I. Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. In vremea când Marele Ioan era Patriarh al Alexandriei, s-a întâmplat ca doi dintre clericii lui să aibă pizmă unul asupra altuia; pe aceştia, Marele i-a canonisit cu afurisirea. Unul dintre ei a primit cu bucurie certarea, iar celălalt a făcut din certare pricină de lenevire, astfel că nu avea nicio grijă de rugăciune şi de pravilă, ci se îndeletnicea întru voile poftelor sale; încă se îngâmfa şi asupra Marelui, defăimând simplitatea lui cea mare.

2. Iar Sfântul, cunoscând aceasta, şi socotind ca nu cândva şi vânare diavolului să se facă, a vrut să-1 cheme ca să-1 învrednicească de iertăciune, dar, printr-o Pronie mai înaltă, ceea ce el socotea s-a şters de uitare, ca lucrarea cea mare a smereniei lui să se arate printr-o milostivire şi mai mare.

3. Iată cum, atunci când a venit doamna zilelor [Duminica], şi el era în altar aducând jertfa cea fără de sânge, în ceasul în care s-a ridicat perdeaua cea sfinţită a dumnezeieştilor Daruri, şi-a adus aminte de acel pomenitor de rău. Dar, cugetând el la stăpâneasca poruncă care porunceşte a lăsa darul înaintea altarului şi cu fratele a se împăca, şi atunci să aducă darul (cf. Matei 5: 23-24), a zis diaconului să zică de multe ori ectenia cererilor, până când se va întoarce el, spunând că are oarecare treabă ce nu suferă amânare. Apoi a ieşit pe ascuns din altar şi a trimis cu mare grabă de a chemat pe acel cleric, şi acela îndată a venit, iar Sfântul a căzut la picioarele lui cerându-i iertăciune, nicidecum ruşinându-se de cei ce-1 vedeau.

4. Apoi, cel ce mai-nainte fusese neînţelegător, pe acest sfinţit cap văzându-1 înaintea picioarelor sale, îndată s-a zdrobit la suflet; şi, temându-se de focul cel din cer şi de arderile cele de acolo, a căzut şi el cu faţa în jos rugânduse să dobândească iertăciune. Iar Fericitul a zis: "Dumnezeu să ne ierte pe amândoi, fiul meu".

5. Apoi l-a luat pe el cu sineşi, şi cu atâta veselie şi dulceaţă au intrat în altar, încât nimeni n-ar putea să spună; iar atunci cu îndrăzneală a început a zice către Dumnezeu: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Deci, dintru aceasta, atât de smerit şi măsurat s-a făcut acel cleric, încât mai apoi s-a arătat vrednic şi de hirotonia preoţiei.


II. Din Pateric

1. Ziceau Bătrânii că rugăciunea este oglindă a călugărului. Şi iarăşi ziceau că, precum cu neputinţă este a-şi vedea cineva faţa sa în apă tulbure, tot aşa şi sufletul, de nu se va curăţa de cele străine, nu se poate ruga.

2. Zis-a un Bătrân: "Când se va păzi omul de nedreptăţirea aproapelui, atunci îndrăzneşte cu gândul că rugăciunea lui este primită la Dumnezeu. Iar de va nedreptăţi cineva pe aproapele, urâtă şi neprimită se face rugăciunea lui, căci suspinul celui nedreptăţit nu lasă rugăciunea celui ce a nedreptăţit a intra înaintea lui Dumnezeu".

3. Zis-a iarăşi: "De vei auzi despre cineva că te-a ocărât pe tine, şi va veni către tine, să nu te arăţi lui de ca şi cum eşti înştiinţat despre aceasta, ci veseleşte-te cu dânsul, şi îmbunează-ti fata ta către dânsul, ca să ai îndrăzneală întru rugăciunea ta".

4. Zis-a Avva Moise: "De nu va avea omul în inima sa că păcătos este, Dumnezeu nu-1 ascultă pe el; că cel ce îşi poartă păcatele sale nu le vede pe ale aproapelui".

5. Zis-a Avva Zinon: "Cel ce voieşte ca degrab să-i audă Dumnezeu rugăciunile lui, acela, când stă la rugăciune, îşi întinde mâinile sale către Dumnezeu ca să se roage pentru vrăjmaşii săi şi atunci, orice va ruga el pe Dumnezeu, El îl va asculta pe El".

6. Povestit-au oarecari dintre Părinţi că în Schit, când aduceau clericii jertfă [pentru Liturghie], se pogora ca un vultur peste dânsa, şi nimeni nu-1 vedea, fără numai clericii.

7. Intr-o zi, oarecine a cerut ceva de la diacon, iar el a zis: "N-am vreme acum". După care, venind diaconul la jertfelnic, nu s-a pogorât asemănarea vulturului, după obicei. Şi a zis prezbiterul diaconului: "De ce n-a venit vulturul, după obicei? Cu adevărat, pentru că ori în mine ori în tine este oareşicare greşeală care a oprit harul. Depărtează-te dar de la mine şi, dacă se va pogorî, se va cunoaşte că din pricina ta nu s-a pogorât".

8. Şi, depărtându-se diaconul, îndată s-a pogorât vulturul. Iar după ce s-a săvârşit Liturghia, a zis prezbiterul diaconului: "Spune-mi ce ai făcut?" Iar el a zis: "Nu mă ştiu pe sinemi să fi păcătuit, fără decât numai aceasta: că, venind un frate şi cerând de la mine cutare lucru, i-am răspuns lui că nu am vreme". Şi i-a zis lui: "Deci din pricina ta nu s-a pogorât, scârbit fiind fratele asupra ta". Şi, ducându-se diaconul, s-a pocăit fratelui.


III. A lui Antioh Pandectul

1. Să fugim, fraţilor, de cumplita şi pierzătoarea patimă a pomenirii de rău, ca să nu ne înstrăineze pe noi de îndrăzneala cea către Dumnezeu. Căci cu neputinţă este ca, bolind cineva de această pierzătoare patimă, să stea înaintea lui Dumnezeu întru rugăciune curată.

2. Căci se opreşte de însuşi Domnul, Care zice: Dacă îţi aduci darul tău... şi celelalte (cf. Matei 5: 23-24).

3. Că, aşa cum un bărbat cinstit [cu fecioria] fuge de o casă scârnavă de curvie, tot aşa şi Dumnezeu, de sufletul pomenitorului de rău. Şi, în ce chip fumul tulbură ochiul, tot aşa şi pomenirea de rău, mintea omenească în vremea rugăciunii.


IV. A lui Avva Isaia

1. Nu avea vrăjmăşie faţă de vreun om, ca să nu-ţi faci rugăciunea ta neprimită; şi fii cu toţii în pace, ca să ai îndrăzneală la rugăciune. Căci zice Domnul în Evanghelie: De veţi lăsa oamenilor greşelile lor, lăsa-va şi Părintele Cel ceresc greşelile voastre. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6:14-15).

2. înfricoşat este graiul Domnului, că aceasta zice: "De nu vei vedea inima ta curată către toţi, nimic să nu ceri de la Dumnezeu, iar de nu, ocară îi aduci Lui", ca unul care, păcătos fiind şi având scârbă către omul cel asemenea cu tine, zici către Cel ce cearcă inimile: "Iartă-mi mie greşelile mele".

3. Unul ca acesta nu se roagă cu mintea, ci numai cu buzele, întru necunoştinţă multă, că nu este cine să-1 audă pe el şi, cu adevărat, nici rugăciune nu se poate numi o rugăciune ca aceasta, ci numai obişnuinţă a citi pravilele ceasurilor.

4. Iar cel ce voieşte întru adevăr cu mintea a se ruga lui Dumnezeu întru Duhul Sfânt şi cu inimă curată să cerce întâi mintea şi să vadă ce are; căci, dacă va zice lui Dumnezeu "miluieşte-mă", să miluiască şi el mai întâi pe cel ce i-a greşit lui. Şi, dacă zice către Dumnezeu "iartă-mă", să ierte şi el omului celui asemenea pătimaş cu el. Şi dacă zice lui Dumnezeu "nu pomeni răutăţile pe care le-am făcut, ori de voie, ori fără de voie", nici el să nu pomenească cele ce i-a greşit lui aproapele.

5. Căci, dacă este silă şi toţi de dânsa ne tiranisim, nu ni se cade a gândi ceva împotriva vreunui om.

6. Deci, dacă nu ai ajuns să faci acestea, în zadar te rogi, frate, căci Dumnezeu nu te ascultă, după [cum zic] toate scripturile. Toată dragostea ce ţi-o dă ţie, ca cela ce voieşti să ţi se facă de la Dumnezeu, aceasta întâi tu să o faci, şi atunci te vei izbăvi, după măsura cu care ai apucat să faci aceasta cu oamenii. Căci Dumnezeu este [lucrează cu] acrivie, şi nu numai [prin] cuvinte ale limbii.

7. De aceea tot omul de sine se leagă şi se dezleagă de Gheena, căci nimic nu este mai tare decât voia, fie că se apleacă spre moarte, fie spre viaţă. Şi fericiţi sunt cei ce au iubit viaţa veşnică, că nu se vor poticni.