I. Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: "Dacă monahul se roagă numai atunci când stă la rugăciune [pravilă], unul ca acesta nicidecum nu se roagă".

2. Povestit-au nişte fraţi zicând: "Mers-am odinioară la nişte Bătrâni şi, după obicei, îmbrăţişându-ne unii pe alţii, am şezut, iar după ce am vorbit, am voit să purcedem şi am cerut să se facă rugăciune. Şi a zis unul dintre Bătrâni către noi: "Dar ce, nu v-aţi rugat?" Şi i-am zis lui: "Avva, când am intrat, s-a făcut rugăciune, şi am vorbit până acum". Zis-a Bătrânul: "Iertaţi, fraţilor, că, şezând cu voi un frate şi vorbind, o sută trei rugăciuni a făcut". Şi după ce a zis aceasta, a făcut rugăciune şi ne-a slobozit.

3. Zis-a un Bătrân: "De acestea are omul trebuinţă: de a se teme de judecata lui Dumnezeu, de a -urî păcatul şi a iubi fapta bună şi de a se ruga lui Dumnezeu totdeauna".

4. Zis-a Avva Isidor: "Pe când eram mai tânăr şi şedeam în chilia mea, nu aveam măsură a pravilei, că ziua şi noaptea îmi erau mie pravilă".

5. Se spunea despre Avva Arsenie că de sâmbătă seara până duminică dimineaţă lăsa soarele dinapoia sa şi întindea mâinile sale la cer rugându-se, până când iarăşi lumina soarele în faţa lui, şi atunci şedea.

6. Vestitu-s-a Fericitului Epifanie, Episcopul Ciprului, de egumenul mănăstirii pe care o avea în Palestina: "Cu rugăciunile tale nu ne-am lenevit de canonul nostru, ci cu sârguinţă săvârşim ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea". Iar el, defăimându-i pe ei, le-a trimis lor zicând: "E limpede de aici că în celelalte ceasuri ale zilei vă leneviţi, rămânând deşerţi, căci se cade călugărul cel adevărat necurmată a avea rugăciunea şi cântarea de psalmi în inima sa".

7. Acelaşi zicea că Prorocul David fără de vreme se ruga: la miezul nopţii se scula, şi mai-nainte de zori chema [pe Domnul], la slujba din zori de faţă stătea, dimineaţa se ruga, după amiază şi seara se cucerea, şi pentru aceasta zicea: De şapte ori pe zi te-am lăudat (Psalm 118:164).

8. Avva Isaia, preotul Pelusiului, când s-a făcut praznic, iar fraţii mâncau la biserică şi vorbeau unii cu alţii, i-a certat pe ei zicându-le: "Tăceţi, fraţilor, că ştiu pe un frate mâncând împreună cu voi, bând atâtea pahare ca şi voi, iar rugăciunea lui se suie ca focul înaintea lui Dumnezeu".

9. Mers-au odată oarecari călugări din cei ce se zic rugători la Avva Luchie în Enat. Şi i-a întrebat pe ei Bătrânul: "Care este lucrarea voastră?" Iar ei au zis: "Noi nu ne atingem de rucodelie, ci, precum zice Apostolul (cf. I Thesal. 5: 17), neîncetat ne rugăm". Zis-a Bătrânul: "Dar, de mâncat, mâncaţi?" Zis-au ei: "Da". Şi le-a zis Bătrânul: "De dormit, dormiţi?" Iar ei iarăşi au mărturisit. Şi i-a întrebat Bătrânul: "Dar, când dormiţi, cine se roagă pentru voi?" Şi nu aflau să-i răspundă lui la aceasta.

10. Iar el le-a zis lor: "Iertaţi-mă, iată că nu faceţi precum ziceţi. însă eu vă voi arăta vouă că, lucrând rucodelia mea, neîncetat mă rog: pentru că şed cu Dumnezeu muindu- mi puţine smicele şi împletind şir, şi zic: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor taie, şterge fărădelegea mea. Oare aceasta nu este rugăciune? Iar ei au zis: "Este".

11. Şi Bătrânul a zis: "Aşadar, atunci când petrec toată ziua lucrând, fac mai mult de şaisprezece parale, sau mai puţin, şi cu dânsele ajut vreun frate, iar din celelalte mănânc, şi se roagă pentru mine acela ce ia paralele când eu mănânc sau dorm şi, prin harul lui Hristos, se împlineşte întru mine aceea, adică rugaţi-vă neîncetat"'.

A Părintelui: Mi se pare mie că Bătrânul a răspuns având în vedere scopul acelora. Cu adevărat, [să înţelegem de aici] că el nu socotea rugăciune numai pe cea lucrată prin gură şi trupească.

12. Se spunea despre un Bătrân că a mers vreme de patru luni la un frate din Schit în toate zilele şi nicidecum nu l-a aflat deşert sau fără vreo îndeletnicire. Şi a mers iarăşi şi, stând afară lângă uşă, l-a auzit pe dânsul cu plângere zicând: "Doamne, dacă urechile mele nu sună [necurmat] strigând eu către Tine miluieşte-mă pentru păcatele mele, nici eu nu obosesc rugându-Te pe Tine. Adică, dacă faci Tu, Doamne, a nu se îngreuia urechile mele dintru a striga eu totdeauna către Tine miluieşte-mă, nici eu nu ostenesc".

13. Zis-a un Bătrân: "De nu ai smerenie duhovnicească sau rugăciune duhovnicească, câştigă-le pe acestea măcar prin chipuri trupeşti, iar prin acestea îţi vor fi ţie acelea".

14. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Cum se poate ruga cineva în toată vremea, căci trupul slăbeşte la slujbă?" Răspuns-a Bătrânul: "Rugăciunea săvârşită la o vreme anume nu se poate numi cu adevărat rugăciune, de nu va fi împreunată cu cea săvârşită în toată vremea".

15. Zis-a fratele: "Ce înseamnă adică în toată vremea?"Răspuns-a Bătrânul: "Ori de mănânci, ori bei, ori umbli pe cale, ori faci vreun alt lucru, nu te depărta de rugăciune".

16. Zis-a fratele: "Dar, de va vorbi cineva cu un altul, cum poate împlini aceea, adică a se ruga în toată vremea?" Răspuns-a Bătrânul: "Pentru aceasta a zis Apostolul prin toată rugăciunea şi cererea (Ef. 6: 18), ca, atunci când vorbeşti cu altul şi nu te îndeletniceşti cu rugăciunea, să te rogi prin cerere".

17. Zis-a fratele: "Dar cu care rugăciune trebuie să se roage cineva?" Şi a zis Bătrânul: "Cu Tatăl nostru; însă cel ce voieşte a îndrepta aceasta este dator a vedea pe toţi oamenii ca pe unul şi a se depărta de clevetire".


II. A lui Antioh Pandectul

1. Vreme la tot lucrul potriveşte cel iscusit, precum şi Solomon a arătat (cf. Eccl. 3: 1-17), însă, pentru rugăciune, toată vremea e îndemânatică, niciun prilej nefiind nepotrivit. Binecuvănta-voi pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Psalm 33: 2). Pentru aceasta şi Apostolul ne porunceşte nouă neîncetat a ne ruga, căci toată vremea este potrivită pentru rugăciune (cf. I Thesal. 5: 17). Tot aceeaşi ne porunceşte şi Domnul zicând: Privegheaţi în toată vremea şi vă rugaţi, ca neosândiţi să staţi înaintea Judecăţii lui Hristos (Luca 21: 36).

2. Deci cel ce voieşte a-şi curăţa inima sa cu pomenirea Domnului totdeauna o înfierbântă pe ea, numai aceasta având-o drept cugetare şi lucru neîncetat. Căci nu e potrivit ca cei ce voiesc să se lepede de a lor putrejune să se roage uneori, iar alteori nu, ci pururea întru rugăciune să se îndeletnicească prin păzirea minţii, măcar şi afară de casele de rugăciune de-ar fi.

3. Pentru că în ce chip cel ce voieşte să cureţe [lămurească] aurul, de va lăsa focul să se stingă, învârtoşare iarăşi face materiei ce se curăţeşte, tot aşa şi cel ce uneori pomeneşte pe Dumnezeu, iar alteori nu; şi ceea ce i se pare că câştigă prin rugăciune, aceea iarăşi o pierde prin moleşire.

4. Şi precum fierul, de se amestecă cu focul, de-a pururea îl face nepipăit, tot aşa şi desele rugăciuni fac mai sănătoasă mintea spre războiul cel asupra vrăjmaşului. Şi, precum fierul înfocându-se, se schimbă în priveliştea focului, tot aşa şi mintea se luminează din raza dumnezeiescului foc, şi toată în chipul luminii, şi strălucită se face.


III. A lui Avva Isaia

1. A ne ruga deseori pierde robia, iar a fi puţin fără de grijă şi trândavi ni se face maică a uitării.

2. Zis-a Avva Teodor al Enatului: "De ne va socoti nouă Dumnezeu negrijile cele întru rugăciuni şi robiile cele întru cântările Psalmilor, nu ne vom putea mântui".


IV. A lui Avva Marcu

1. Cel ce înţelege pe cea zisă în chip tainic de Fericitul Apostol, care a zis că lupta noastră este împotriva duhurilor vicleşugului (cf. Ef. 6: 12), va cunoaşte şi pilda Domnului, Care zice că totdeauna trebuie să ne rugăm şi să nu ne moleşim pierzându-ne nădejdea (cf. Luca 18:1). Pe cel ce amăgeşte porunca rugăciunii [neîncetate], mai multe auziri de necazuri fără de voie îi vor urma, una către alta ca pe un legat trimiţându-1.


V. A Sfântului Maxim

1. Rugăciunea desparte mintea de toate înţelegerile şi goală o pune pe dânsa înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta din pricină că înţelegerile [nu pot fi de sine, căci] sunt înţelegeri ale lucrurilor.

2. Iar dintre lucruri, unele sunt simţite, iar altele gândite; întru dânsele petrecând mintea, cu înţelegerile lor se poartă împrejur.

3. Harul rugăciunii uneşte mintea cu Dumnezeu, iar după ce o uneşte cu Dumnezeu, o desparte de toate înţelegerile; iar atunci, mintea, goală precum se face, vorbeşte cu El şi se face cu chip dumnezeiesc.

4. Şi, într-acest fel făcându-se, cere de la El pe cele cuviincioase şi de cererea sa nu se va îndoi niciodată.

5. Deci, pentru aceasta porunceşte Apostolul să ne rugăm neîncetat, ca, mintea neîncetat cu Dumnezeu unind-o, să ne rupem puţin câte puţin de împătimirea de cele materialnice.

6. Intrebare: Şi cum poate mintea neîncetat să se roage? Căci, cântând şi citind, întâlninduse cu feluriţi, slujind întru multe înţelegeri şi priviri, o risipim pe ea.

7. Răspuns: Nimic din cele cu neputinţă nu porunceşte dumnezeiasca Scriptură, de vreme ce şi însuşi Apostolul, şi cânta, şi citea, şi învăţa, şi slujea, şi pătimea, prigonit fiind, însă neîncetat se ruga.

8. Pentru că neîncetata rugăciune stă în a avea mintea întru evlavie multă, şi a dori să se lipească de Dumnezeu, şi a atârna pururea de nădejdea Lui, şi întru Dânsul a îndrăzni întru toate lucrurile şi împrejurările, aşa cu aşezarea aflându-se, încât să zică cu Apostolul: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau foamea, sau sabia? (Rom. 8: 35). Iar după puţin: Că încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici Puterile, nici acestea de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecare făptură nu va putea pe noi să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8: 38-39).

9. Deci, aşa aflându-se Apostolul cu aşezarea, neîncetat se ruga, pentru că întru toate lucrurile şi întru toate împrejurările în care se afla, precum s-a zis, se atârna de nădejdea lui Dumnezeu; pentru aceasta, toţi Sfinţii pururea se bucurau întru necazuri, ca astfel să vină întru deprinderea nădejdii.

10. Aşezare a rugăciunii celei adevărate aceasta o zic a fi: adică a se face mintea afară de trup şi de lume şi nematerialnică cu totul şi fără formă atunci când se roagă. Iar cel ce păzeşte nevătămată această aşezare, acesta cu adevărat neîncetat se roagă.


VI. Din Pateric

1. întrebat-a un frate pe un Bătrân zicând: "Pentru ce, atunci când ies la lucru, mă trândăvesc pentru sufletul meu?" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: "Nu vrei să împlineşti cea scrisă, care zice: Binecuvănta-voi pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Psalm 33: 2). Deci, ori înăuntru, ori afară de eşti, stăruie binecuvântând pe Dumnezeu, nu numai cu gura, ci şi cu inima, şi trândăvia nu te va stăpâni niciodată".

2. Se spunea despre un Bătrân că era mare ostenitor. Odinioară, când îşi făcea pravila sa, a mers oarecine din Bătrâni la dânsul; şi, dinafară fiind, l-a auzit pe dânsul certându-se înlăuntru cu gândurile sale şi zicând: "Până când, pentru un cuvânt, toate acelea se duc?"

3. Iar el, după ce a auzit, a socotit că se ceartă cu cineva şi a bătut la uşă ca să intre şi să-i împace. Intrând el şi aflând numai pe Bătrân, i-a zis lui: "Cu cine te certai, Avva? (căci avea îndrăznire către dânsul)" Şi a zis: "Cu gândul meu, că paisprezece cărţi ştiu pe de rost şi, un cuvânt auzind afară, după ce am stătut să-mi fac pravila mea, [acela] le-a netrebnicit pe toate acelea, iar acel cuvânt a venit înaintea mea şi pentru aceasta mă certam cu gândul".

4. Şi noi aşijderea, dacă ne-am fi silit la rugăciune, am fi fugit de cuvintele cele deşarte, care risipesc mintea şi o fac vrednică de judecată şi ocară.

5. Zis-a Avva Macarie: "La cântarea de psalmi, sufletul este dator cu străpungere să-şi adune gândurile de pretutindeni, care sunt risipite ca nişte fii ai săi; şi, chiar şi de păcat de se vor fi risipit, să aştepte pe Domnul cu credinţă temeinică, ca, venind la dânsul, să-1 înveţe rugăciunea adevărată şi nerisipită, numai către cererea Lui".


VII. A lui Avva Isaia

1. De nu va părăsi omul toată lucrarea lumii acesteia, nu poate sluji lui Dumnezeu; că a sluji lui Dumnezeu înseamnă a nu avea ceva străin în minte când ne rugăm sau ne îndeletnicim într-însul, adică dulceaţă, sau răutate, sau ură, sau râvnă rea, sau vreo închipuire şi grijă a veacului acestuia.

2. Căci acestea sunt ziduri întunecate ce cuprind ticălosul suflet, care-1 opresc în văzduh, nelăsându-1 pe el să întâmpine pe Dumnezeu şi într-ascuns a-L binecuvânta pe El şi a se ruga Lui curat şi luminos întru dulceaţa inimii şi întru dulceaţa dragostei.

3. Pentru că sufletul, pe cât se îngrijeşte de cele din afară, pe atât mintea se omoară, iar apoi patimile cele dinlăuntru îşi fac lucrările lor în tot felul; iar de se va depărta sufletul de grijile cele din afară, atunci mintea se bucură şi se întăreşte.

4. Incă prin mijlocirea minţii, sufletul ajunge să înţeleagă cu adevărat patimile lui cele dinlăuntru, iar de aici mintea poartă grijă de suflet până când le va lepăda pe ele dintr-însul, şi va naşte cu dânsul, şi va creşte pe fiii săi, şi atunci se vor face amândoi o inimă, şi sufletul se va supune minţii precum femeia se supune bărbatului, şi se face mintea cap al lui, precum bărbatul femeii, după Apostolul (cf. Ef. 5: 23), şi, una făcându-se în Domnul, nu mai este despărţire.

5. Deci cei ce s-au învrednicit a ajunge într-o măsură ca aceasta, aceştia sunt care se roagă Domnului întru curăţie, aceştia sunt care sunt luminaţi de Dumnezeu, aceştia sunt adevăraţii închinători pe care îi cheamă Dumnezeu, aceştia sunt cei întru care umblă şi locuieşte Cel Preaînalt, după cea scrisă (cf. Ioan 4: 23; II Cor. 6:16).

6. Despre aceştia a zis şi Mântuitorul. De se vor uni doi, pentru tot ce vor cere întru numele lor, le va fi lor. Pentru că atunci când sufletul şi mintea se vor uni şi una se vor face, de aici mintea va petrece în Domnul şi Dumnezeu într-însa, precum şi Domnul nostru zice în Evanghelie: Petreceţi întru Mine, şi Eu întru voi (Ioan 15: 4).

7. Deci cel ce petrece întru Dumnezeu prin faptă petrece şi Dumnezeu întru dânsul prin vedere; căci dacă sufletul se va izbăvi şi va trece de cele ce-1 opresc pe el în văzduh, atunci petrece întru Dumnezeu şi primeşte din Duhul Lui, precum a zis şi Apostolul, că cel ce se lipeşte de curvă, este una cu ea, iar cel ce se lipeşte de Dumnezeu, un Duh este [cu El] (cf. I Cor. 6:16-17), iar tot sufletul afară de fire se numeşte curvă.

8. Deci sufletul care s-a lipit de Domnul prin Duhul, întru Dânsul pururea petrece, şi se învaţă de Dânsul cum trebuie a se ruga Lui, şi Lui I se închină neîncetat, fiind nedezlipit de el; aşijderea şi Domnul însuşi petrece întru dânsul odihnindu-1 pe el şi povăţuindu-1, şi descoperindu-i cinstele şi darurile Lui negrăite.

9. Iar un om ca acesta nu mai greşeşte, nici vicleanul nu se mai atinge de el, căci este născut din Dumnezeu, precum este scris: Cel ce s-a născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, nici nu se atinge de el cel viclean (I Ioan 5:18).


VIII. A Sfântului Marcu

1. Multe sunt chipurile rugăciunii, unul de altul mai deosebit, însă nici unul dintre ele nu este vătămător, fără numai de nu este rugăciune, ci lucrare satanicească.

2. Orb strigând şi zicând Fiul lui David, miluieşte-mă! (Marcu 10: 48; Luca 18: 38-39) este cel ce se roagă trupeşte, ce nu are cunoştinţă duhovnicească. Celui odinioară orb, după ce i s-au deschis ochii şi a văzut pe Domnul, nu Fiu al lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu L-a mărturisit, şi aşa I s-a închinat Lui.

In vremea pomenirii lui Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca, atunci când vei uita, Domnul să facă pomenire de tine.

3. Nu este desăvârşită rugăciune, fără numai [aceea prin] chemarea cea gândită; iar cel ce se roagă fără de risipire, Domnul îl ascultă.

4. Mintea ce se roagă fără risipire necăjeşte inima; iar inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Rugăciunea nerisipită, la cel ce petrece în ea, este semn al iubirii lui Dumnezeu, iar lenevirea de ea este semn al iubirii de dulceaţă.

5. Cel ce fără scârbă priveghează, şi îndelung rabdă, şi se roagă, părtaş al Sfântului Duh se face cu lucrarea; iar cel ce se scârbeşte întru acestea, şi [dar] rabdă cu voia, şi acesta degrab dobândeşte sprijinirea.

6. Dacă vei lua cândva locul cel curat al rugăciunii curate, apoi să nu primeşti cunoştinţa lucrurilor, care în vremea aceea răsare de la vrăjmaşul, ca să nu pierzi pe [cunoştinţa] cea mai mare; pentru că mai bine să-1 săgetăm pe el cu săgeţile rugăciunii şi jos oareunde încuiat să-1 facem, decât să vorbim cu el şi să ne facem pradă lui, celui ce meşteşugeşte să ne smulgă pe noi din rugăciunea cea asupra lui.

7. Căci cunoştinţa lucrurilor în vremea ispitei şi a akediei foloseşte pe om, însă în vremea rugăciunii celei curate s-a obişnuit a-l vătăma.


IX. A Sfântului Isaac

1. De te sileşti să dobândeşti rugăciune curată, depărtează-te pe sineţi de vederea lumii, şi taie-te de întâmplările cele dimprejur, şi să nu voieşti, după cum e obiceiul, să primeşti în chilia ta prieteni, nici cu pricina bunătăţii, ci numai pe cei de un chip cu tine, de o socotinţă şi de o taină cu tine.

2. Şi teme-te de amestecarea vorbirii celei sufleteşti, căci sufletul are fire a schimba vorbire cu vorbire şi a se muta de la una la alta, căci, numai puţină sârguinţă de vom fi arătat în afară, acelea obişnuiesc să se stârnească fără de voie.

3. Injugă încă citirea cu rugăciunea, care strică tulburarea cea din afară şi se face materie rugăciunii adunând mintea, şi aşa, câte puţin, vei dobândi dorirea.


X. A Sfântului Maxim

1. Ceea ce iubeşte cineva, de aceea se şi ţine; iar de aici defăima toate cele ce îi fac lui zăticneală spre aceasta, ca să nu se lipsească de dânsa; iar pe Dumnezeu iubindu- L, se nevoieşte şi la curata rugăciune, iar de aici leapădă din sineşi toată patima care îi face lui zăticneală la aceasta.

2. Cel ce curat iubeşte pe Dumnezeu, acesta curat şi fără risipire se roagă; iar cel ce fără risipire se roagă, acesta curat pe Dumnezeu iubeşte; şi nu se roagă fără de risipire cel ce are mintea pironită de ceva din cele pământeşti.

3. Mintea care zăboveşte într-un lucru simţit are cu adevărat patimă către dânsul - precum de poftă, de întristare, de mânie sau de pomenire de rău, iar de nu defăima lucrul acela, de patimă a se slobozi nu poate.

4. Lucru al poruncilor este ca goale [simple] a face înţelegerile lucrurilor, iar al citirii şi al vederii este a lucra mintea pentru a o face nematerialnică, iar dintru aceasta urmează a se ruga fără risipire.

5. Nu este îndestulător meşteşugul practic pentru a se slobozi cineva desăvârşit de patimi, ca mintea să se roage în chip neclătinat, dacă nu va avea şi osebite vederi duhovniceşti; căci meşteşugul slobozeşte mintea numai de neînfrânare şi de ură, iar acelea şi de uitare, scăpând-o pe dânsa de necunoştinţă, şi astfel va putea să se roage precum se cuvine.

6. Două sunt aşezământurile rugăciunii celei curate: unul, adică, al celor lucrători [practici], iar celălalt, al celor ce se îndeletnicesc cu vederea. Cel dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi nădejdea cea bună, iar cel de-al doilea, din dumnezeiasca dragoste şi din cea prea desăvârşită curăţie.

7. Semnul ajungerii la măsura cea dintâi este acesta: când mintea se ridică din înţelegerile cele lumeşti şi stă de sine înaintea lui Dumnezeu, pe care-L simte ca de faţă, şi când face rugăciune fără a fi smulsă într-o parte şi în alta şi fără supărare sau risipire.

8. Iar al celei de-a doua este când în însăşi pornirea rugăciunii mintea se răpeşte de dumnezeiasca şi nemărginita lumină, şi nici pe sineşi nu se simte, nici altceva din cele ce sunt, fără numai pe Cel ce lucrează în ea prin Sfânta dragoste această luminare; atunci încă, şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu pornindu-se, curate şi luminate primeşte arătările privitoare la Dânsul.

9. Bărbat puternic este cel ce a înjugat împreună cu făptuirea şi cunoştinţa, căci cu una adică pe poftă o veştejeşte, iar pe iuţime o îmblânzeşte, iar cu cealaltă, pe minte o întraripează şi către Dumnezeu călătoreşte.

10. Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile lumii, tot aşa şi mintea, când prea desăvârşit se roagă, se desparte murind de toate înţelegerile lumii. Pentru că de nu va muri cu o moarte ca aceasta, împreună cu Dumnezeu a se afla şi a vieţui nu poate.

11. Dracii războiesc pe cei ce se roagă desăvârşit, ca să nu primească simple în minte înţelegerile lucrurilor celor simţite, iar pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca gândurile cele viclene să zăbovească într-înşii, iar pe cei ce se nevoiesc întru făptuire, ca să-i plece pe ei să păcătuiască cu lucrarea; şi în tot chipul se nevoiesc cu toţii, ca pe oameni să-i despartă de Dumnezeu.

12. Cel ce se roagă nu trebuie să se oprească vreodată din suirea la înălţimea care duce spre Dumnezeu; căci, aşa precum ca nişte suişuri din putere în putere (Psalm 83: 8) se cuvine a face sporirea în lucrarea faptelor celor bune, şi ca o suire din slavă în slavă (II Cor. 3: 18) vederea cunoştinţelor celor duhovniceşti, şi mutarea de la graiul dumnezeieştilor Scripturi spre duhul acesteia, tot aşa se cuvine să facă şi cel ce s-a făcut loc de rugăciune lui Dumnezeu (cf. Psalm 70: 3).

13. Să-şi ridice mintea din cele omeneşti şi cugetul sufletului spre cele mai dumnezeieşti, ca mintea să-I poată urma lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a străbătut cerurile, Care pretutindenea este şi pe toate le străbate cu iconomisire pentru noi, ca şi noi, urmându-I Lui, să le străbatem pe toate cele după Dânsul, şi ajungem lângă El; şi vom izbândi aceasta de-L vom înţelege nu după micşorarea pogorârii celei iconomiceşti (cf. Filip. 2: 7), ci după măreţia, puterea şi vitejia Lui cea firească.

14. Zis-a oarecine din Bătrâni: "Rugăciunea deasă aduce mintea degrab întru îndreptare".

15. Zis-a acelaşi: "Precum cu neputinţă este ca cineva să-şi vadă faţa sa în apă tulbure, tot aşa şi sufletul, de nu se va curaţi pe sine de gândurile cele străine, nu se poate ruga în chip văzător".