I. A Sfântului Diadoh

1. Cuvântul cel duhovnicesc adevereşte simţirea cea gânditoare, făcând-o fără primejdie în cugetare, pentru că e adus de la Dumnezeu prin lucrarea dragostei, pentru aceasta şi nesilită de vreo ispită rămâne mintea întru mişcările cuvântării de Dumnezeu, căci nu pătimeşte vreo lipsă aducătoare de grijă, fiindcă atâta se lărgeşte cu vederile pe cât voieşte lucrarea dragostei.

2. Deci bine este a rămâne de-a pururea în credinţă, ca prin lucrarea dragostei să primim luminarea cuvântului, căci nimic nu este mai sărac decât cugetarea care filosofează cele ale lui Dumnezeu stând în afara lui Dumnezeu, nici cel încă neluminat nu se cade a se apropia de vederile cele duhovniceşti, nici iarăşi, covârşit de luminarea bunătăţii Sfântului Duh, să înceapă a cuvânta.

3. Pentru că lipsa luminii aduce necunoştinţă, iar unde este covârşirea bogăţiei, aceasta nu îngăduie a grăi. Căci, îmbătându-se atunci sufletul de dragostea lui Dumnezeu, cu glas tăcut voieşte a se desfăta în slava Domnului. Pentru aceasta se cade a păzi mai curând mijlocia lucrării şi aşa a veni la cuvinte grăitoare de Dumnezeu.

4. Pentru că o măsură ca aceasta dăruieşte sufletului un oarecare chip deosebit de cuvinte preaslăvite, iar nepreţuirea luminării hrăneşte credinţa cuvântătorului credincios, ca cel ce învaţă să fie el cel dintâi care gustă din rod prin dragoste şi cunoştinţă, căci zice: Plugarul care se osteneşte, se cade ca el să se împărtăşească întâi din roade (II Tim. 2: 6).

5. Mintea noastră adesea anevoie suferitoare se află întru rugăciune, şi aceasta din pricina strâmtorării celei prea mari în lucrarea virtuţii dorite şi a săvârşirii ei în ascuns, însă spre cuvântarea de Dumnezeu bucurându-se se dă pe sineşi, pentru lărgimea şi slobozenia dumnezeieştilor înţelesuri.

6. Deci, ca să nu voim să-i facem cale să grăiască multe, sau peste măsură să o lăsăm să zboare, sau să vrem a-i aduce oarecare bucurie, mai vârtos să ne îndeletnicim întru rugăciune, întru cântarea de psalmi şi întru citirea Sfintelor Scripturi, nelăsând de-o parte nici vederile [învăţăturile] bărbaţilor celor iubitori de cuvinte [filologi], a căror credinţă prin cuvinte se cunoaşte.

7. Pentru că, făcând aceasta, nu o vom lăsa pe dânsa să amestece nici graiurile sale în cuvintele harului, nici iarăşi de slava deşartă a se târî, deşertându-se prin multa dulceaţă a vorbăriei, ci în vremea vederii o vom păzi pe dânsa afară de toată închipuirea, iar prin aceasta va face ca aproape toate înţelegerile ei să fie însoţite de lacrimi.

8. Că odihnindu-se în vremile liniştii şi îndulcindu-se mai vârtos din dulceaţa rugăciunii, nu numai de cele zise pricini se va slobozi, ci şi mai mult se va înnoi spre a se deda cu iuţime şi fără osteneală la dumnezeieştile vederi, dimpreună cu sporirea în multă smerenie spre vederea duhovnicească a dreptei-socoteli.

9. [Astfel,] cuvântătorul de Dumnezeu, îndulcindu-se cu sufletul şi înf ocându-se din înseşi cuvintele lui Dumnezeu, răzbate la lărgimile nepătimirii la vreme potrivită. Că zice: Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint curat lămurit în foc pe seama pământului (Psalm 12: 6).

10. Iar cunoscătorul, adeverindu-se din cercarea cea lucrătoare, se face deasupra patimilor. încă şi cuvântătorul de Dumnezeu gustă din cercarea cea cunoscătoare, dacă se va aşeza pe sine smerit, dar şi cunoscătorul, dacă partea cea drept socotitoare a sufletului o are nerătăcită, gustă puţin din virtutea duhovniceştii vederii.

11. Căci nu se întâmplă ca amândouă darurile să vină desăvârşit fiecăruia, ca amândoi să se minuneze de ceea ce prisoseşte fiecăruia şi aşa să se înmulţească întru dânşii smerita cugetare şi râvna dreptăţii. Deci pentru aceasta, precum am zis mai sus, zice Apostolul: Că unuia adică prin Duhul i s-a dat cuvântul înţelepciunii, iar altuia, cuvântul cunoştinţei, întru acelaşi Duh (I Cor. 12: 8).


II. A Sfântului Maxim

1. Indreptând mintea virtutea practică, sporeşte întru pricepere, iar îndreptând pe cea văzătoare, sporeşte întru cunoştinţă. Pentru că lucrarea celei dintâi este de a-1 duce pe nevoitor întru dreapta socoteală a virtuţii şi a răutăţii, iar a celei de-a doua este de a-1 introduce pe cel părtaş de ea în raţiunile celor netrupeşti şi a celor trupeşti. Iar de lucrarea harului cuvântării de Dumnezeu [teologiei] se învredniceşte atunci când, pe toate cele înainte-zise prin aripile dragostei trecându-le şi ajungând la Dumnezeu, va privi scrutând prin duhul raţiunea privitoare la Dumnezeu, pe cât este cu putinţă firii omeneşti.

2. De vrei să teologhiseşti, să nu cauţi raţiunile cele dintru Dânsul, pentru că mintea omenească nu le poate afla, dar nici pe cele ale altuia oarecăruia din cei după Dumnezeu, ci, pe cât este cu putinţă, pe cele dimprejurul Lui cearcă-le, precum pe cele privitoare la pururea-vecuire, nemărginire şi nehotărnicie, la bunătate şi înţelepciune, ca şi pe cele ale puterii ziditoare, proniatoare şi judecătoare a celor ce sunt. Căci acela este între oameni mare cuvântător de Dumnezeu, care raţiunile acestora întrucâtva le află, cât despre cele ale fiinţei lui Dumnezeu, necunoscute sunt deopotrivă la toată firea cea făcută.

3. Cei ce defăima dulcetile, ori din pricina firii le defăimează, ori a nădejdii, ori a cunoştinţei, ori a dragostei de Dumnezeu. Cel ce s-a învrednicit cunoştinţei lui Dumnezeu şi din dulceaţa cea dintru aceasta s-a îndulcit cu îndestulare, acesta defăimează toate dulcetile ce se nasc din partea cea poftitoare.

4. Cel ce pofteşte pe cele pământeşti, ori bucate de pofteşte, ori pe cele ce slujesc celor de sub pântece, ori slavă omenească, ori bani, ori altceva din cele ce urmează acestora, dacă mintea [acestuia] nu va afla ceva mai bun decât acestea către care să-şi mute pofta, nu se va îndupleca să le defaime pe acestea desăvârşit, iar fără de asemănare, mai bună decât acestea, este cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti.

5. Cunoştinţa cea fără de patimă a celor dumnezeieşti încă nu înduplecă mintea să defaime până în sfârşit pe cele materialnice, ci ea se asemănă cu un gând simplu al vreunui lucru simţit. Pentru aceasta, multor oameni le este cu putinţă să afle multă cunoştinţă, dar care în aceeaşi vreme se tăvălesc în patimile cărnii ca nişte porci în noroi. Iar curăţindu-se ei cu sârguinţa întru puţină vreme şi cunoştinţa dobândind-o, de se vor lenevi mai pe urmă, se vor asemăna cu Saul, care, după ce s-a învrednicit împărăţiei şi a petrecut cu nevrednicie, cu urgie afară dintrînsa a fost aruncat.

6. Precum gândul cel simplu al lucrurilor omeneşti nu sileşte mintea ca să defaime cele dumnezeieşti, tot aşa nici simpla cunoştinţă a celor dumnezeieşti nu o înduplecă până în sfârşit să defaime cele omeneşti, pentru că în umbre este acum adevărul şi întru asemănări [ghicituri]. Pentru aceasta are trebuinţă de fericitul plâns al sfintei iubiri, al celei ce leagă mintea de vederile cele duhovniceşti, care o pleacă să cinstească, mai mult decât cele materialnice, pe cele nematerialnice şi, decât cele simţite pe cele gândite şi dumnezeieşti.

7. Cel ce nu şi-a tăiat patimile cu totul şi gândurile nu le-a făcut simple, încă nu poate socoti că le-a întors pe dânsele şi spre cele dumnezeieşti, ci poate că nici către cele omeneşti nu s-a împătimit, nici către cele dumnezeieşti. Iar aceasta se întâmplă numai celor făptuitori şi care încă nu s-au învrednicit cunoştinţei, care, ori pentru frica chinurilor, ori pentru nădejdea împărăţiei, se depărtează de patimi.

8. Prin credinţă umblăm, nu prin vedere (II Cor. 5: 7), şi în oglindă avem cunoştinţa, şi întru ghicituri (cf. I Cor. 13:12), pentru aceasta trebuinţă avem de multă îndeletnicire cu aceasta, ca prin îndelunga cercetare şi pătrundere a lor să ne câştigăm o deprindere cu anevoie de abătut de la aceste vederi.

9. Dacă puţin, pe pricinile patimilor tăindu-le, întru cele duhovniceşti vederi ne vom îndeletnici, dar însă nu de-a pururea întru dânsele petrecem, însăşi această îndeletnicire având-o drept lucrare, cu lesnire iarăşi la patimile trupului ne vom abate, neagonisind nimic altceva de acolo decât rodul cunoştinţei goale împreunată cu părerea de sine, căreia îi va urma întunecare şi cea desăvârşită întoarcere a minţii la cele materialnice.

10. Patima vrednică de ocară a dragostei este îndeletnicirea minţii în lucrurile cele materialnice, iar patima lăudată a dragostei e cea care o leagă întru cele dumnezeieşti. Pentru că mintea are obicei ca, întru care lucruri zăboveşte, întru acelea şi pofta şi dragostea să le întoarcă: ori întru cele dumnezeieşti, crezute ca proprii şi gândite, ori întru lucrurile şi patimile cărnii.

11. Dumnezeu a zidit lumea cea nevăzută şi pe cea văzută, adică El a făcut sufletul şi trupul. Iar dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, oare cum este cea nevăzută? Şi dacă aceea este mai bună decât aceasta, cu cât mai mult nu le va întrece Dumnezeu, Care le-a zidit pe ele? Deci, dacă mai bun decât toate cele ce s-au făcut este Ziditorul tuturor celor bune, pentru care pricină lasă mintea pe Cel mai bun decât toate şi se îndeletniceşte cu cele mai rele decât toate, zic adică cu patimile cărnii? Este limpede că din pricină că întru acestea din naştere împreună a petrecut şi împreună s-a obişnuit, iar iscusul Celui mai bun decât toate şi mai presus de toate încă nu l-a luat desăvârşit.

12. Deci, dacă prin nevoinţa îndelungată a înfrânării dulceţilor şi a cugetării celor dumnezeieşti, câte puţin pe dânsa de la acest fel de prietenie [afecţiune] o vom rupe, mintea se lărgeşte sporind câte puţin întru cele dumnezeieşti, iar toată dorirea sa şi-o va purta către Dumnezeu.

13. Tot scopul poruncilor lui Hristos este ca mintea să se slobozească de neînfrânare şi de ură şi întru dragostea Sa şi a aproapelui să o ducă, dintru care se naşte cea după lucrare lumină a cunoştinţei.

14. După ce te-ai învrednicit, din parte, de Dumnezeu, de oarecare cunoştinţă, nu te lenevi de dragoste şi de înfrânare, pentru că acestea curăţesc partea cea pătimitoare a sufletului şi cale către cunoştinţă pururea îţi gătesc ţie.

Cale către cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu, de vreme ce cunoştinţa trufeşte, iar dragostea zideşte (I Cor. 8:1).

15. Impreună cu cunoştinţa înjugă şi dragostea, şi vei fi iconom netrufaş şi duhovnicesc, astfel şi pe tine te vei zidi, şi pe cei ce se apropie de tine.

Dintru aceasta se zideşte dragostea: din aceea că nici nu zavistuieşte, nici asupra celor ce zavistuiesc nu se amărăşte [supără], nici cu lucrul său cel zavistuit de alţii nu se făleşte spre a se arăta oamenilor, nici nu se socoteşte pe sineşi că acum a înţeles, ajungând la scop, iar privitor la cele ce nu le ştie îşi mărturiseşte fără de ruşine necunoştinţa. într-un chip ca acesta, mintea netrufaşă o face, iar sporirea întru cunoştinţă pururea o găteşte.

16. Prin fire oareşicum cunoştinţa e urmată de zavistie şi de părerea de sine, mai vârtos la început. Părerea de sine vine numai dinlăuntru, iar zavistia, şi dinăuntru, şi din afară: dinlăuntru, ca să se îndrepte împotriva celor ce au cunoştinţă, iar din afară, de la cei ce de asemenea au cunoştinţă.

17. Dragostea însă pe toate trei le răstoarnă: părerea de sine, pentru că nu se trufeşte, zavistia cea dinlăuntru, fiindcă nu pizmuieşte, şi pe cea din afară, fiindcă îndelung rabdă şi se milostiveşte. Deci, de nevoie este ca cel ce are cunoştinţă să dobândească şi dragostea, ca întru toate nerănită să se păzească mintea.

18. Cel ce s-a învrednicit darului cunoştinţei şi are faţă de cineva scârbă, pomenire de rău sau ură, este asemenea cu cei ce înţeapă ochii cu spini şi mărăcini; pentru aceasta, cunoştinţa de dragoste are trebuinţă.

19. Dacă Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă, după Apostolul, şi toate comorile înţelepciunii întru Dânsul sunt ascunse (Col. 2: 3), atunci toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii întru inimile noastre sunt ascunse şi se arată inimii pe măsura curăţiei fiecăruia, prin porunci.

20. Aceasta este comoara cea ascunsă în ţarina inimii tale, pe care încă nu o ai aflat, din pricina nelucrării; că, de ai fi aflato, ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceasta. Iar acum, fiindcă ai părăsit ţarina, de cele dimprejurul ţarinii te îngrijeşti, adică de cele dimprejurul trupului, întru care nimic altceva nu se află, fără numai spini şi pălămidă.

Curăţeşte-ţi mintea ta de mânie, de pomenirea de rău şi de gânduri de ruşine, şi atunci vei putea să cunoşti sălăşluirea lui Hristos întru tine.

21. Toate cele ce sunt, înţelese cu mintea se zic, ca cele ce-şi au începuturi [principii] nedemonstrabile despre cunoştinţele celor despre Dânsul, iar Dumnezeu, neînţeles cu mintea se numeşte, căci [El] se crede [de către om] a fi numai din cele înţelese cu mintea. Pentru aceasta, nimic din cele înţelese la ceva nu se aseamănă câtuşi de puţin cu Dânsul.

22. Cunoştinţele celor ce sunt au în chip firesc împreunate spre dovadă şi raţiunile acestora, prin care circumscrierea lor stă fireşte. Iar Dumnezeu, prin raţiunile aflătoare în cele ce sunt, se crede numai a fi, mărturisire şi credinţă decât toată dovada mai temeinice, dând celor bine-credincioşi cum că Domnul este cu adevărat. Pentru că credinţa este cunoştinţă adevărată, având începăturile [principiile] nearătătoare şi nedoveditoare, ca ceea ce este ipostas al lucrurilor mai presus de minte şi de cuvânt.

23. Cei ce caută cunoştinţa cu osteneală şi nu o află, nu izbutesc fie din pricina necredinţei, fie poate din aceea că vor să se pricească prosteşte, înălţându-se asupra celor ce nu cunosc, precum norodul de demult asupra lui Moise. Către aceştia zice legea cu cuviinţă: Că, silindu-se, unii au ieşit în munte, şi a ieşit Amoreul ce locuia în muntele acela şi i-a zdrobit pe dânşii (Num. 14: 40). Astfel că de nevoie este ca cei ce pentru fală se îmbracă cu chipul virtuţii, nu numai că greşesc prin a făţări blagocestia, dar şi de conştiinţă sunt loviţi.

24. Cel ce nu spre fală doreşte cunoştinţa şi nu o află, să nu pizmuiască aproapelui, nici să se mâhnească, ci să-şi facă gătirea întru ceva din vecinătatea ei, precum este poruncit, după vrednicie întâi în faptele trupului să se ostenească cu sufletul, spre a se găti astfel spre cunoştinţă.

25. Dumnezeu, Cel ce ne-a slobozit pe noi din amara robie a dracilor, care ne tiraniseau, jug iubitor de oameni al cinstirii de Dumnezeu ne-a dăruit nouă prin smerita cugetare, prin care se domoleşte toată puterea diavolească, se zideşte tot binele pentru cei ce au ales-o şi nevătămată se păzeşte.

26. Cel ce crede se teme, iar cel ce se teme se smereşte, iar cel ce se smereşte se potoleşte din pornirile potrivnice firii ale mâniei şi poftei, astfel deprinzându-se cu nelucrarea lor. Iar cel astfel îmblânzit păzeşte poruncile, iar cel ce păzeşte poruncile se curăţeşte, şi cel curăţit se luminează, şi cel luminat se învredniceşte a se sălăşlui împreună cu Mirele-Cuvântul în cămara tainelor.

27. Precum plugarul, căutând ţarină îndemânatică ca să răsădească niscai copaci sălbatici, dă peste o comoară neaşteptată, tot aşa şi tot nevoitorul smerit-cugetător, neprefăcut şi cu sufletul lipsit de asprimea cea materialnică, este asemenea Fericitului Iacov care, fiind întrebat de tatăl despre chipul în care a ajuns la cunoştinţă - Ce este aceasta ce degrab ai câştigat, fiule? -, răspunde zicând: Ce a dat Domnul Dumnezeu înaintea mea (Fac. 27: 20).

28. Căci atunci când din înţelepciunea Sa Domnul dă vederi [înţelesuri] înţelepte, fără de osteneală, în chip neaşteptat, să înţelegem că iată, aşa, de năprasnă, am găsit comoară duhovnicească. Aşadar, plugarul duhovnicesc este nevoitor iscusit, care transplantează, ca pe un copac sălbatic, vederea cea către simţirea celor văzute în tarina celor înţelese cu mintea, unde află ca pe o comoară descoperirea înţelepciunii aflată prin har în cele ce sunt.

29. Cei ce drept, după blagocestie, se apropie cu mintea de cele ce sunt, şi niciun chip al iubirii de arătare nu izvodesc, vor afla vederile cele luminoase ale acelora mainainte întâmpinându-i pe ei, făcând deplină întru dânşii înţelegerea lor, către care zice şi Legea: Intrând, moşteniţi cetăţi mari şi bune şi case pline de toate bunătăţile pe care nu le-aţi zidit şi puţuri cioplite în piatră, pe care nu le-aţi cioplit, şi vii şi măslinişuri, pe care nu le-aţi sădit (Iosua 24:13). Pentru că cel ce nu trăieşte luişi, ci lui Dumnezeu, plin se face de toate darurile cele până acum nearătate, din pricina supărării patimilor care zăceau asupra.

30. Niciodată nu poate sufletul să se întindă către cunoştinţa lui Dumnezeu, de nu însuşi Dumnezeu, pogorâre făcând, Se va atinge de dânsul şi-1 va sui către Sineşi. Pentru că n-ar fi putut atâta mintea omenească a alerga în sus, până la a se apuca de vreo strălucire dumnezeiască, de nu singur Dumnezeu n-ar fi odihnit-o pe dânsa - pe cât este cu putinţă firii omeneşti a se odihni - şi cu dumnezeieştile raze n-ar fi luminat-o.

31. Cel ce şi-a plinit gătirea faptelor dreptăţii a trecut către odihna tainicei vederi, întru care, cu dumnezeiască cuviinţă cuprinzând raţiunile celor ce sunt, se odihneşte cu mintea de mişcarea din jurul lor.

32. Ziua a şasea este împlinirea desăvârşită a faptelor după fire ale lucrătorilor virtuţii practice, a şaptea este împlinirea tuturor înţelegerilor fireşti a văzătorilor negrăitei cunoştinţe cea din lucrarea virtuţii, iar a opta, schimbarea şi trecerea celor vrednici către îndumnezeire.

33. Cel ce şi-a umplut ziua a şasea dumnezeieşte cu potrivite lucruri şi gândiri şi cu Dumnezeu bine şi-a isprăvit lucrurile sale, acela a trecut cu vederea minţii ipostasul celor de sub fire şi timp, mutându-se la vederea cea tainică a veacurilor şi a celor veşnice; acela se odihneşte în chip neştiut cu mintea, prin părăsirea cea cuprinzătoare a celor ce sunt şi depăşirea lor.

34. Iar cel ce şi de ziua a opta s-a învrednicit a înviat din morţi, zic adică de toate cele ce sunt după Dumnezeu, simţite şi gândite, raţiuni şi înţelegeri, şi a vieţuit viaţa cea fericită a lui Dumnezeu, Care singur cu adevărat este şi Căruia I se zice în chip propriu "Viaţă", ca unul care şi el s-a făcut dumnezeu prin îndumnezeire. Iar dacă cu adevărat moştenire a celor vrednici însuşi Dumnezeu este, cel ce s-a învrednicit Harului acestuia va fi mai presus de toţi vecii, timpurile şi locurile, loc având pe însuşi Dumnezeu, după cea scrisă: Fii mie Dumnezeu ocrotitor şi loc întărit, ca să mă mântuieşti (Psalm 70: 3).

35. De nevoie tuturor celor cunoscători [gnostici] este bogăţia virtuţilor practice. Căci cel ce are pungă, zice, adică cunoştinţă duhovnicească, să-şi ia şi traistă, adică bogăţia virtuţilor practice, care hrănesc cu îmbelşugare sufletul, iar cel ce nu are [nici pungă şi traistă, adică cunoştinţă şi virtute] să-şi vândă haina sa şi să-şi cumpere sabie (cf. Luca 22: 36).

36. Să-şi dea adică cu osârdie trupul ostenelilor faptelor bune şi să purceadă cu înţelepciune la războiul cel împotriva patimilor şi al dracilor, pentru pacea lui Dumnezeu, adică la deprinderea care cu cuvântul lui Dumnezeu deosebeşte ce este rău de ce este bine.

37. Până ce nu vom fi ieşit în chip curat cu cugetul din toate cele ce sunt după Dumnezeu, n-am dobândit încă deprinderea neschimbării în fapta bună. Dar, când această vrednicie prin dragoste ni se va isprăvi, atunci vom cunoaşte puterea dumnezeieştii făgăduinţe. De unde cei vrednici trebuie să creadă cum că acolo este şedere nemutată: unde mintea mai-nainte prin dragoste apucând, puterea sa o a înrădăcinat. Că cel ce n-a ieşit din sineşi şi din toate cele înţelese cu mintea şi nu s-a aşezat în pământul cel mai presus de înţelegere nu poate fi cu totul slobod de schimbare.

38. Marele Moise, numai după ce şi-a înfipt cortul afară de tabără, adică după ce şi-a statornicit socoteala şi cugetul său afară de cele văzute, începe a se închina lui Dumnezeu. Şi, în întuneric intrând, adică în locul cel fără de formă şi nematerialnic al cunoştinţei, rămâne acolo, introducându-se în sfintele rânduieli.

39. Intunericul este starea fără de formă, fără materie şi fără trup, ce are cunoştinţa paradigmelor tuturor lucrurilor, iar cel ce a ajuns înlăuntrul ei, ca un alt oarecare Moise, prin fire muritoare priveşte cu mintea pe cele fără de moarte. Prin aceasta, zugrăvind în sine frumuseţea dumnezeieştilor bunătăţi ca pe un desen lesne de urmat, în care se oglindeşte frumuseţea chipului celui dintâi, se pogoară pe sineşi, punându-se înaintea celor ce voiesc să-i urmeze virtutea, astfel arătând iubirea de oameni şi belşugul harului de care s-a împărtăşit.

40. Cuvântul lui Dumnezeu, asemănându-Se cu grăuntele de muştar (cf. Matei 13: 3), înainte de a fi cultivat pare a fi foarte mic, iar după ce se lucrează după cuviinţă, atât de mare se arată, încât în el se odihnesc ca nişte păsări raţiunile cele măreţe după fire ale zidirilor celor simţite şi gândite, căci Lui îi sunt încăpute raţiunile tuturor, iar El de niciuna din cele ce sunt nu poate fi încăput.

41. Că pentru aceasta a zis Domnul că cel ce are credinţă cât un grăunte de muştar poate muta muntele (cf. Matei 17: 19) cu cuvântul, adică poate goni stăpânirea diavolului cea împotriva noastră şi a o muta din temelie, sau deprinderea răutăţii cea greu de mutat.

42. Mana cea dată lui Israil în pustie este Cuvântul lui Dumnezeu dat lui spre toată dulceaţa duhovnicească, Care îndestulează pe toţi cei ce-L mănâncă pe Dânsul, prefacându-Se în tot gustul, după osebitele pofte ale celor ce-L mănâncă, căci are felurimea a toată mâncarea duhovnicească. De aceea, celor ce s-au născut de sus, din sămânţă nestricată prin Duhul, lapte gândit şi nestricat li se face, iar celor neputincioşi, verdeaţă, mângâind puterea sufletului care pătimeşte, iar celor ce prin deprindere pe simţirile sufletului le au iscusite întru deosebirea binelui de rău, Se dă pe Sine ca mâncare vârtoasă.

43. Cuvântul lui Dumnezeu are încă şi alte puteri nemărginite, care aici, în veacul acesta, nu pot fi încăpute. însă, dezlegânduse [murind] cineva şi vrednic făcându-se a fi pus peste multe sau peste toate, va lua şi toate celelalte puteri ale Lui, sau numai unele puteri, ca unul care în puţine s-a făcut aici credincios. Căci orice nemărginire a dumnezeieştilor daruri ce se dau aici, în asemănare cu cele viitoare, prea mică şi măsurată este.

44. Tot cuvântul lui Dumnezeu nu este nici multă vorbă, nici vorbărie, ci e unul alcătuit din osebite înţelesuri, fiecare fiind o parte a cuvântului. Drept aceea, cel ce grăieşte pentru adevăr, chiar de-ar putea zice atâtea încât să nu lase de-o parte nimic din ceea ce voieşte, n-a grăit decât un singur cuvânt al lui Dumnezeu.

45. Precum cuvântul nostru prin fire iese din minte ca vestitor al mişcărilor celor ascunse ale minţii, tot aşa şi Cuvântul lui Dumnezeu, cunoscând după fiinţă pe Tatăl - precum cuvântul pe mintea care l-a născut -, înaintea Căruia nimeni fără de Dânsul nu-I poate sta înainte şi privi, descoperă pe Tatăl pe Care L-a cunoscut, ca Cel ce este raţiunea Lui după fire; şi pentru aceasta i se şi zice înger [vestitor] al marelui sfat (Is. 9: 5).

46. Precum în centrul de unde liniile pornesc drept, nedespărţită cu totul se vede întinderea lor, tot aşa şi cel ce s-a învrednicit să ajungă în Dumnezeu cunoaşte toate raţiunile cele mai-nainte înfiinţate ale celor făcute printr-însul printr-o simplă şi nedespărţită înţelegere.

47. Bine este de-a pururea să ne îndeletnicim cu Dumnezeu şi să-L căutăm numai pe El, precum ni s-a poruncit. Căci dacă în viata aceasta de acum căutându-L, a veni la marginea adâncimii lui Dumnezeu nu putem, poate măcar puţin la adâncimile Lui ajungând, să vedem [lucruri] tot mai sfinte din cele sfinte şi tot mai duhovniceşti din cele duhovniceşti. Aceasta o arată cu închipuire arhiereul, care intră din sfintele cele mai sfinte decât curtea, la Sfintele Sfintelor, care sunt mai sfinte decât sfintele.

48. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu din iconomie S-a pogorât pentru noi în părţile cele mai de jos ale pământului şi S-a suit mai presus de ceruri şi mai presus de toată începătoria, stăpânia, domnia şi de tot numele ce se numeşte, ori în veacul acesta, ori în veacul viitor (cf. Ef. 4: 9-10), Cel cu totul nemişcat după fire, lucrând cu iconomie în sine ca om, de mai-nainte, cele ce vor să fie, cel ce iubeşte cunoştinţa să ia seama, bucurându-se tainic de ce fel este sfârşitul făgăduit celor ce iubesc pe Domnul. Că toate lucrurile cele după Dumnezeu - şi numele, şi vredniciile - vor fi mai prejos de cei ce vor ajunge întru Dumnezeu prin har.

49. Inăltându-se întru noi Cuvântul lui Dumnezeu prin lucrare şi prin vedere, trage la Sineşi (Ioan 12: 32) toate gândurile şi raţiunile noastre cele dinspre trup şi suflet şi de pe lângă firea celor ce sunt, şi, astfel, înseşi mădularele trupului şi simţirile, prin fapta bună şi cunoştinţă sfinţindu-le, sub al Său jug le pune.

50. Deci văzătorul celor dumnezeieşti să se suie cu sârguinţă urmând Cuvântului, până ce va ajunge la locul unde este El, căci acolo trage, precum zice Ecclesiastul, firea noastră, asemenea Arhiereului, celui ce a fost chip, care intra din curte în cele sfinte, şi din cele sfinte în Sfintele Sfinţilor, unde El a intrat ca om pentru noi, ca înainte-mergător al nostru (Evr. 6: 20).

51. Cel ce se îndeletniceşte cu învăţătura cuvântului prin pilde şi graiuri mai groase, din pricina slăbiciunii înţelegerii ascultătorilor, face Cuvântul trup şi, iarăşi, cel ce prin vederile cele înalte arată teologia cea tainică face Cuvântul duh.

52. Cel ce s-a învăţat a săpa cu Patriarhii prin faptă şi vedere puţurile cunoştinţei cele dintr-însul va afla înlăuntru pe Hristos, Izvorul Vieţii, din Care înţelepciunea ne îndeamnă să bem zicând: Bea apă din vasele tale şi din izvorul puţurilor tale (Pilde 5: 15), care lucru făcându-1, vom afla înlăuntru nostru comorile ei.

53. Cei ce pentru frica Jidovilor şed într-un foişor din Galileea cu uşile încuiate sunt cei ce adică, pentru frica duhurilor vicleşugurilor, petrec fără primejdie în latura descoperirilor, suiţi la înălţimea dumnezeieştilor vedenii, unde ca pe nişte uşi, pentru siguranţă, şi-au închis simţirile. Aceştia cunosc în chip neînţeles pe Dumnezeu Cuvântul, Care vine la ei şi li Se arată fără lucrarea simţirilor şi le dăruieşte lor nepătimire prin pace şi prin împărţirile Duhului Sfânt cele prin suflare; asemenea le dă şi stăpânire asupra duhurilor celor viclene şi le arată simboalele tainelor Lui (cf. Ioan 20: 19-23).

54. Rumen, cu ochi frumoşi, ca Marele David, este cel ce cu strălucirea vieţii după Dumnezeu are şi cuvântul cunoştinţei împreună strălucind, după asemănarea cărora şi lucrarea şi vedenia s-au alcătuit: Una adică strălucind cu chipurile faptelor bune, iar cealaltă, cu dumnezeieşti noime luminându-se.

55. Cel ce se roagă să ia pâinea cea spre fiinţă, cu adevărat, nu toată o primeşte, precum este pâinea însăşi, ci precum poate cel ce o primeşte. Căci Pâinea vieţii Se dă pe Sineşi tuturor, ca un Iubitor de oameni, dar nu tuturor la fel, ci celor ce au făcut fapte mari ale dreptăţii, mai mult, iar celor mai de jos decât aceştia, mai puţin, fiecăruia după cum poate primi vrednicia minţii.

56. Uşă se zice Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă îi introduce în cunoştinţă pe cei ce bine au săvârşit toată calea bunătăţilor pe drumul cel fără de prihană al lucrării şi ca pe o lumină le arată vistieriile cele mult luminoase ale înţelepciunii. Că Acelaşi şi este cale, şi uşă, şi clieie, şi împărăţie; cale adică ca un povăţuitor, şi cheie, fiindcă deschide celor vrednici de cele dumnezeieşti şi Se deschide, uşă, ca Cel ce duce înăuntru, iar împărăţie, ca Unul ce Se moşteneşte şi prin împărtăşire Se dă întru toţi.

57. Zice-se, încă tot Acelaşi, lumină şi viaţă, şi înviere, şi adevăr: Lumină, ca strălucire a sufletelor, ca un izgonitor al necunoştinţei şi al întunericului, şi fiindcă luminează mintea către înţelegerile celor negrăite şi arată tainele cele văzute numai de cei curaţi, iar Viaţă, fiindcă dă putere de mişcare sufletelor celor ce iubesc pe Domnul spre cele dumnezeieşti, iar înviere, fiindcă ridică mintea din moarta împărtăşire de cele materialnice, curătind-o de toată stricăciunea.

58. Iar Adevăr, fiindcă dăruieşte celor vrednici deprindere neschimbată în cele bune. Până când sufletul trece din putere în putere şi din slavă la slavă, adică sporeşte din faptă bună în mai mare faptă bună şi din suire de la cunoştinţă în mai mare cunoştinţă, nu încetează nemernicind, după cea zisă: Mult a nemernicit sufletid meu (Psalm 119: 6).

59. Pentru că multă este depărtarea şi mulţimea cunoştinţelor pe care e dator să le treacă sufletul, până când va trece în locul corhdui celui minunat, până la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de mărturisire şi în sunet de prăznuire (Psalm 41: 5). De-a pururea el adaugă glas înţelegător la glasurile cele înţelegătoare prin sporirea în dumnezeieştile vederi, cu multă săltare de bucurie a minţii întru cele ce vede, adică cu bucurie şi potrivită mulţumire.

60. Că acest fel de praznice prăznuiesc toţi cei ce pe Duhul harului l-au luat în inimile lor, strigând Avva, Părinte (Gal. 4: 6).

61. Cel ce şi-a lucrat inima sa curată va cunoaşte nu numai raţiunile celor mai de jos şi după Dumnezeu, ci întrucâtva şi pe însuşi Dumnezeu priveşte, după ce a trecut peste toate, Care este capătul cel mai de pe urmă al bunătăţilor.

62. Intru care inimă fiind Dumnezeu, socoteşte cu vrednicie să însemneze slovele Sale prin Duhul, ca pe nişte lespezi ale lui Moise, atâta cât S-a dat pe sine prin lucrare şi vedere, după cuvântul care zice tainic sporeşte (cf. Fac. 35:11).

63. Câtă vreme este cineva în viata aceasta, chiar şi desăvârşit de ar fi cu starea de aici prin lucrare şi prin vedere, cunoştinţa, prorocia şi arvuna Duhului Sfânt numai din parte le are, însă nu şi plinătatea, care, când va veni cândva după isprăvirea veacurilor, la sfârşitul cel desăvârşit, va arăta celor vrednici faţă către faţă însuşi Adevărul de sine stătător, ca să nu mai aibă doar o parte din plinătate, ci toată plinătatea harului prin împărtăşire să o ia.

64. Căci vom ajunge toţi, după dumnezeiescul Apostol, adică cei mântuiţi, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos (Ei. 4:13), întru Care sunt ascunse vistieriile ştiinţei şi ale înţelepciunii (I Cor. 13: 10; Col. 2: 3) iar ceea ce e din parte va înceta (I Cor. 13: 6).

65. Cearcă unii cum va fi starea celor ce se vor învrednici de desăvârşirea cea dintru împărăţia lui Dumnezeu. Care, adică, din două: va fi una de sporire şi mutare ori de stare la un loc? Şi cum este cu datorie a socoti că vor fi trupurile şi sufletele?

66. La aceasta, cu bună-socoteală va zice cineva: că, precum la viaţa aceasta trupească, îndoită este pricina hranei - una adică spre creştere, iar alta adică spre păstrarea [susţinerea] celor ce se hrănesc -, căci ne hrănim spre creştere până ajungem la desăvârşirea vârstei trupeşti, iar trupul, după ce se va opri din sporirea spre mărime, nu se mai hrăneşte spre mărime, ci spre păstrare.

67. Tot aşa şi la suflet, îndoit este scopul hranei: căci se hrăneşte sporind acum cu bunătăţile şi cu vederile, până ce, trecând toate cele ce sunt, va ajunge la măsura plinătăţii vârstei lui Hristos, la care, ajungând, se opreşte din toată sporirea înainte şi creştere prin cele din mijloc, fără mijlocire hrăninduse cu cea mai presus de creştere şi de înţelegere.

68. Şi pentru aceasta de aici primeşte un fel de hrană nestricăcioasă, spre păstrarea desăvârşirii celei cu chip dumnezeiesc ce i-a fost dăruită, iar împărtăşindu-se de dumnezeiasca şi nesfârşita dulceaţă a acelei hrane, prin care dobândeşte putere de a fi de-a pururi fericit, se face dumnezeu prin împărtăşirea de dumnezeiescul har.

69. Odihnindu-se [sufletul] de toate lucrările minţii şi ale simţirii şi deodată cu aceasta dând odihnă şi tuturor lucrărilor naturale ale trupului - care şi el se îndumnezeieşte împreună cu sufletul, prin împărtăşirea de îndumnezeire pe potriva lui -, prin suflet şi prin trup Se va arăta numai Dumnezeu, însuşirile fireşti biruindu-se de covârşirea slavei.

70. Unora li se pare că osebirea între lăcaşurile celor veşnice şi ale făgăduinţelor stă în aşezarea locului, iar altora că fiecare locaş se deosebeşte prin calitatea şi cantitatea duhovnicească a fiecăruia. Dar cel ce a cunoscut că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Ioan 14: 2) şi că la Tatăl sunt multe lăcaşuri (Ioan 17: 21) se va ţine mai vârtos de a doua părere.


III. A Sfântului Isaac

1. Este o cunoştinţă premergătoare credinţei şi este o cunoştinţă ce se naşte din credinţă. Cea dintâi este fireasca dreaptă socoteală, semănată în fire din întâia zidire, care deosebeşte binele de rău fără învăţătură şi care din învăţătură primeşte adaos şi creştere, şi nu este om care să nu o aibă pe aceasta.

2. Cel ce cu voia sa cea iubitoare de dulceţi şi pătimaşă o va acoperi şi o va îngropa pe dânsa se lipseşte de folosul şi de povăţuirea cea de la ea şi aşa pierzând cinstea de care Dumnezeu a învrednicit firea noastră, se face asemenea celor necuvântătoare, la care nu este pricepere sau dreaptă socoteală a binelui şi a răului, pentru aceea şi aude de la Prorocul acestea: Omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor necuvântătoare şi s-a asemănat lor (Psalm 48:13).

3. Iar cel ce o păstrează pe aceasta şi cu sârguinţă neîncetat o cercetează află întru dânsa calea lui Dumnezeu şi se povăţuieşte printr-însa întru credinţă; căci, deosebind binele de rău, are mărturie din fire că trebuie a crede lui Dumnezeu, Care a făcut toate, şi cuvintelor poruncilor Lui, şi a le face pe ele.

4. Iar dintr-o credinţă ca aceasta se naşte frica lui Dumnezeu, care sileşte pe om a se pocăi şi a lucra, şi aşa omul se învredniceşte cunoştinţei duhovniceşti, care este simţirea tainelor. Iar aceasta nu se naşte din frică - căci cum se poate să se nască ceea ce nu se află zăcând în fire?, ci, prin lucrările pocăinţei, de la har se dă, a cărui arvună o am primit de la Botez.

5. Iar dintru această cunoştinţă duhovnicească, altă credinţă se naşte, a vederii celei adevărate, care nu e potrivnică credinţei celei dintâi, ci mai vârtos o adevereşte şi o întăreşte pe dânsa; pentru că întru aceea este auzirea cunoştinţei de Dumnezeu, iar întru aceasta se descoperă vederea, care este mai temeinică decât auzirea, despre care Iov, învrednicindu-se după biruirea ispitelor, a zis către Dumnezeu: Cu auzul urechii mele am auzit mai-nainte, dar acum ochii mei Te-au văzut (Iov 42: 5), şi celelalte.