I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Arsenie: "De vom căuta pe Dumnezeu, Se va arăta nouă şi, de-L vom ţine pe Dânsul, va petrece la noi".

2. Un frate a întrebat pe un stareţ zicând: "Care este plugăria sufletului, ca să rodească?" Şi a răspuns Bătrânul: "Plugăria sufletului este liniştirea trupului, multa rugăciune trupească şi neluarea aminte la greşelile oamenilor, ci doar la ale sale. De va răbda omul întru acestea, sufletul lui nu va zăbovi să rodească".

3. Zis-a Avva Pimen: "Sufletul, atunci când se va depărta de toată sfădirea în întrebări, de tulburarea şi neînţelegerea cea omenească, vine la dânsul Duhul lui Dumnezeu şi atunci va putea naşte, sterp fiind el".

4. Odinioară, Zahăr ia, ucenicul lui Avva Siluan, ducându-se la o ascultare, a zis către Bătrânul: "Sloboade apa şi udă grădina". Iar el, ieşind, şi-a acoperit faţa cu culionul, şi numai picioarele i se vedeau, şi aşa adăpa grădina.

5. Iar în ceasul acela a venit un frate la dânsul, care, văzându-1 pe el de departe, a priceput ce făcea. Iar după ce fratele a intrat la dânsul, i-a zis aceluia: "Spune-mi, Avva, pentru ce ţi-ai acoperit faţa cu culionul, adăpând astfel grădina?" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: "Ca să nu vadă ochii mei pomii, iar mintea mea să se smulgă din lucrarea ei printr-înşii".

6. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe zicând: "Voiesc a păzi inima mea şi nu pot". Zisu-i-a lui Bătrânul: "Cum vom putea păzi inima noastră, limba noastră având uşa deschisă?"

7. Intrebat-au odată fraţii pe Avva Siluan zicând: "Ce fel de vieţuire ai lucrat, Părinte, ca să iei o pricepere ca aceasta?" Şi a răspuns: " Nu am lăsat niciodată în inima mea vreun gând care întărâtă pe Dumnezeu".

8. Şedea odată Avva Sisoe în chilia sa şi, bătând în uşă ucenicul lui, a strigat Bătrânul: "Fugi, Avraame, nu intra acum, că n-am vreme".

9. Un frate a întrebat pe Avva Moise zicând: "Văd înaintea mea un lucru şi nu-1 pot ţine [opri]". Zis-a Bătrânul: "De nu te vei face mort, precum cei îngropaţi, nu-1 vei putea ţine [departe]".

10. Un frate a întrebat pe un Bătrân despre cum trebuie să şadă în chilie şi cum să se întâmpine cu cele ce-i vin asupra.

11. Intrebare: "Ce fel de lucrare trebuie să aibă inima, ca întru dânsa să se îndeletnicească?"

12. Răspuns: "Aceasta este lucrarea cea desăvârşită a monahului, adică a lua aminte la Dumnezeu fără risipire".

13. Intrebare: "Dar gândurile cele viclene nu-1 lasă niciodată să ia aminte la Dumnezeu. Cum, dar, trebuie să le izgonească?"

14. Răspuns: "Mintea de sineşi nicidecum nu poate face aceasta, căci nu are o putere ca aceasta, însă, atunci când năvălesc gândurile, datoare este îndată a alerga către Dumnezeu, iar Acela le va topi pe dânsele ca ceara. Că Dumnezeul nostru foc mistuitor este".

15. Intrebare: "Dar cum Părinţii Schitului se foloseau de cuvântul împotrivă-grăitor?"

16. Răspuns: "Aceea este lucrare mare şi aleasă, şi are osteneală, şi nu este tuturor fără primejdie".

17. Intrebare: "Cum adică nu tuturor fără primejdie?"

18. Răspuns: "Când va veni gând asupra sufletului, şi mult nevoindu-se îl va putea scoate, venind altul asupra, îl apucă pe dânsul; şi aşa, toată ziua grăind împotriva mişcării gândurilor, nu se va putea niciodată îndeletnici cu vederea lui Dumnezeu".

19. Intrebare: "Dar prin ce meşteşug poate scăpa gândul la Dumnezeu?"

20. Răspuns: "De ţi se va face ţie gând de curvie, îndată smulgând tu mintea, îndată sui-o pe dânsa cu sârguinţă către Dumnezeu; şi să nu zăboveşti [cu gândul], că zăbovirea este hotar al învoirii".

21. Intrebare: "Dar, de va veni gând de slavă deşartă, n-ar trebui ca gândul să grăiascăîmpotrivă?"

22. Răspuns: "în orice ceas ar grăi cineva împotrivă, îndată gândul mai mare şi mai năvălitor se face, că acela află pricină să grăiască împotrivă mai multe decât tine, şi Duhul Sfânt nu te va mai apăra de atunci, pentru că te află fălindu-te, ca fiind îndestulat a-ţi ajuta ţie spre a bate război cu patimile; însă mai vârtos ţi se cade să alergi către Dumnezeu.

23. Că, precum cel ce are părinte duhovnicesc, lasă [toate] asupra părintelui, şi el întru toate este fără de grijă, tot aşa şi tu, dându-te pe sineşi lui Dumnezeu, nu trebuie cu niciun chip să te îngrijeşti de gând, sau să-i grăieşti împotrivă, sau cumva să-1 laşi pe dânsul să intre. Iar de va intra, ia-1 pe dânsul sus, către părintele, şi zi lui: «Eu n-am treabă. Iată părintele meu! El ştie». Şi încă ducându-1 tu în sus pe dânsul, în mijlocul drumului părăsindu-te, va fugi, că nu poate merge cu tine până la acela, nici a sta înaintea lui; iar o lucrare mai mare decât aceasta nu este în toată Biserica".

24. Intrebare: "Dar cum Schitenii prin împotrivă-grăire au plăcut lui Dumnezeu?"

25. Răspuns: "Fiindcă aceia cu simplitate şi cu frica lui Dumnezeu o făceau, pentru aceasta Dumnezeu îi apăra pe dânşii, iar mai pe urmă şi însăşi lucrarea vederii a venit întru dânşii, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, pentru multa lor osteneală şi iubire de Dumnezeu".

26. "Iar aceasta şi însumi am cunoscut-o, zice Bătrânul. Căci, ducându-mă odinioară în Schit, am mers la un sfânt ce zăbovise acolo, care, după ce s-a sculat, m-a sărutat. Iar după ce am şezut, acela nu grăia deloc, ci lucra iarăşi şir, neridicând deloc capul sau uitându-se la cumva la mine. încă şi eu întru vedere îndeletnicindu-mă, tăceam şezând, şi aşa a trecut ziua, şi nici spre mâncare nu m-a îndemnat, ci a petrecut toată ziua uitându-se în jos şi împletind, măcar că aveam şase zile de când nu mâncasem.

27. Iar a doua zi, la ceasul al zecelea, răspunde şi-mi zice mie: "Frate, de unde ai lucrarea aceasta?" Şi i-am zis lui: "Noi [Schitenii] din copilărie am învăţat lucrarea aceasta de la părinţii noştri, şi precum mă vezi acum, aşa am petrecut toată vremea mea: puţină rucodelie şi puţină citire, şi după putere curăţindu-mă cu gândul şi grăind împotrivă celor ce veneau asupra, şi aşa a venit duhul vederii, fără a şti eu ceva sau învăţând cum au avut unii o lucrare ca aceasta". Şi răspunzând [continuând] i-am zis lui: " [Iar] eu [la rându-mi] m-am învăţat aceasta din copilărie".

28. Intrebare: "în ce fel trebuie unul ca acesta să ia aminte la vedere?"

29. Răspuns: Precum ne învaţă dumnezeieştile Scripturi: că Daniil primea pe Dumnezeu ca pe un vechi de zile (cf. Dan. 7: 9,13, 22), iar Iezechiil, pe căruţă de heruvimi (cf. Iez. 9: 3. 10:1-22), iar Isaia, pe scaun înalt şi preaînălţat (cf. Is. 6. 1), iar Moise, pe Cel nevăzut ca pe un văzut îl aştepta (leş. 3: 4-6 ş.u.).

30. Intrebare: "Cum poate mintea vedea ceea ce n-a văzut niciodată?"

31. Răspuns: "N-ai văzut niciodată pe împăratul şezând precum în icoane?"

32. Intrebare: "Şi cum e mintea datoare să-şi zugrăvească Dumnezeirea?"

33. Răspuns: "Au nu este mai bine a nu o descrie, ca nu cu necurate gânduri să ne amestecăm?"

34. Intrebare: "Nu cumva se va socoti ca un păcat?"

35. Răspuns: "Pentru o vreme, tu ţine-o pe aceasta: ceea ce adică prorocii au văzut istoriceşte [în parte], aceea va apărea şi cu desăvârşire. Precum a zis Apostolul: Acum vedem prin oglindă, ca într-o ghicitură, iar atunci faţă către faţă (I Cor. 13: 12), iar acest cuvinţel, atunci, arată limpede că Apostolul l-a zis despre dezlegarea trupului, însă şi atunci când gândul se face desăvârşit, de are îndrăzneală, o poate vedea şi atunci".

36. Intrebare: "Oare aceasta nu înseamnă ieşire din minţi?"

37. Răspuns: "Nicidecum, dacă cineva în adevăr se nevoieşte. Că eu ştiu odată că am petrecut toată săptămâna şi nu mi-am adus aminte de vreo pomenire omenească. încă şi altul oarecare mi-a povestit mie acestea: «Am petrecut odată umblând pe cale şi am văzut doi îngeri mergând împreună cu mine, de-o parte şi de alta, şi nu am luat aminte la dânşii»".

38. Intrebare: "Pentru ce n-ai luat aminte?"

39. Răspuns: "Pentru că scris este: Nici înger, nici duh nu ne va putea despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu (Rom. 8. 38-39)".

40. Intrebare: "Oare în toate vremile, totdeauna poate mintea vedea?"

41. Răspuns: "Nu totdeauna, ci [numai] atunci când gândul, asuprindu-se de patimi, nu va zăbovi şi va alerga către Dumnezeu prin rugăciunea cea văzătoare. Pentru că zic ţie că, dacă gândul se va face desăvârşit întru aceasta, mai cu lesnire este să mute muntele decât să mute gândul de acolo. Că precum cel încuiat în întuneric, atunci când se va slobozi şi va vedea lumina, nu vrea să-şi mai aducă aminte de întuneric, tot aşa şi gândul, când îşi va vedea raza sa, nu voieşte să se depărteze câtuşi de puţin de dânsa.

42. Că zice oarecine din Părinţi: «Odinioară, vrând să-mi ispitesc gândul meu de se risipeşte slobozit fiind în lume, l-am slobozit, şi el a stătut cu mine, nefiind unde să se ducă, până când iarăşi l-am ridicat pe el în sus - pentru că ştia că, de se va duce să se risipească, aveam să-1 pun din nou în jug». Iar această lucrare, liniştea cu smerenie şi rugăciune o îndreptează. Pentru că, de cele mai multe ori, rugăciunea întru smerenie aduce mintea cu adevărat spre îndreptare".


II. A lui Avva Isaia

1. Fraţilor, să luăm pildă de la iubitul Iacov, cel ce întru toate a ascultat de părinţii săi după Dumnezeu, care, după ce a luat blagoslovenie, s-a dus în Mesopotamia. întâi a venit la locul numit Bethil, care se tâlcuieşte "casa lui Dumnezeu", şi a dormit acolo.

2. Şi a văzut în descoperire, noaptea, chip de scară ajungând până la cer de la pământ şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se pe dânsa, iar Domnul se sprijinise pe dânsa (cf. Fac. 25:1-7). Iar acesta este un semn pentru cel ce vine să slujească lui Dumnezeu: căci la început i se descoperă lui chipul faptelor bune, iar dacă nu va împlini osteneala lor, nu va ajunge la Dumnezeu.

3. Deci, sculându-se Iacov, a aşezat legământ cu Dumnezeu, ca să fie el robul Lui. Şi l-a împuternicit Dumnezeu pe dânsul zicând: Voi fi cu tine şi te voi păzi (Fac. 28:15). Atunci a venit în Mesopotamia să-şi ia luişi femeie de acolo, ca să nască fii. Şi, când a văzut pe Rahila, o a iubit pe ea, şi a slujit pentru dânsa şapte ani, şi nu i s-a dat lui, până ce nu va lua mai întâi pe Lia. Şi a săvârşit slujba Rahilei alţi şapte ani, şi atunci i s-a dat lui. Şi s-a făcut Rahila stearpă.

4. Cuvântul însemnează acestea: Mesopotamia se numeşte aşa pentru că este în mijlocul a două râuri, numele celui dintâi fiind Tigru, iar al celui de-al doilea, Eufrat. Tigrul se tâlcuieşte dreaptă socoteală, iar Eufratul, smerită cugetare. Lia este chipul ostenelilor celor trupeşti, iar Rahila, chipul vederii celei adevărate. Acestea se întâmplă omului care se află în Mesopotamia, pentru ca prin dreapta socoteală să lucreze ostenelile cele trupeşti care stau împotriva vrăjmăşiei, asemenea şi prin smerita cugetare, ca să stea întru vederea cea adevărată.

5. Dar nu i-a născut lui Rahila până ce Lia nu i-a născut pe toţi fiii ei. Şi însemnează cuvântul că, dacă nu va face omul toată lucrarea, nu i se slobozeşte lui adevărata vedenie.

6. Amândouă erau femeile lui, dar pe Rahila o iubea mai mult decât pe Lia, pentru că Lia avea ochii bolnavi, iar Rahila era frumoasă foarte.

7. Aceasta ce s-a zis - că femeia lui cea dintâi avea ochii bolnavi - însemnează că omul este încă în ostenelile cele trupeşti şi n-a văzut încă slava vederii celei adevărate, pentru că vrajba trebuie să-şi amestece lucrurile ei în plăcerea omenească. Dar el nu trebuie să se îngrijească pentru aceasta, nici să se teamă. Că, de va şi înceta Lia puţin din naşterea de fii, dă bărbatului ei pe Zelfa, roaba ei, care naşte pe Asir, care se tâlcuieşte bogăţie, iar când va înceta Lia de a mai naşte, atunci îşi aduce Dumnezeu aminte de Rahila.

8. Inţelesul este aceasta: de va agonisi ostenelile trupeşti şi simţirile, iar acestea se vor izbăvi de patimi, ca să nu mai robească lor, atunci vederea cea adevărată descoperă minţii slavele sale. Şi erau fiii Liei ajutători lui Iacov, dar el iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi, adică, deşi ostenelile cele trupeşti păzesc pe om de vrăjmaş, vederea cea adevărată îl uneşte pe el cu Dumnezeu.

9. Iar dacă a văzut pe Iosif, Iacov a vrut să se întoarcă la părinţii săi, fiindcă a văzut pe împăratul fraţilor lui. Şi, ducându-se, a primit bucuria binecuvântării lui Dumnezeu, zicând lui: Nu se va mai chema Iacov numele lui, ci Israil (Fac. 32: 28).

10. S-a numit Iacov pentru că a călcat în picioare vrajba, pentru a se învrednici de binecuvântare şi a-şi slobozi simţirile lui ce erau în mâna vrajbei; iar când i s-au slobozit lui, atunci i s-a schimbat numele în Israil, adică "mintea care vede pe Dumnezeu".

11. Pentru că, dacă mintea va ajunge să vadă slava Dumnezeirii, vrajba se va teme de dânsa, astfel că chiar şi Isav ar veni întru întâmpinarea lui întru vrăjmăşie. Smerita cugetare a lui Iacov va stinge răutatea lui şi nu mai este el cel care dă război cu dânsul, ci, aruncându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu bătând război pentru dânsul.

12. Şi chiar dacă vrajba îl face pe acela să pizmuiască pe Iacov, văzându-1 pe om şi slava lui cea mare de care s-a covârşit, nu-1 va putea sili pe el întru nimic, că Dumnezeu este ajutându-i lui, precum este scris: întoarce-te în pământul naşterii tale şi Eu voi fi cu tine (Fac. 32: 9).

13. Şi a venit apoi la Ierusalim, adică la pace, căci aşa se tâlcuieşte. Căci, dacă omul va trece de război, ajunge la pace. Şi şi-a cumpărat acolo ţarine, în pământul făgăduinţei, şi a zidit jertfelnic lui Dumnezeu din douăsprezece pietre, Celui ce l-a auzit pe el în ziua necazului, şi a adus peste el daruri din ostenelile slujbei, pe care le-a dobândit când era în Mesopotamia.

14. Iar acestea s-au scris nu numai pentru cei ce s-au nevoit mai-nainte de Har, ci şi pentru cei ce fac voia lui Dumnezeu, cărora aceia li s-au făcut chipuri. S-au scris şi spre învăţătura noastră, ca să mergem pe urmele celor ce s-au nevoit să câştige nemurire, căci nemurirea i-a păzit pe dânşii de toată săgeata vrăjmaşului. Căci ei s-au aruncat sub acoperământul lui Dumnezeu, rugându-se pentru ajutorul Lui, fără a nădăjdui în vreo osteneală a lor, şi acoperământul lui Dumnezeu li s-a făcut lor cetate de îngrădire.

15. Pentru că, dacă Dumnezeu va vedea că mintea I s-a supus Lui cu toată puterea şi nu are alt ajutor decât numai pe Dânsul singur, o împuterniceşte pe ea zicând: Nu te teme, lacove, micule Israil, şi iarăşi: Nu te teme, că te-am izbăvit, şi am pus numele tău «al Meu eşti tu», şi, de vei trece prin apă, cu tine sunt, şi râurile nu te vor îneca pe tine, şi, de vei trece prin foc, văpaia nu te va arde, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Cel ce te măntuiesc pe tine (Is. 43:1-3).

16. Deci, dacă va auzi mintea îndrăzneala aceasta, poate cuteza asupra vrajbei zicând: Cine este cel ce se luptă cu mine? Să-mi stea împotrivă. Cine este cel ce se judecă cu mine? Să se apropie de mine. lată, Domnul este ajutorul meu, cine-mi va face rău? lată, voi toţi ca o haină vă veţi învechi şi ca lâna de molie vă veţi mânca (Is. 50: 8-9).

17. De eşti mai tânăr şi încă nu ţiai robit trupul, de vei auzi faptele înalte ale Părinţilor, să nu alergi spre dânsele vrând să le trăieşti întru odihnă, căci, de nu vei face lucrarea lor, nu vor veni la tine; iar de le lucrezi, vor veni de la sine.

18. Trei sunt faptele bune, pe care, de le va vedea mintea în sineşi, crede că a ajuns la nemurire: dreapta socoteală, adică de a deosebi un lucru de altul şi pe sineşi de altul, a 'vedea toate înainte de vreme şi a nu se îndupleca de vreun lucru străin.

19. Incă sunt şi alte trei fapte bune, ce de-a pururea dăruiesc lumină minţii: adică a nu vedea vicleşugul vreunui om, a face bine celor ce-ţi fac ţie rău şi a suferi fără tulburare cele ce-ţi vin asupra.

20. Aceste trei fapte bune nasc alte trei mai mari decât ele: a nu vedea vicleşugul niciunui om naşte dragostea, a face bine celor ce-ţi fac ţie rău agoniseşte pacea şi a suferi fără tulburare cele ce vin asupra aduce blândeţea, întru care Se odihneşte Duhul lui Dumnezeu.

21. Incă mai sunt şi patru fapte bune care curăţesc sufletul: tăcerea, păzirea poruncilor, strâmtorarea şi smerita cugetare.

22. Şi mai sunt alte patru fapte bune de care mintea se foloseşte de-a pururea şi se păzeşte prin ele: de rugăciunea către Dumnezeu, căzând neîncetat către Dânsul, de aruncarea înaintea lui Dumnezeu, de negrijă dinspre tot omul, ca să nu-1 judece pe el, muţenia faţă patimile ce grăiesc cu dânsul, dinspre gândurile pătimaşe; iar starea împotriva uitării e cea care păzeşte toate acestea.

23. Prin patru lucruri se întunecă sufletul: prin urarea aproapelui, defăimarea, cârtirea şi pizmuirea lui.

Iar pustiu sufletul se face prin acestea patru: prin umblarea din loc în loc, iubirea împrăştierii prin cele din jur, iubirea materiei şi prin scumpete.

24. Deci cel ce voieşte să se facă ucenic al lui Iisus fuge de patimi. De nu le va tăia pe ele de la sine, nu se poate face locaş al lui Dumnezeu, nici nu poate vedea dulceaţa Dumnezeirii Lui, că însuşi a zis: De va fi ochiul tău simplu, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău viclean, tot trupul tău se va întuneca (Luca 11: 34-35).

25. Deci socoteşte-te că, dacă mintea ta se face nesănătoasă din pricina răutăţii, nu poate înţelege lumina Dumnezeirii; pentru că răutatea se face minţii perete întunecos, care face sufletul pustiu, precum e scris în Evanghelie: Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca cei ce intră să vadă lumina (Luca 8:16). Iar obroc a zis că este nedreptatea lumii.

26. Deci câtă vreme mintea se află într-o aşezare potrivnică firii, făclia Dumnezeirii nu poate lumina înlăuntrul ei. Iar dacă mintea se va face întru sfeşnic înalt, atunci luminează peste ea lumina Dumnezeirii, şi aşa poate vedea pe cei din casă, şi, pe cel ce trebuie să-1 scoată, îl scoate şi, cu cel ce poate fi în pace, pe acesta îl lasă. Pentru aceasta şi zicea celor ai Lui, cărora li s-a luminat mintea: Sculaţi-vă, să mergem de aici (Ioan 14: 31).

27. Şi oare unde îi ia pe dânşii? E limpede că ridică mintea lor din veacul acesta şi o odihneşte întru împărăţia Sa. Pentru aceasta, şi împuternicindu-i pe dânşii, zicea: Eu sunt vita, voi mlăditele, petreceţi întru Mine, şi Eu întru voi. Şi precum mlădiţa nu poate aduce rod de nu va petrece în viţă, tot aşa şi voi, de nu veţi petrece întru Mine (Ioan 15: 5-6).

28. Acestea le zicea celor ce au părăsit lumea şi s-au despărţit de patimi, fiindcă este întru dânşii Duhul Sfânt, şi El le slujeşte lor, şi El Se îngrijeşte pentru dânşii, precum a zis: Nu veţi fi voi grăind, ci Duhul Tatălui vostru este cel ce grăieşte întru voi (Matei 10: 20).

29. Zice şi Apostolul: Nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, pentru că Duhul toate le cearcă, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu, şi iarăşi: Iar noi mintea lui Hristos avem (I Cor. 2: 10,16). Deci cum este cu putinţă ca, mintea lui Hristos având, să socoteşti pe cineva păcătos? Zice încă şi într-alt loc: Suntem mădulare ale trupului Său, din carnea şi din oasele Lui (Ef. 5: 30).

30. Vezi, aşadar, că voieşte ca omul să fie cu Dânsul în toate. Că scris este: Şi a adus Dumnezeu toate dobitoacele la Adam să vadă de se află ceva asemenea lui, şi nu s-a aflat niciuna din toate, căci nu erau din firea lui. Atunci, luând Dumnezeu una din coastele lui, a făcut femeie, fiindcă a luat-o din bărbatul ei (cf. Fac. 2:19-21).

31. Deci, precum acolo, Eva, din Adam luată fiind, ca dânsul era întru toate, tot aşa şi cei ce au părăsit cele ale lumii şi au urmat sfintei voii Lui: aceştia s-au învrednicit a se face mirese ale Lui şi petrec în unire cu El, că din fiinţa Lui sunt, din a doua naştere a Duhului şi din Sfânt Trupul Lui, precum zice Apostolul: Că un trup suntem toţi întru Hristos şi fiecare mădulare unii altora (Rom. 12: 5).

32. Iar de avem ceva din necuvântarea dobitoacelor, adică ori lăcomia fiarelor, ori nestatornicia păsărilor, ori veninul târâtoarelor, nu putem fi miresele Lui, nici din trupul Lui, căci nu suntem după făptuirea Lui. Deci sufletul care s-a învrednicit a se face mireasă a Lui, ca Dânsul este, sănătos, afară de cele potrivnice firii, şi se cunoaşte pe sineşi din făptuirea sa. Că zice Apostolul: Au nu cunoaşteţi că Hristos Iisus locuieşte întru voi? Numai dacă nu sunteţi necercaţi (II Cor. 13: 5).

33. Vezi dar că, de nu va agonisi omul fapta lui Iisus, nelămurit este şi nu este feciorelnic la Dânsul? Pentru că toate fecioarele şi-au gătit candelele lor, dar cele care n-au avut faptă s-au aruncat în afara uşii.

34. Să ne sârguim, dar, a face fapta, şi Duhul Sfânt va locui întru noi, precum a zis Domnul: De mă iubiţi, păziţi poruncile mele, şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor va trimite vouă, Duhul Adevărului (Ioan 15: 26).

35. Deci să facem tot ce ne stă în putere cu lacrimi, nevoindu-ne câte puţin, până când ne vom dezbrăca de fapta omului celui vechi. Păziţi-vă pe sine de tot lucrul pierzător, până ce dragostea Lui va veni spre noi, şi va ridica de la noi chipul celui pământesc, şi va pune să stea în inima noastră sfântul Lui chip, precum zice Apostolul: Că precum am purtat chipul celui pământesc, aşa să purtăm şi chipul Celui ceresc (I Cor. 15: 49).

36. Şi fiindcă Apostolul a văzut că nu este om fără de păcat de când s-a făcut călcarea de poruncă, şi cum că pocăinţa poate să întoarcă iarăşi pe om întru înnoirea cea fără de păcat, pentru aceasta a zis să părăsim fapta celui ce n-a ascultat de poruncă şi să împlinim lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, care este împlinirea sfintelor Lui porunci.

37. Care a făcut milă şi a purtat robia omului, până când l-a introdus pe dânsul în Raiul cel ascuns, dăruindu-i lui toate sfintele Lui bunătăţi şi îngăduindu-i lui să mănânce din pomul vieţii, care este curăţia.

38. Şi a zis către cei ce i-au urmat Lui întru toate, pe care şi fraţi şi prieteni ai Lui i-a făcut, turnând Duhul Său peste dânşii: Sui-Mă-voi la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru (Ioan 20:17), pentru care şi către Tatăl a zis: Voiesc, Părinte, ca, unde sunt Eu, să fie şi aceştia cu mine, şi să vadă slava Mea, că i-am iubit pe dânşii precum M-ai iubit Tu pe Mine (Ioan 17: 24).

39. Aşadar, acestea sunt cuvintele celor ce au iubit pe Iisus şi au nădăjduit spre Dânsul, ale căror suflete s-au făcut mirese împodobite întru toată fapta bună, având sfânta lor oglindă întru ei, întru care se uită adesea, ca nu cumva să aibă vreo prihană în chip şi să nu placă Mirelui lor.

40. Şi întru dânsa oglindesc de-a pururea slava Mirelui, după Cuvântul Apostolului, care zice: Iar noi toţi, cu faţă descoperită, slava Domnului o privim ca în oglindă, întru acelaşi chip prefăcându-ne din slavă în salvă, ca din Duhul Domnului (II Cor. 3: 18). Şi iarăşi zice: Acum vedem ca prin oglindă şi ghicitură, iar atunci II vom vedea faţă către faţă (I Cor. 13:12).

41. Acelaşi a zis: "A suferi propria mustrare şi a putea slobozi aproapelui propria voie pentru Dumnezeu, ca la mijloc să nu vină vrăjmaşul şi să se facă sfădire, arată pe om că lucrător este; pentru că cel ce are mintea trează şi este sub picioarele Domnului întru cunoştinţă se sârguieşte de-a pururi spre a-şi tăia voia sa, ca să nu fie izgonit de Domnul, iubitul Lui.

42. Iar cel ce zice «nu-mi pasă de ceea ce grăiesc sau aud» se aseamănă cu orbul, pe care de-1 vor aduce la lumină sau îl vor scoate afară, el tot nu o vede.

43. Să înţelegeţi aceasta şi din soarele acesta arătat: că un mic nor, pe dedesubt alergând, acoperă raza şi-i opreşte căldura. Dar acestea nu sunt tuturor arătate, decât numai celor ce au cunoştinţă; pentru că împuţinarea şi prihănirea cuiva tulbură cugetul şi nu-1 lasă să vadă lumina lui Dumnezeu".


III. A lui Avva Marcu

1. Cunoaşte că de la Botez ni s-a dăruit desăvârşită iertare păcatelor, după darul lui Hristos şi harul Duhului Sfânt către împlinirea tuturor poruncilor. Apoi, fiecare dintre noi, odată ce l-a luat pe dânsul în chip tainic, dar nu a săvârşit poruncile, se lucrează de păcat după măsura nelucrării acestora.

2. Iar de zici că ne-am slobozit la Botez, dar că nu vedem văzduhul slobozeniei, precum îl văd cei ce se nevoiesc, îţi zic ţie că e din pricina dulceţilor celor cu voia şi a lenevirilor pe care le aduc, ele fiind care ne fac întuneric. Căci, precum am zis, omul se slobozeşte cu darul lui Hristos, urmând voirii sale, care, unde iubeşte, acolo rămâne, măcar că s-a botezat, pentru ca de-sineşi-stăpânirea să fie nesilită.

3. Deci, pe cât credem, pe atâta lucrăm poruncile lui Hristos şi pe atâta şi Duhul Sfânt lucrează întru noi roadele Sale. Iar roadele Duhului Sfânt, după Apostolul Pavel, sunt: Dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5: 22-23).

4. Deci tu, omule, cel botezat întru Hristos, osteneşte-te numai cu lucrarea a cărei putere o ai luat şi găteşte-te pe sineţi spre arătarea Celui ce locuieşte înlăuntru, şi aşa Domnul ţi Se va arăta duhovniceşte, după făgăduinţa Sa, precum însuşi ştie. Căci Domn este Duhul şi, unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia (II Cor. 3: 17), şi atunci vei înţelege cea zisă: împărăţia cerurilor înlăuntru vostru este.

5. Deci dacă cineva din credincioşi, bine-vieţuind prin porunci, a aflat oareşicare lucrare duhovnicească după măsura vieţuirii sale, să creadă că, iată, puterea [lucrării] acesteia de mai-nainte o a luat, deoarece prin Botez a luat harul Duhului, Pricina a toate bunătăţile, zic adică nu numai a faptelor bune cele ascunse şi duhovniceşti, ci şi a celor arătate.

6. Şi nimeni din cei îmbunătăţiţi să nu socotească că a făcut ceva bun numai prin puterea sa. Pentru că omul cel bun nu de la sineşi grăieşte cuvântul, ci din comoara inimii cea bună scoate cele bune (Luca 6: 45), comoară zicând pe Duhul Sfânt, Cel ascuns în inimile credincioşilor.

7. Pentru că împărăţia cerurilor este asemenea unei comori ascunse în ţarină, pe care, aflănd-o omul, o a ascuns, şi, ducându-se, a vândut toate şi a cumpărat ţarina aceea (Matei 13: 44), iar zisa aceasta este o tâlcuire potrivită celor zise. Pentru că cel ce cu de-amănuntul a înţeles că pe Hristos îl are ascuns întru sine de la Botez, după Apostolul, lepădând toate lucrurile lumii acesteia, petrece întru a sa inimă, cu toată păzirea ferind-o pe ea şi căutând ieşirea din viaţă, după Parimie (cf. Pilde 4: 23; cf. şi Sirah 11: 23).

8. încă şi ceea ce zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5), şi aceea: Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi (Ioan 15:16), spre aceeaşi noimă privesc.

9. Drept aceea, să înţelegem că desăvârşit s-a dat nouă harul Duhului, spre plinirea tuturor poruncilor, neluând de la noi vreo adăugire, ci el dând adăugire a creşterii celei după Hristos, Acela dându-ne nouă sporire a creşterii celei întru Hristos şi împuternicind pe lucrătorii Săi până la moarte, până când toţi vom ajunge întru unimea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, întru măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4:13).

10. Deci desăvârşit am luat harul, precum s-a zis, dar fiecare, după deosebirea lucrării, deosebit şi darul i se descoperă. Şi precum soarele, fiind desăvârşit, în chip desăvârşit, simplu şi egal îşi trimite darul său tuturor, de aici, fiecare, pe cât de curăţit are ochiul, pe atâta primeşte înlăuntru şi lumina soarelui, tot aşa şi Duhul Sfânt.

11. Pe cei ce cred Lui i-a făcut de la Botez primitori ai tuturor lucrărilor şi darurilor Sale, dar nu tuturor deopotrivă le lucrează darurile, ci fiecăruia după vrednicie, după măsura lucrării poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi face arătate faptele cele bune, după măsura credinţei întru Hristos. Pentru aceasta şi grăieşte: Trimis-a Dumnezeu pe Duhul Fiului Său întru inimile voastre strigând: Avva (Părinte)! Şi: însuşi Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Gal. 4: 6).

12. Intrebare: Iar cel ce s-a botezat pe cine primeşte în chip tainic: pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Pentru că uneori ai zis că întru el locuieşte Hristos, iar alteori, Sfântul Duh?

13. Răspuns: Prin Botez îl primim pe Sfântul Duh; însă, de vreme ce Acesta e numit şi Duhul lui Dumnezeu, este şi Duhul lui Hristos. Pentru aceasta, prin Botez primim şi pe Tatăl şi pe Fiul, după Cel ce a zis: Eu şi Tatăl vom veni, şi vom face locaş la el (Ioan 14: 23).

14. Intrebare: Au drept aceea Duhul este Treimea?

15. Răspuns: Pe Cel ce are o singură faţă nu-L zicem a fi Treime, căci, de vreme ce nu S-a despărţit de Tatăl şi de Fiul, pentru aceasta mărturisim că în El este Treimea, pe temeiul Dumnezeirii Sale. Pentru că precum Duhul este şi în Tatăl şi în Fiul, şi iarăşi în Fiul este Tatăl şi Duhul, aşa şi în Duhul este Tatăl şi Fiul, nu prin amestecarea Celor Trei Ipostasuri, ci prin unimea unuia şi aceluiaşi sfat al unei Dumnezeiri. Drept aceea, şi noi, fie că pe Tatăl îl vom numi din parte, fie pe Fiul sau pe Sfântul Duh, într-un nume numim Treimea, în chipul pe care l-am zis mainainte.

16. Domnul întru ale Sale porunci este ascuns şi cei ce-L caută pe Dânsul îl află după măsura împlinirii lor.

Ceea ce este casa simţită aerului celui de obşte, aceasta este şi mintea cea raţională dumnezeiescului har. Şi pe cât ai scoate afară materia, pe atâta de sineşi va veni; şi pe cât o ai băga înlăuntru, pe atâta se va depărta acela. Materia casei sunt vasele şi bucatele, iar materia minţii este slava deşartă şi îndulcirea.

Lărgimea inimii, nădejde spre Dumnezeu; iar strâmtorarea ei, grijă trupească.

17. Unul şi neschimbat este darul Duhului, dar lucrează deosebit fiecăruia precum voieşte, precum ploaia, vărsându-se pe pământ, dă sadurilor felurime, dulceaţă adică celor dulci, acreală adică celor acre, tot aşa şi harul, în chip neschimbat intrând în inimile credincioşilor, dăruieşte acele lucrări potrivite felurilor faptelor bune: celui ce flămânzeşte pentru Hristos i se face hrană, celui însetat, băutură prea dulce, celui ce tremură, îmbrăcăminte, celui ostenit, odihnă, celui ce se roagă, nădejde din inimă şi celui ce plânge, mângâiere.

18. Deci, când vei auzi Scriptura grăind despre Sfântul Duh că a şezut pe fiecare din Apostoli (Fapte 2: 3) sau că a căzut asupra Prorocului (I împ. 10:10; Iez. 2: 2) sau lucrează (I Cor. 12:11) sau se întristează (Ef. 4: 30) sau se stinge (I Tes. 5: 19) sau se aprinde (Fapte. 17: 16). Şi iarăşi, că unii adecă Îl au ca părgă (Rom. 8: 23) iar alţii că sunt plini de Duhul Sfânt (Fapte 2: 4), să nu socoteşti vreo tăiere a Duhului, sau schimbare, sau vreo prefacere oarecare, ci crede după chipul în care s-a zis mai-nainte, că este adică neprefăcut, neschimbat şi Atotputernic.

19. Aşijderea şi întru lucrările Lui: ceea ce este fiecăruia cuviincios cu dumnezeiască-cuviinţă îi păzeşte, şi-1 ţine nevătămat, iar El petrece precum este. Acela, adică, S-a vărsat cu covârşire [desăvârşit] ca un soare peste cei ce s-au botezat; şi fiecare se luminează în măsura în care, urând patimile ce-1 întunecă, le nimiceşte de la sine, iar după cât arată că le iubeşte, îndeletnicindu-se cu ele, pe atâta se şi întunecă.

20. Cel ce urăşte patimile taie pricinile acestora, iar cel ce zace lipit de pricini, supunându-se lor, se luptă de patimi chiar şi nevrând.

21. Cunoştinţa lucrurilor se câştigă după măsura împlinirii poruncilor, iar cunoştinţa adevărului, după măsura nădejdii celei întru Dumnezeu. Deci, de voieşti să te mântuieşti şi la cunoştinţa adevărului să vii (cf. I Tim. 2: 4), cearcă totdeauna a covârşi cele simţitoare şi, cu singură nădejdea, a te lipi de Dumnezeu.

22. Şi, dacă uneori, fără de voie abătându-te cu mintea, vei afla începătoriile şi stăpâniile luptându-se cu tine prin asupreli, biruindu-le pe acestea prin rugăciune şi petrecând cu bună nădejde, vei avea harul lui Dumnezeu izbăvindu-te pe tine de urgia ce va să fie. Că trebuie mai-nainte a avea pe harul Sfântului Duh lucrând în inimă şi aşa, după măsura lui, a intra în împărăţia cerurilor în veacul cel viitor. Pentru că se cuvine ca mai întâi, în inimă lucrând, a avea harul Sfântului Duh şi, aşa, după măsura şi vrednicia lucrării aceluia, a intra întru împărăţia Cerurilor.


IV. A Sfântului Diadoh

1. Cum că una este simţirea cea firească a sufletului, Sfântul şi Iubitorul de oameni Duhul lui Dumnezeu ne învaţă pe noi, căci cele cinci se deosebesc după trebuinţele trupului nostru, dar, din pricina alunecării mintii cea din neascultare, simţirea aceasta se împarte în tot atâtea părţi, câte feluri de mişcări ale sufletului sunt.

2. Pentru aceasta, o parte a ei se împreună cu partea cea pătimaşă a firii, din pricina căreia bunătăţile vieţii cu dulceaţă le primim. Iar altă parte se îndulceşte de multe ori împreună cu mişcarea cea raţională şi gânditoare a firii, de unde mintea noastră doreşte să alerge către frumuseţile cele cereşti, atunci când suntem întregi cu curăţia şi înţelepciunea.

3. Dar, când vom veni întru deprinderea de a defăima bunătăţile cele din lume, vom putea să împreunăm cu lucrarea cea raţională a sufletului şi pofta lui pământească. Iar aceasta o va iconomisi împărtăşirea de Duhul Sfânt. Căci, dacă n-ar lumina Dumnezeirea Lui cu putere cămările inimii noastre, n-am putea să gustăm binele cu o simţire neîmpărţită, adică cu toată aşezarea sufletului.

4. Simţirea minţii stă în gustarea cu de-amănuntul a celor deosebite din lumea nevăzută. Căci, precum prin simţul gustului trupesc, când se află sănătos, osebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în desăvârşită sănătate şi fără griji, poate să simtă cu îmbelşugare mângâierea cea dumnezeiască şi să nu mai fie răpită niciodată de cele potrivnice aceleia.

5. Şi precum trupul, gustând din dulceţile pământeşti, experiază fără greşeală simţirea lor, tot aşa şi mintea.

6. Când se află deasupra cugetului cărnii, poate să guste fără înşelare din mângâierea Duhului Sfânt - Gustaţi, zice, şi vedeţi că bun este Domnul (Psalm 33: 8) - şi să păstreze neuitată amintirea gustării prin lucrarea dragostei, încât să cunoască fără greşeală cele ce-i sunt de folos, după Sfântul Apostol Pavel, care zice: Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, în cunoştinţă şi toată simţirea, ca să cercaţi şi preţuiţi cele ce sunt de folos (Filip. 1: 9-10).

7. Numai Duhul Sfânt poate curaţi mintea. Căci, de nu va intra Cel Puternic ca să răpească şi să lege pe tâlhar, nicidecum nu se va slobozi prada. Deci, se cuvine ca prin toate, şi mai vârtos prin pacea sufletului, să dăm odihnă Duhului Sfânt dintru noi, ca să avem sfeşnicul cunoştinţei neîncetat luminând întru noi.

8. Căci, răspândindu-şi el neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte acele amare şi întunecate asupreli ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de acea sfântă şi slăvită lumină.

9. De aceea Apostolul zice: Duhul să nu-l stingeţi! (I Thesal. 5:15), adică nu gândiţi şi nu lucraţi cele rele, ca să nu întristaţi bunătatea Duhului Sfânt şi să vă lipsiţi de acel sfeşnic apărător. Căci Cel veşnic şi de viaţă Făcător nu se stinge, ci, de-L vom întrista, El numai Se va depărta de la noi, lăsând mintea înceţoşată şi neluminată de cunoştinţă.

10. Precum marea în vremea tulburării se linişteşte când se varsă untdelemn în ea, furtuna ei fiind biruită de felul aceluia, tot aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt; căci se lasă biruit cu bucurie de nepătimirea şi de dulceaţa negrăită care-1 umbreşte, potrivit cu sfântul care zice: Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu (Psalm 65:11).

11. Pentru aceasta, oricâte întărâtări ar încerca atunci dracii să aducă în suflet, el rămâne fără mânie şi plin de toată bucuria. Dar la această stare nu va veni şi nu va rămâne cineva, fără numai dacă îşi va îndulci sufletul său neîncetat cu frica lui Dumnezeu. Pentru că, celor ce se nevoiesc, frica Domnului Iisus le dă o curăţie oarecare. Căci frica Domnului, zice, efără prihană) ea rămâne în vecii vecilor (Psalm 19:10).

12. Nu trebuie să ne îndoim că, atunci când mintea începe să se afle sub puternica lucrare a luminii dumnezeieşti, se face cu totul diafană, încât de aici lumina ei o poate vedea cu covârşire. Căci aceasta se întâmplă, zice, când puterea sufletului împărăteşte asupra patimilor; însă tot ce i se arată într-un anume chip, fie ca lumină, fie ca foc, se întâmplă din reaua-uneltire a vrăjmaşului, precum limpede ne învaţă dumnezeiescul Pavel, zicând că acela se preface în chip de înger de lumină (cf. I Cor. 11:14).

13. Prin urmare, nu trebuie ca cineva să se apuce de viaţa pustnicească cu o nădejde ca aceasta, ca nu cumva, prin aceasta, Satana să afle sufletul gata pentru răpire; ci, cu nădejdea să ajungă să iubească numai pe Dumnezeu cu toată simţirea şi adeverirea inimii, adică din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul (Luca 10:27). Căci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la o stare ca aceasta a ieşit din lume, chiar dacă este în lume.

14. Una este dragostea firească şi alta este ceea ce se face lui de la Sfântul Duh. Pentru că prima se porneşte din a noastră voire, când vrem; pentru aceasta, şi cu lesnire se răpeşte de duhurile cele viclene atunci când nu cu tărie stăpânim slobozenia voirii noastre.

15. Iar a doua, atât de mult aprinde spre dragostea de Dumnezeu, încât toate părţile lui se lipesc de negrăita bunătate a dumnezeieştii doriri, într-o nemărginită simplitate a aşezării; pentru că, umplânduse atunci mintea de duhovniceasca lucrare, izvorăşte izvor de dragoste şi de bucurie.

16. Precum văzduhul cel dimprejurul nostru, atunci când vântul de Miazănoapte suflă în zidire, se face curat, din pricina firii celei subţiri şi de senin făcătoare a vântului, în vreme ce, când suflă cel de Miazăzi, se îndeseşte cu totul, datorită firii ceţoase a acestui vânt, care, cu pricina oarecărei înrudiri, aduce din părţile sale nori peste toată lumea, tot aşa şi sufletul, când se lucrează de la suflarea Adevăratului şi Sfântului Duh, afară de ceaţa cea drăcească cu totul se află, dar, când de duhul înşelăciunii tare se suflă, de norii păcatului peste tot se acoperă.

17. Ni se cade, dar, ca de-a pururea să întoarcem voia cea slobodă cu toată puterea noastră către adierea cea curăţitoare şi de viaţă dătătoare a Sfântului Duh, adică către adierea Duhului, pe Care, în lumina cunoştinţei, Prorocul Iezechiil L-a văzut venind dinspre Miazănoapte (cf. Iez. 1: 4), ca partea cea văzătoare a sufletului de-a pururea să rămână înseninată, spre a ne îndeletnici fără de amăgire cu vederile cele dumnezeieşti, pe cele ale luminii întru văzduhul luminii văzându-le; căci aceasta este lumina adevăratei cunoştinţe.


V. A lui Avva Isaac

1. Sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îşi are odihna numai întru Dânsul. Apucă mai-nainte şi dezleagă de la sineţi toată legătura ta cu cele din afară şi atunci vei putea să te legi cu inima de Dumnezeu; pentru că, mai-nainte de a te lega de Dumnezeu, trebuie a te dezlega de materie.

2. Pâinea i se dă pruncului după înţărcare; iar omul care voieşte să se lărgească întru cele dumnezeieşti este dator ca mai-nainte să se înstrăineze pe sineşi de toate ale lumii, precum pruncul de la ţâţele maicii.

3. Căci lucrarea trupească merge înaintea celei sufleteşti, precum ţărâna sufletului celui insuflat lui Adam. Cel ce nu a agonisit lucrarea cea trupească, nici pe cea sufletească nu o poate avea, pentru că aceasta dintru aceea se naşte, precum spicul din grăuntele simplu.

4. Iar cel ce nu are lucrarea sufletească se lipseşte de darurile dumnezeieşti. Cine, iubind bârfelile, poate câştiga minte curată? Sau cine, neastâmpărat fiind, şi [cu sufletul] vărsat în mădulare va fi smerit cu inima şi liniştit?

5. Când mintea se va trage de simţiri, atunci mănâncă împreună cu dânsele hrana fiarelor, iar când simţirile vor fi trase de minte, atunci se împărtăşesc împreună cu dânsa din hrana îngerilor.

6. Intrebare: Care este pricina vedeniilor şi a descoperirilor şi de ce unii se învrednicesc de dânsele, nu prea mult ostenindu-se, iar alţii, trudindu-se şi rău-pătimind, nimic din acestea n-au dobândit?

7. Răspuns: Pricinile acestora multe sunt şi felurite, însă, prin mila lui Dumnezeu, de cele mai multe ori acestea se iconomisesc la oameni în trei chipuri: bărbaţilor desăvârşiţi şi sfinţi, harul Duhului le descoperă şi lucrează în vârtutea curătiei inimii lor, iar celor mai simpli şi cu covârşire fără răutate, pentru obiceiul lor cel neprefăcut şi neviclean, şi care nu se pot înălţa cu mândria, sau celor care au râvnă înfocată către Dumnezeu, care s-au lepădat desăvârşit de lume, şi goi după Dumnezeu au ieşit, şi departe de oameni s-au depărtat.

8. Cărora însă le cade o frică a singurătăţii şi-i înconjoară frica de moarte, de foamete, de boală ori de altă primejdie, încât se apropie de deznădăjduire.

9. La unii ca aceştia, zic, de multe ori se trimit mângâieri de la Dumnezeu, ca unora care n-au vreo mângâiere de la oameni. Iar dacă cineva are mângâiere de la oameni sau din cele văzute, o mângâiere ca aceasta nu se face spre dânsul decât dintr-o iconomisire pentru harul cel de obşte; şi martor pentru aceasta este oarecare din Părinţi, care, rugându-se, a auzit acestea: "îţi ajunge ţie mângâierea şi vorbirea oamenilor".

10. Incă şi altul, pustnic fiind mainainte şi întru pustnicie adeseori bucurându-se de mângâierea lui Dumnezeu, după ce s-a făcut episcop şi s-a apropiat de lume, a căutat după obicei mângâierea sa, dar nu a aflat-o.

11. Şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui pricina pentru care n-a dobândit obişnuita mângâiere: "Doamne, nu cumva din pricina episcopiei s-a depărtat harul Tău de la Mine?" Şi i s-a zis lui: "Nu, ci pentru că acum ai mângâiere de la oameni, care îţi ajunge ţie; iar atunci, în pustie petrecând şi nicio mângâiere văzută având, aceea de la Mine o primeai".

12. Vedenia şi descoperirea nu sunt una şi aceeaşi, ci deosebite; dar, pentru că lucrul cel ascuns se arată prin descoperire, se poate zice că vedenia este şi ea ca o descoperire. Dar descoperirii nu i se poate zice vedenie, căci, de cele mai multe ori, descoperirea se ia pentru cele cunoscute şi gustate de minte în vârtutea curătiei ei.

13. Iar vedenia de orice fel ca într-o icoană şi tip se face, precum de demult la cei vechi, sau treaz fiind cel ce vedea, sau întru uimire ca într-un somn adânc fiind ţinut. Pentru aceea, şi cel ce vede de multe ori nu cunoaşte de este treaz sau doarme atunci când vede.

14. Şi uneori vedeniile"searată descoperit şi lămurit, faţă către faţă, iar alteori, mai umbros, ca într-un chip oarecare, sau într-o nălucire, care se şi face la cei mai nedesăvârşiţi, în locurile mai pustii şi mai depărtate de oameni, unde omul neîntârziat are trebuinţă de dânsele, căci nu are niciun ajutor sau mângâiere din partea locului.


VI. A Sfântului Maxim

1. Precum soarele răsărind şi lumea luminând-o, se arată pe sineşi şi lucrurile care se luminează de el, tot aşa şi Soarele Dreptăţii, răsărind în mintea cea curată, şi pe Sineşi Se arată, şi raţiunile celor ce s-au făcut de Dânsul şi se vor face.

2. Pe Dumnezeu, nu din fiinţa Lui îl cunoaştem, ci din măreţia lucrărilor Lui şi din Pronia arătată în cele ce sunt. Că prin acestea, ca printr-o oglindă, înţelegem nemărginita Lui bunătate, înţelepciune şi putere.

3. Hristos, Care ţi-a făgăduit ţie bunătăţile cele veşnice şi arvuna Duhului în inimă ţi-a dat-o, ţi-a poruncit să ai [de acum] grijă de viaţa ta; ca omul cel dinăuntru, de patimi slobozindu-se, să înceapă de aici a se bucura de bunătăţi.

4. Astfel, învrednicindu-te dumnezeieştilor şi înaltelor vederi, foarte să te grijeşti de dragoste şi de înfrânare; ca păzinduţi netulburată partea cea pătimitoare, să ai nelipsită lumina sufletului tău.

5. Iuţimea sufletului, cu dragostea să o înfrânezi, pe cea poftitoare a lui, veştejeşte-o cu înfrânarea, iar pe cea raţională a lui, întraripeaz-o cu rugăciunea, şi lumina minţii nu se va întuneca niciodinioară; iar aşezarea rugătoare o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi.

6. Precum s-a scris, Dumnezeu este Soarele Dreptăţii (Maleahi 3: 20), revărsând peste toţi razele bunătăţii. Dar sufletul se face după socotinţa sa: ori ca ceara, prin iubirea lui Dumnezeu, ori ca lutul, prin iubirea de materie.

7. Precum lutul prin fire se usucă sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie, tot aşa şi fiecare suflet iubitor de materie şi de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu, dar refuzând prin slobozenia socotinţei sale a se forma pe sine după chipul Lui, se învârtoşează ca lutul şi se împinge pe sine, ca Faraon, spre pierzare.

8. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara: primind întru sine formele şi însuşirile dumnezeieşti, se face locaşul lui Dumnezeu în duh, iar la bunătatea firească cea după chip adaugă bunătatea voită a asemănării cu Dumnezeu.

9. Slăveşte pe Dumnezeu nu cel ce-L laudă pe El în cuvinte, ci cel ce rabdă pentru Dumnezeu şi pentru fapta bună pătimiri, dureri şi osteneli. Acesta e slăvit la rându-i de Dumnezeu cu slava aflătoare în Dumnezeu, dobândind prin împărtăşire harul nepătimirii, ca o răsplătire a faptei bune.

10. Căci tot cel ce slăveşte pe Dumnezeu în sine prin pătimiri pentru fapta bună în vremea făptuirii se slăveşte şi el în Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeieşti într-o vedere lipsită de patimă.

11. Căci Domnul, venind la patima Sa, zice: Acum S-a preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu S-a preaslăvit întru El. Iar dacă Dumnezeu S-a preaslăvit întru El şi Dumnezeu îl va preaslăvi pe El întru Sine. Şi îndată II va preaslăvi pe El (Ioan 13: 31). De aici se vede limpede că pătimirilor, pentru fapta bună, le urmează dumnezeieştile daruri.

12. Graiul s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 5: 2; 4: 17) nu însemnează, precum socotesc, o scurtare a timpului; căci ea nu vine în chip văzut, nici nu vor spune: "Iat-o aici sau iat-o acolo", ci ea stă în chipul aşezării celor vrednici de ea; căci împărăţia lui Dumnezeu, zice, înlăuntrul vostru este (Luca 17: 20-21).

13. Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl este în putere în toţi cei ce cred, iar în lucrare, în cei ce au lepădat din aşezarea lor toată viaţa după fire a sufletului şi a trupului şi au dobândit numai pe cea a Duhului, încât pot zice: De acum nu mai vieţuiesc eu, ci Hristos vieţuieşte întru mine (Gal. 2: 20).