vor învăţa a trece cu vederea cele veşnice, iar la cele vremelnice de-a pururea se vor nevoi, precum văd şi pe dascălul făcând.

5. Astfel, unuia ca acesta Dumnezeu îi zice: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei Aşezământul de Lege al Meu prin gura ta, când tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoi (Psalm 48: 16-17). Şi iarăşi: Vai celor prin care numele Meu se huleşte (Psalm 52: 2). Bine este a învăţa cineva, dacă şi va face ceea ce zice, ca prin cele ce grăieşte să şi facă, iar prin acestea pe care le trece sub tăcere (din smerenie), mare se va cunoaşte, că fericit este nu cel ce doar învaţă, ci acela ce învaţă şi face (Matei 5:19)".

6. Zis-a un bătrân: "De vei zice cuiva cuvânt despre viaţă, cu străpungere şi cu lacrimi zi către cel ce ascultă, făcându-te asemenea cu cele zise, iar de nu, nimic să nu zici, ca să nu mori vrând a mântui pe alţii cu cuvinte străine".


VIII. A Sfântului Efrem

1. Mai bine este a te învăţa pe tine cu multă grijă, decât a învăţa în greşeală prin a face cele ce nu trebuie.

Cel ce se pedepseşte pe sine pedepseşte şi pe altul care ia aminte la el; şi cel ce învaţă învaţă şi pe aproapele.

2. Nu alerga după fratele din iubire de stăpânire, că, de nu va fi sfatul acesta de la Dumnezeu, nu va sta, iar de este de la Dumnezeu, chiar de te vei ascunde între lucruri, ca Saul (cf. I împ. 10: 22), de acolo te va lua Dumnezeu şi te va pune egumen peste norodul Său.