I. Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Mulţi din Alexandria, râvnind cele de pe vremea Apostolilor, îşi vindeau averile, iar preţul lor îl puneau în mâinile Sfântului Ioan, rugându-1 să se împartă de dânsul săracilor.

2. Printre aceştia era şi unul oareşicare, care, apropiindu-se, şapte litre şi jumătate de aur a adus, adeverind că lui nu i-a mai rămas nimic din bani, şi cerea să ia două daruri de la dânsul: unul, ca copilul său să se mântuiască cu rugăciunile Sfântului, iar altul, ca fără primejdie să-i vină înapoi corabia, care acum se întâmpla să fie trimisă în Africa.

3. Deci, după ce au trecut treizeci de zile după rugăciune, fiul lui a murit, iar a treia zi de la moarte, venind şi corabia lui din Africa şi ajungând în dreptul farului, căzu într-un naufragiu aşa cumplit, încât toată povara s-a prăpădit, nescăpând decât corabia şi cei dintr-însa.

4. Aşadar, după ce vestea despre copil s-a auzit cu puţin înainte, şi durerea încă ţinându-1, îndată şi mâhnire pentru corabie veni asupră-i, astfel că marea lui durere împreună cu mâhnirea de acum îl cufundă desăvârşit într-o scârbă prea mare, care lucru, cunoscându-1 Patriarhul, mai mult s-a mâhnit decât dânsul, şi se ruga lui Dumnezeu ca în chip nevăzut să se atingă de sufletul aceluia şi să certe viforul scârbei şi întru alinare să-1 prefacă.

5. Ca urmare, în noaptea ce a urmat, înaintea omului a stat în vis un bărbat ce semăna la chip cu Patriarhul şi care zicea către dânsul: "De ce eşti într-o scârbă aşa de mare? Au nu tu m-ai rugat ca printr-o rugăciune ca aceasta să mă rog să se mântuiască fiul tău? Şi, iată, cu harul lui Dumnezeu s-a mântuit, din răutăţile vieţii nevătămat slobozindu-se, că, dacă mai multă viată ar fi dobândit, nu bun, ci rău era să se arate, şi nevrednic de Făcătorul.

6. Iar pentru corabie nimic nu te îndoi, că, de nu ar fi fost rugat prea bunul Dumnezeu de a noastră smerenie, împreună cu bărbaţii putea să fie trimisă întru adânc şi, pe lângă povară, şi pe fratele tău şi pe ceilalţi i-ai fi pierdut. Deci nu trebuie să te mâhneşti, ci mai vârtos se cade să rabzi cu mulţumită cele ce-au venit asupra, că nimic din cele ce se fac de la Dumnezeu nu este fără judecată, măcar că nouă multe din judecăţile Lui ne sunt necunoscute".

7. Apoi, după ce bărbatul s-a deşteptat din somn, a simţit inima sa plină de mângâiere şi, mergând, îndată a căzut la picioarele Fericitului Patriarh, foarte mulţumindui şi vedenia povestind-o. Iar el îl sfătuia ca nu lui să-i socotească darul, ci mai vârtos lui Dumnezeu, Celui ce iconomiseşte toate spre folos.


II. Din viata Sfântului Uar

1. O femeie iubitoare de Dumnezeu şi bogată, pe nume Cleopatra, după ce Mucenicul Uar tocmai se săvârşise şi prigoana, iată, de acum începu a se sfârşi, a luat trupul său în patria sa, Palestina, unde i-a şi zidit acestuia o biserică prea-frumoasă.

2. Având ea un singur fiu născut, spre dânsul singur îşi avea cârma nădejdilor, că de bărbat se păgubise cu multă vreme în urmă prin moarte. Trimiţând ea bani celor ce stăpâneau atunci, le-a cerut să învrednicească pe copil cu cinste de la dânşii. Şi îndată au venit la dânsa scrisori împărăteşti prin care copilul era învrednicit cu dregătorie. însă, pentru o vreme, ea a lăsat lucrul cu zăbavă, acum ostenindu-se la zidirea bisericii Mucenicului.

3. Iar când zidirea bisericii a luat sfârşit, a chemat pe Episcopul Eparhiei împreună cu preoţii spre sfinţirea bisericii; a chemat încă şi dintre călugări, câţi străluceau cu viaţa şi cu fapta bună. Apoi au scos racla cu sfinţitul trup al Mucenicului şi, în chip luminos, l-au pus pe un pat de mult preţ; iar deasupra moaştelor, ea a pus brâul şi caftanul dregătoriei întru care era să se îmbrace copilul ei, ca să se blagoslovească de cei ce se adunaseră acolo, şi aşa, sfinţite, pe amândouă să le îmbrace.

4. Apoi, după ce au făcut slavoslovie de toată noaptea împreună cu toată mulţimea, ea împreună cu copilul au intrat primii pe sub racla Mucenicului spre a-1 purta, pe care, după ce l-au luat, l-au pus cu sfinţenie în sfinţitul altar al bisericii. De aici, la toate acestea, iubitoarea de mucenici Cleopatra fierbinte sta şi lăcrima, copilului şi sieşi cerând cu credinţă cele bune de la Mucenicul.

5. Şi întru aceasta săvârşindu-se dumnezeiasca Liturghie, cu masă prea îndestulată pe cei ce se adunaseră acolo i-a ospătat, iar slujirea mesei singură cu fiul său a isprăvit; însă a poruncit copilului ca nicidecum să nu guste din vreo mâncare sau băutură până ce se va isprăvi ospăţul.

6. Apoi, după ce s-a isprăvit ospăţul, iată, ziua spre seară plecându-se, copilul era cu totul ostenit, şi abia ce s-a culcat puţin pe patul său, că l-a apucat fierbinţeală mare şi iute. Iar mamă-sa, şi ea flămândă lângă copil şezând, fără de somn petrecea şi, pe cât putea, aprinderea bolii i-o răcorea, iar pe la miezul nopţii - o, cum sunt judecăţile lui Dumnezeu! - văzu pe copil slăbit de boală şi zăcând mort.

7. După ce a văzut aceasta, întâi, de întunecarea ce o cuprinse, căzu la pământ fără de glas, apoi, puţin trezindu-se, şi trupul copilaşului pe umeri luându-1, intră în biserica pe care o zidise Mucenicului, ducându-1 pe acela la sfântul altar, şi, ca şi către un însufleţit, cu trupul Mucenicului vorbea zicând:

8. "Ce nedreptate ţi-am făcut, o, Mucenice al lui Hristos, ca eu să cad într-o nenorocire amară ca aceasta? Au n-am lăsat în pământ străin trupul bărbatului meu, în tot chipul silindu-mă a aduce trupul tău? Au nu biserică din temelie ti-am zidit? Au nu cumva altceva, sau nu din suflet ti-am adus osârdie?

9. Ce ai voit cu toate acestea? Ce bine pentru dânsele să nădăjduiesc? Au nu mântuirea copilului? Au nu până la bătrâneţe împreună cu mine să petreacă? Vai, din cel fel de nădejde m-am scăpătat! Ah, în loc de unele am văzut altele! Ci, o Mucenice al lui Hristos, sau dă-mi pe copil înapoi viu, precum Elisei, pe fiul sunamitencei, sau nu mă lăsa ţinută de necaz şi amărăciune, ci fă-mă pe mine, care cu aşa rea-norocire l-am născut şi l-am crescut, să fiu moartă împreună cu copilul meu".

10. Aşa pe Cleopatra, cumplit tânguindu-se, somnul a furat-o, şi s-a odihnit puţin. Şi i s-a arătat ei Mucenicul împreună cu copilul, pe care atletul lui Hristos îl ţinea ei în şanurile sale ca pe un fiu al său, iar îmbrăcămintea amândurora era luminată şi prea înfrumuseţată, şi cununi prea-frumoase împodobeau capetele lor, iar frumuseţea cununilor dumnezeiască şi negrăită era.

11. Şi auzea pe Mucenicul zicându-i: "Pentru ce nu te bucuri, o, femeie, ci întristare cumplită a cuprins inima ta? Au doară eu aşa nemulţumitor sunt? Şi nimic din cele făcute de tine n-am băgat în seamă? Sau n-am dat cu îndestulare mulţumire pentru dânsele? Nu vezi de ce fel de slavă s-a învrednicit copilul tău? Ce fel de har străluceşte împrejurul lui? Ce dar? Nu vei lăsa oare această mâhnire, ca spre bucurie să te sârguieşti şi tu? Iar de voieşti mai mult, iată, aduc pe copilul mai aproape, ca înaintea ochilor tăi să stea cu deadinsul, ca şi tu bine să te înveţi cele despre dânsul".

12. Zicând acestea, iată, vedea pe copil şi-i zicea: "Vino, o fiule, lângă maica ta şi, cum te afli, aşa arată-te, ca să mângâi lacrimile ei cele multe". Iar copilul încă mai vârtos se ţinea de Mucenicul, nicidecum voind să se despartă de el, nici să se ducă la maica sa. Şi a zis către dânsa: "Du-te, maica mea, du-te, rămâi în cele ale tale, şi lasă tânguirile acestea, că socotesc a fi lucru fără de cale a schimba viaţa pe moarte, şi dulceaţă nesfârşită pe întristare, ori să aleg viaţă vremelnică mai vârtos decât toti vecii".

13. Acestea auzind maica de la copil, tare se ruga Mucenicului ca să fie şi ea împreună cu copilul şi să se mângâie de cele văzute, însă el o sfătuia ca mai mult să se tină de calea care duce către mântuire. Iar la urmă, dăruindu-i pace, el împreună cu copilul către ale sale petreceri s-a dus.

14. Iar ea, îndată deşteptându-se, mult mulţumea lui Dumnezeu şi Mucenicului, apoi, şi trupul copilului punându-1 lângă Mucenicul, şi mulţumire de toată noaptea împreună cu toţi cei ce se aflau făcând, a doua zi după Sfânta Liturghie luminat a ospătat pe cei ce s-au împărtăşit cu dânsa din sfintele laude.

15. Iar după toate acestea, câte avea împărţindu-le săracilor şi o haină proastă îmbrăcând, slujea la mormântul Mucenicului, în postire şi în rugăciune neîncetată îndeletnicindu-se, dintru care atâta s-a curăţit la omul cel dinlăuntru, încât în fiecare Duminică venea la dânsa Mucenicul împreună cu copilul, împodobiţi ca şi mai-nainte, pe care-i vedea dându-i mângâiere întristării ei. Şi aşa, şapte ani petrecând, către fericirea cea de acolo s-a mutat.